Familia, 1982 (Anul 118, nr. 1-12)

1982-09-01 / nr. 9

§ FAMILIA SI in­TUL VALORE O tendință nouă în valorificarea moștenirii literare îndreptățește credința că multe dificultăți (imaginare sau reale) vor fi învinse și vom avea curînd reeditate opere a căror retipărire a fost amînată sau refuzată. Am înregistrat cu bucurie apariția unui prim vo­lum din publicistica politică a lui Eminescu, ca și apariția Gorilei lui Rebreanu în seria de Opere (vol. 10), aceasta din urmă nu pentru că ar fi o capodoperă, dar pentru că întregește imaginea unuia dintre scriitorii noștri clasici, înlesnind cunoașterea completă. După un volum de scrieri alese din opera lui Pârvan, întrevedem apropiată apariția anunțată a Geticii, prefigurarea unei alte izbînzi pe drumul refacerii unor legături vii, actuale, cu clasicitatea. Principiul selectivității, al fragmentelor oportune și croșetelor precaute, și-a realizat misiu­nea istorică și, căzut sub vremi, dacă îl vedem încă activ (nelipsit în edițiile scrierilor lui Iorga, de pildă), putem fi siguri că reprezintă o inerție și o mentalitate (deși destul de pu­ternice încă, dar) ale trecutului. Vestea reeditării Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent a dat celor care o așteptau, ca și celor care își pierduseră speranța, un frison de emoție, propagat în masa publicului cititor cu cea mai diversă componență. Cînd s-a anunțat că abia semnalul e pe masa Editurii Minerva cititorii grăbiți, dînd semne de nerăbdare întrebau conspirativ la librării dacă mai au vreun exemplar. Apariția monumentalei istorii călinesciene a bene­ficiat, cum era și firesc, de o întîmpinare sărbătorească, pe măsura evenimentului edito­rial. Toate revistele literare i-au consacrat numere sau grupaje de articole, ce au subli­niat importanța reeditării în conformitate cu spiritul nou al textului integral. După îndelungi așteptări și tergiversări, îngrijitorul ediției, Al. Piru, care a predat editurii manuscrisul în 1967, și-a văzut în sfîrșit visul realizat. Credem că, într-adevăr, aceasta era forma în care Istoria... trebuia reeditată, cu modificările pe care le-a făcut G. Călinescu în vederea unei a doua ediții, chiar dacă autorul n-a apucat să facă toate revizuirile dorite. Ediția scoasă la Roma de Iosif Constantin Drăgan, repetînd originalul și semnalînd într-un fascicol separat cîteva din adăugirile ulterioare, dovedește că sînt destul de greu de urmărit și de inserat de către cititor la locul potrivit fragmentele datorate cercetărilor minuțioase de după 1941. în al doilea rînd, există capitole noi, supresiuni de citate și comprimări sau amplificări de text, mici modificări de stil, propoziții și fraze re­făcute cu altă turnură care nu au mai putut fi semnalate în ediția italiană.­­Cu atît mai mult cu cât a vrut să fie o ediție fidelă cărții din 1941, e regretabil că I. C. Drăgan și-a permis înlocuirea fotografiei lui Geo Bogza cu o caricatură. De altfel și ediția românească a operat o modificare în materialul iconografic, eliminînd o fotografie a ministtru­­lui Octavian Goga cu generalul Antonescu, deși critica biografică a tratat ca atare, în mod deschis, faptul cunoscut al relațiilor lui Goga cu viitorul dictator). Editura Mi­nerva a făcut eforturi mari, încununate de succes, pentru a asigura ediției monumentale o înfățișare grafică și iconografică pe măsura originalului. De la hîrtia velină produsă spe­cial, pînă la pachetul strîns și elegant ce ți se oferă (dacă ai norocul) în librărie — to­tul reflectă o preocupare deosebită, un „travaliu dificil și competent”” (cum se spune în colofonul ediției), sub supravegherea responsabilă a colectivului redacțional compus din Z. Ornea, Rodica Rotaru și Andrei Rusu, a directorului editurii Aurel Martin și a redac­torului șef Teodor Vârgolici. Noua versiune — ne asigură editorul Al. Piru și ne putem convinge singuri — nu aduce modificări viziunii de ansamblu, respectînd vechea periodizare și compartimentare a materiei, ca și judecățile de valoare. Revizuirile sînt mai mult de detaliu și privesc în proporție copleșitoare biografiile scriitorilor, restaurate cînd a fost cazul în raport cu noul material documentar scos la iveală și cercetat de G. Călinescu pînă în anul morții (1065). Nu avem deci o operă nouă, ci același monument cu retușări și renovări pe spații mici. Studii noi, refăcute în întregime, avem despre Eliade, Kogălniceanu, Negruzzi, Bolintineanu, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu. Adaosuri, reconstituiri documentare și revizuiri biogra­fice au fost făcute la capitolele: Grigore Alexandrescu, N. Filimon, I. L. Caragiale, Creangă, Maiorescu, Macedonski, Delavrancea și, în genere, la scriitorii cu o biografie mai încărcată sau mai deosebită: Gh. Asachi, Dinicu Golescu, Cezar Boliac, Anton Pann. De foarte multe ori completările sunt lipite pur și simplu în final. Fauna scriitorilor minori apare bine di­ferențiată în capitole noi cu: Ioan Prale, Iordache Golescu, Costache și Iorgu Caragiale, paharnicul C. Sion, G. Săulescu, Al. Pelimon, N. T. Orășanu, Matei Millo, N. Schelitti, N. D. Popescu, Al. Rally, M. Beniuc, D. Stelaru. La această categorie găsim foarte multe schimbări, rescrieri și amplificări: Ioan Cătină, Gr. H. Grandea, Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu, etc. Versiunea pe care o pregătea criticul și modificările pe care le-a făcut mer­geau în sensul individualizării personajelor literaturii române. Istoria sa se scria cu „bio­grafie vie“ și „cu critică estetică a operei și critică istorică** — cum mărturisea într-o scri­soare către Al Rosetti. Originalitatea demersului călinescian constă în îmbinarea celor trei metode într-o formă unică de critică biografico-istorico-estetică. Felul în care G. Călinescu ține ba­lanța valorilor e unul cu totul personal, avînd drept criteriu esențial gustul este­tic. Modul de a le judeca este de aceea destul de oscilant, singura măsură și jus­tificare fiind subiectivitatea criticului. Să dăm exemplul a numai două nume, a că­ror operă a fost percepută de contempo­rani ca fiind de primă însemnătate: Bră­­tescu-Voinești, la începutul de secol XX, și Cezar Petrescu, în perioada interbelică. G. Călinescu le recunoaște meritele (do­vadă — analiza detaliată pe multe pa­gini), dar nu uită să-i judece în absolut: „Brătescu-Voinești nu e un scriitor mare în termeni absoluți, nu e un poet ca Sa­­doveanu, dar prin intensitatea atinsă în cîteva puncte, prin originalitatea indiscu­tabilă a «duioșiei» lui, ce înfățișează o treaptă superioară curatei simțiri etice, o­­cupă în literatura română un loc remar­cabil, mai ales dacă țineam seamă de sărăcia producției acum cîteva decenii și de tot binele care a decurs din pătrun­derea acestei literaturi în școală[...]“ (p. 581). Cazul Brătescu-Voinești este eloc­vent și pentru disocierea între operă, ale cărei calități sînt recunoscute, și om, ju­decat aspru într-o excelentă, trist-comică, tușă finală: „Minte retrogradă și exalta­tă, lipsită de viziune politică, în ciuda unor aparențe de bun-simț, va deschide, spre sfîrșitul vieții, o campanie antise­mită nu atît violentă, cît contrară intere­selor țării și principiilor umanității, alter­­nînd-o cu lamente asupra proastelor con­diții în care se pescuiește în România și cu prinderi de bibani de peste un kilo­gram, știuci de peste șase și șalăi de peste patru zile, în lacul Snagov. A mu­rit prudent la 14 decembrie 1946“ (p. 581). Fragmentul biografic e un adaos pentru ediția a doua. Al. Piru dă în final, prin­tre cele șaisprezece facsimile cîre însoțesc ediția, pagina respectivă cu modificările manuscrise ale autorului. Nu de puține ori avem de admirat ingeniozitatea netemperată a unor jude­căți aproape negative, al căror adevăr es­te astăzi mai clar: „Desigur că mai tîr­­ziu, cînd literatura română va fi mai bogată, istoricul nu va acorda lui Cezar Petrescu decît cîteva rînduri. Azi însă acțiunea de formațiune a spiritului cri­tic cere o analiză mai lungă. [Criticul îi acordă în Istorie... aproape nouă pagini, n.n.r. De altfel, cînd cititorul (nu totdeauna lipsit de anume juste­­ță) distinge pe romancier, el face o jude­cată de relație. In absolut, cu excepția cîtorva sugestii, portrete și pagini roman­tic aventuroase, opera lui Cezar Petrescu nu are raport cu literatura adevărată" (p. 773—774). Cum se poate lesne observa, judecata de valoare apelează la contex­tul relativ al literaturii naționale (în ca­re Cezar Petrescu denotă o profesionali­­tate meritorie; sărăcia producției literare revine ca argument) și la contextul ab­solut al literaturii universale (în care prozatorul foiletonist nu e decît un De­­kobra, „un Késsel cel mult”). Analiza în sine a unei creații nu e în măsură să ne dezvăluie originalitatea ei. Actul valori­zării călinesciene comportă dialectica ce­lor două aspecte: confruntarea sau scru­tarea a două orizonturi progresiv lărgi­te. Cînd e în chestiune un scriitor mi­nor, judecata de valoare a criticului ape­lează întîi la contextul istoric, acceptînd că într-o literatură tînără cutare mani­festare literară își are o oarecare justifi­care. Contextul actualității aduce o co­recție, făcînd vizibilă caducitatea, aerul vetust al unor pagini ce altădată împli­neau un rol în epocă. De altfel, paginile vetuste fac deliciul criticului care le e­­vocă, mediocritatea cîte unui scriitor de­clanșează nu știu ce resort ascuns al com­placerii în comedia frazelor, subiectelor ridicole de roman, a unor versuri, biogra­fii sau chiar destine. „Cariera lui A. Vlahuță, publicist merituos, este cu totul absurdă11 (p. 555) — normal ar fi fost ca această aserțiune să anunțe un scurt por­tret și o concisă caracterizare a epigonu­lui eminescian, dar urmează aproape șa­se pagini de înscenare, în care datele biografice, citatele din proză și poezie se înmulțesc într-o demonstrație cu lux de amănunte. Savoarea o dă numai scena­riul cu un epic și o „figurație" (persona­jele secundare, citatele) copioase. „Sinteza epică" se constituie dintr-o istorie a literaturii văzută ca „o ade­vărată comedie umană", cum se exprimă G. Călinescu în eseul din 1947 Istoria li­terară ca știință inefabilă și sinteza e­­pică. Istoria literară „are nevoie de un cap epic care să scrie o epopee (fie de forme, fie de destine personale). Nu tre­buie să pară un paradox că în istoria li­terară sînt mai puțin importanți scriitorii în sine, cît sistemul epic ce se poate ri­dica pe temeiul lor. (...) Fiecare scrie o istorie de la nivelul din care vede sexul epic". Acolo unde Călinescu se abandonea­ză plăcerii înscenării, fie că e vorba de portrete și descrieri, fie de demolări mai mult sau mai puțin violente, criticul lasă loc romancierului. G. Călinescu îl citeș­te pe colonelul Lăcusteanu „cu o mare sa­tisfacție de a verifica îngustimea minta­lă eternă" (p. 202): „Omul, care avea oa­recare instrucție, nu și cultură, este de o mediocritate perfectă, de o reducție su­fletească încîntătoare, dacă privim lucru­rile cu indiferența artistului“ (s.n.) Pen­tru vizionarea uneori balzaciană, alteori caragialescă, a individualităților și ca­racterelor, criticul face concesii mari a­­necdotei și biografismului. Cazul lui Odo­bescu stă printre abaterile cele mai spec­taculoase, în sensul că operei îi sunt con­sacrate abia patru pagini, în timp ce bio­grafiei, douăsprezece. Deși Constantin Stamati e considerat un scriitor eminent, nu mediocru, „mai mare în privința limbii ca Bolintineanu, în cîteva puncte comparabil doar cu Eminescu" (p. 224­), totuși personajul („varvarul"), gata consti­tuit, atrage parcă mai mult pe prozator. Reproșul lui Șerban Cioculescu din în­tinsa cronică din 1941 că Ion Codru Dră­­gușanu nu e nici măcar menționat, în timp ce atîtea mediocrități fac figurație, îl determină pe critic să-i acorde în noua versiune un capitol: „Reprezintă Ion Co­dru Drăgușanu o adevărată figură litera­ră? [se întreabă istoricul literar], încer­căm îndoieli a susține acest lucru". Răs­punsul îl vizează polemic pe Șerban Cio­culescu, care vedea în „peregrinul tran­silvan" un „memorialist admirabil". G. Călinescu adaugă semnificativ: „Dar un fenomen uman interesant este fără în­doială" — iată rațiunea (de romancier) pentru care va zăbovi mult și în preaj­ma altor figuri „nostime". Prin urmare trebuie să introducem în chiar sistemul considerentelor axiologice călinesciene va­loarea biografică sau de personalitate, a­­dică a „fenomenului uman". Judecata de valoare călinesciană ope­rează frecvent și cu un alt indicator: a­­nunțarea unor modalități artistice ce-și vor dobîndi deplină legitimitate estetică ulterior, prefigurarea capodoperelor și a modernității. Am vorbi aici de proto­­cronism (numai în raport strîns cu lite­ratura română), dacă termenul nu ar tri­mite la o „bătălie" destul de confuză în­că; de aceea preferăm (deodată cu Du­mitru Micu) pe acela de „pionierat". Să vedem, spre exemplu, arghezianismul avant­ la lettre: dușmănia lui Stoica Lu­­descu e de „o vulgaritate sănătoasă, ar­gheziană, inventivă în injurii" (p. 28); fragmente de cronici rimate din secolul XVIII „premerg unei poezii muntene bu­fone ce merge în această epocă prin Pann și Caragiale pînă la Arghezi și Barbu" (p. 51); poemul coșbucian Dragos­te învrăjbită stă la mijloc între Sburăto­­rul lui Eliade, prin „tonul solemn, cum se cuvine unui eveniment de rotație e­­ternă, cu o atmosferă roșiatică, apocalip­tică", și Arghezi, prin „limba verde, ță­rănească" (p. 589); proza „fantaziilor" lui D. Anghel explică proza de mai tîrziu a lui Arghezi (p. 690). Și exemplele ar pu­tea continua, cu alte puncte de reper: Cantemir „are limbuția lui Creangă în debitarea zicătorilor populare" (p. 41). Dionisie Eclesiarhul are simțul comediei caragialești, deși criticul îl vede în ga­leria personajelor acestuia, din teapa lui Nae Ipingescu (p. 34). Criticul și-a expli­cat memorabil procedarea într-un mod metaforic: „Fără îndoială că un bloc de marmură nu e o sculptură și descripția lui nu va cuprinde exaltări critice ca-n fața operei unui Michelangelo. Determi­narea valorii lui materiale e de compe­tența unui specialist. Cu toate astea, ori­­cîte verdicte ne-ar da cel care cunoaște structura marmurilor și rezistența mate­rialelor, numai artistul știe să scoată cu imaginația din el formele culcate în bloc. Cultura veche este un astfel de bloc în care stau nenăscuți Eminescu și Creangă, Caragiale și Sadoveanu. A desci­fra prezența lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric literar" (Prefața la Istoria litera­turii române, ed. Academiei, 1964, p. 8). A citi istoria literaturii din prezent spre origini — iată perspectiva pe care o va adopta și Nicolae Manolescu, considerîn­­d-o nu doar singura îndreptățită, ci și inevitabilă: perspectiva noastră este pers­pectiva prezentului, e onest și necesar să ne-o asumăm. A citi istoria literaturii prin „grija" marilor valori naționale e metoda privilegiată a lui G. Călinescu: oricine se poate convinge urmărind frec­vența numelor clasice în cuprinsul isto­riei ... după indice. Vom descoperi astfel trimiteri numeroase dinspre literatura ve­che sau premodernă spre Alecsandri, Emi­nescu, Creangă, Caragiale, Odobescu, Ma­cedonski, Sadoveanu, Arghezi. Conștiința tradiției îndeamnă — scrie Călinescu în prefața la propria Istorie... — la a sta­bili scara de valori în cuprinsul litera­turii române. Criticul recurge la o „vizio­nare integrală" a istoriei literaturii pen­tru a găsi diferența specifică, pentru a situa adică o operă istoric și valoric, în analiza poeziei lui Ion Barbu e mai potri­vit să invocăm pe Conachi, Bolintineanu și Anton Pann decît pe Edgar Poe, Ma­llarmé și Paul Valéry. Dar ce e curios, am zice deconcertant, e că istoricul literar caută nu diferențierile, ci similitudinile și echivalențele. Conștiința tradiției nu are la Călinescu un caracter dinamic, ci sta­tic, pentru că nu progresia estetică inte­resează în primul rînd, ci păstrarea în anumite cadre sau limite, nu evoluția or­ganică, ci caracterul organic, un specific imuabil, care nu devine, ci este. Iată de ce în cercetarea literaturii române în ten­dința „sporului estetic" există și o altă posibilitate, aceea încercată de I. Negoi­­țescu, care concepe istoria literaturii „ca pe un roman de idei, de progresii în lumea esteticului deci în afara oricărui pitoresc, oricărei tendințe anecdotice". O continuare a călinescianismului în spiri­tul său pur estetic, o consecvență depli­nă, în afara biografiilor și destinelor ro­manești. Istoria literaturii române de la ori­gini pînă în prezent venea după Viața... (1932) și Opera lui Mihai Eminescu (1934 —1936) și după Viața lui Ion Creangă (1938). E aproape inutil să ne întrebăm de ce tocmai după aceste exegeze. Pentru că răspunsul e simplu, erau necesare ex­plorări temeinice ale teritoriului nostru prin excelență, cel al marilor clasici. Le­gătura e însă mai strînsă și ea stă oare­cum la îndemînă în prefața la a doua versiune a operei lui Mihai Eminescu: „Trebuia, firește, să judec pe Eminescu în cuprinsul literaturii române și al literatu­rii universale, și pentru aceasta aveam nevoie de o istorie a literaturii româ­ne din unghiul de vedere strict estetic. O astfel de istorie însă nu exista decît pen­tru o mică porțiune modernă, deci în a­­fara cercului meu de preocupări, așa fel că am pornit eu însumi să mă documen­tez, fapt care a dus la scrierea unei Is­torii a literaturii române“. O nobilă de­terminare și o clară constrîngere prezi­dau clădirea monumentului. Oricît ar pă­rea de surprinzător — și nu are de ce să pară pentru cine edificiul a devenit familiar — Istoria... lui G. Călinescu es­te consacrată jumătate fenomenului Emi­nescu: „Pentru a înțelege pe Eminescu aveam trebuință­­ de o istorie literară și pentru a scrie o istorie trebuia neapărat a avea monografia celui mai de seamă poet român" A scrie o istorie a literatu­rii române în care să se simtă continuu amprenta marilor valori (a o scrie deci prin prisma lor) și a scrie monografia u­­nui spirit tutelar în care să fie concen­trate liniile istorice ale trecutului și vii­torului literaturii române (a o citi deci într-un fragment) — iată o alternativă ai cărei termeni G. Călinescu s-a materiali­zat în Istoria... ca și în Viața... și O­­pera lui Mihai Eminescu, între poemul introductiv dedicat for­mării limbii române și definirea finală a specificului național se desfășoară „spiri­tul integral" al unei literaturi, vizionat într-un scenariu epic. Ion SIMUȚ O donatelliană

Next