Familia, 1982 (Anul 118, nr. 1-12)
1982-09-01 / nr. 9
§ FAMILIA SI inTUL VALORE O tendință nouă în valorificarea moștenirii literare îndreptățește credința că multe dificultăți (imaginare sau reale) vor fi învinse și vom avea curînd reeditate opere a căror retipărire a fost amînată sau refuzată. Am înregistrat cu bucurie apariția unui prim volum din publicistica politică a lui Eminescu, ca și apariția Gorilei lui Rebreanu în seria de Opere (vol. 10), aceasta din urmă nu pentru că ar fi o capodoperă, dar pentru că întregește imaginea unuia dintre scriitorii noștri clasici, înlesnind cunoașterea completă. După un volum de scrieri alese din opera lui Pârvan, întrevedem apropiată apariția anunțată a Geticii, prefigurarea unei alte izbînzi pe drumul refacerii unor legături vii, actuale, cu clasicitatea. Principiul selectivității, al fragmentelor oportune și croșetelor precaute, și-a realizat misiunea istorică și, căzut sub vremi, dacă îl vedem încă activ (nelipsit în edițiile scrierilor lui Iorga, de pildă), putem fi siguri că reprezintă o inerție și o mentalitate (deși destul de puternice încă, dar) ale trecutului. Vestea reeditării Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent a dat celor care o așteptau, ca și celor care își pierduseră speranța, un frison de emoție, propagat în masa publicului cititor cu cea mai diversă componență. Cînd s-a anunțat că abia semnalul e pe masa Editurii Minerva cititorii grăbiți, dînd semne de nerăbdare întrebau conspirativ la librării dacă mai au vreun exemplar. Apariția monumentalei istorii călinesciene a beneficiat, cum era și firesc, de o întîmpinare sărbătorească, pe măsura evenimentului editorial. Toate revistele literare i-au consacrat numere sau grupaje de articole, ce au subliniat importanța reeditării în conformitate cu spiritul nou al textului integral. După îndelungi așteptări și tergiversări, îngrijitorul ediției, Al. Piru, care a predat editurii manuscrisul în 1967, și-a văzut în sfîrșit visul realizat. Credem că, într-adevăr, aceasta era forma în care Istoria... trebuia reeditată, cu modificările pe care le-a făcut G. Călinescu în vederea unei a doua ediții, chiar dacă autorul n-a apucat să facă toate revizuirile dorite. Ediția scoasă la Roma de Iosif Constantin Drăgan, repetînd originalul și semnalînd într-un fascicol separat cîteva din adăugirile ulterioare, dovedește că sînt destul de greu de urmărit și de inserat de către cititor la locul potrivit fragmentele datorate cercetărilor minuțioase de după 1941. în al doilea rînd, există capitole noi, supresiuni de citate și comprimări sau amplificări de text, mici modificări de stil, propoziții și fraze refăcute cu altă turnură care nu au mai putut fi semnalate în ediția italiană.Cu atît mai mult cu cât a vrut să fie o ediție fidelă cărții din 1941, e regretabil că I. C. Drăgan și-a permis înlocuirea fotografiei lui Geo Bogza cu o caricatură. De altfel și ediția românească a operat o modificare în materialul iconografic, eliminînd o fotografie a ministtrului Octavian Goga cu generalul Antonescu, deși critica biografică a tratat ca atare, în mod deschis, faptul cunoscut al relațiilor lui Goga cu viitorul dictator). Editura Minerva a făcut eforturi mari, încununate de succes, pentru a asigura ediției monumentale o înfățișare grafică și iconografică pe măsura originalului. De la hîrtia velină produsă special, pînă la pachetul strîns și elegant ce ți se oferă (dacă ai norocul) în librărie — totul reflectă o preocupare deosebită, un „travaliu dificil și competent”” (cum se spune în colofonul ediției), sub supravegherea responsabilă a colectivului redacțional compus din Z. Ornea, Rodica Rotaru și Andrei Rusu, a directorului editurii Aurel Martin și a redactorului șef Teodor Vârgolici. Noua versiune — ne asigură editorul Al. Piru și ne putem convinge singuri — nu aduce modificări viziunii de ansamblu, respectînd vechea periodizare și compartimentare a materiei, ca și judecățile de valoare. Revizuirile sînt mai mult de detaliu și privesc în proporție copleșitoare biografiile scriitorilor, restaurate cînd a fost cazul în raport cu noul material documentar scos la iveală și cercetat de G. Călinescu pînă în anul morții (1065). Nu avem deci o operă nouă, ci același monument cu retușări și renovări pe spații mici. Studii noi, refăcute în întregime, avem despre Eliade, Kogălniceanu, Negruzzi, Bolintineanu, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu. Adaosuri, reconstituiri documentare și revizuiri biografice au fost făcute la capitolele: Grigore Alexandrescu, N. Filimon, I. L. Caragiale, Creangă, Maiorescu, Macedonski, Delavrancea și, în genere, la scriitorii cu o biografie mai încărcată sau mai deosebită: Gh. Asachi, Dinicu Golescu, Cezar Boliac, Anton Pann. De foarte multe ori completările sunt lipite pur și simplu în final. Fauna scriitorilor minori apare bine diferențiată în capitole noi cu: Ioan Prale, Iordache Golescu, Costache și Iorgu Caragiale, paharnicul C. Sion, G. Săulescu, Al. Pelimon, N. T. Orășanu, Matei Millo, N. Schelitti, N. D. Popescu, Al. Rally, M. Beniuc, D. Stelaru. La această categorie găsim foarte multe schimbări, rescrieri și amplificări: Ioan Cătină, Gr. H. Grandea, Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu, etc. Versiunea pe care o pregătea criticul și modificările pe care le-a făcut mergeau în sensul individualizării personajelor literaturii române. Istoria sa se scria cu „biografie vie“ și „cu critică estetică a operei și critică istorică** — cum mărturisea într-o scrisoare către Al Rosetti. Originalitatea demersului călinescian constă în îmbinarea celor trei metode într-o formă unică de critică biografico-istorico-estetică. Felul în care G. Călinescu ține balanța valorilor e unul cu totul personal, avînd drept criteriu esențial gustul estetic. Modul de a le judeca este de aceea destul de oscilant, singura măsură și justificare fiind subiectivitatea criticului. Să dăm exemplul a numai două nume, a căror operă a fost percepută de contemporani ca fiind de primă însemnătate: Brătescu-Voinești, la începutul de secol XX, și Cezar Petrescu, în perioada interbelică. G. Călinescu le recunoaște meritele (dovadă — analiza detaliată pe multe pagini), dar nu uită să-i judece în absolut: „Brătescu-Voinești nu e un scriitor mare în termeni absoluți, nu e un poet ca Sadoveanu, dar prin intensitatea atinsă în cîteva puncte, prin originalitatea indiscutabilă a «duioșiei» lui, ce înfățișează o treaptă superioară curatei simțiri etice, ocupă în literatura română un loc remarcabil, mai ales dacă țineam seamă de sărăcia producției acum cîteva decenii și de tot binele care a decurs din pătrunderea acestei literaturi în școală[...]“ (p. 581). Cazul Brătescu-Voinești este elocvent și pentru disocierea între operă, ale cărei calități sînt recunoscute, și om, judecat aspru într-o excelentă, trist-comică, tușă finală: „Minte retrogradă și exaltată, lipsită de viziune politică, în ciuda unor aparențe de bun-simț, va deschide, spre sfîrșitul vieții, o campanie antisemită nu atît violentă, cît contrară intereselor țării și principiilor umanității, alternînd-o cu lamente asupra proastelor condiții în care se pescuiește în România și cu prinderi de bibani de peste un kilogram, știuci de peste șase și șalăi de peste patru zile, în lacul Snagov. A murit prudent la 14 decembrie 1946“ (p. 581). Fragmentul biografic e un adaos pentru ediția a doua. Al. Piru dă în final, printre cele șaisprezece facsimile cîre însoțesc ediția, pagina respectivă cu modificările manuscrise ale autorului. Nu de puține ori avem de admirat ingeniozitatea netemperată a unor judecăți aproape negative, al căror adevăr este astăzi mai clar: „Desigur că mai tîrziu, cînd literatura română va fi mai bogată, istoricul nu va acorda lui Cezar Petrescu decît cîteva rînduri. Azi însă acțiunea de formațiune a spiritului critic cere o analiză mai lungă. [Criticul îi acordă în Istorie... aproape nouă pagini, n.n.r. De altfel, cînd cititorul (nu totdeauna lipsit de anume justeță) distinge pe romancier, el face o judecată de relație. In absolut, cu excepția cîtorva sugestii, portrete și pagini romantic aventuroase, opera lui Cezar Petrescu nu are raport cu literatura adevărată" (p. 773—774). Cum se poate lesne observa, judecata de valoare apelează la contextul relativ al literaturii naționale (în care Cezar Petrescu denotă o profesionalitate meritorie; sărăcia producției literare revine ca argument) și la contextul absolut al literaturii universale (în care prozatorul foiletonist nu e decît un Dekobra, „un Késsel cel mult”). Analiza în sine a unei creații nu e în măsură să ne dezvăluie originalitatea ei. Actul valorizării călinesciene comportă dialectica celor două aspecte: confruntarea sau scrutarea a două orizonturi progresiv lărgite. Cînd e în chestiune un scriitor minor, judecata de valoare a criticului apelează întîi la contextul istoric, acceptînd că într-o literatură tînără cutare manifestare literară își are o oarecare justificare. Contextul actualității aduce o corecție, făcînd vizibilă caducitatea, aerul vetust al unor pagini ce altădată împlineau un rol în epocă. De altfel, paginile vetuste fac deliciul criticului care le evocă, mediocritatea cîte unui scriitor declanșează nu știu ce resort ascuns al complacerii în comedia frazelor, subiectelor ridicole de roman, a unor versuri, biografii sau chiar destine. „Cariera lui A. Vlahuță, publicist merituos, este cu totul absurdă11 (p. 555) — normal ar fi fost ca această aserțiune să anunțe un scurt portret și o concisă caracterizare a epigonului eminescian, dar urmează aproape șase pagini de înscenare, în care datele biografice, citatele din proză și poezie se înmulțesc într-o demonstrație cu lux de amănunte. Savoarea o dă numai scenariul cu un epic și o „figurație" (personajele secundare, citatele) copioase. „Sinteza epică" se constituie dintr-o istorie a literaturii văzută ca „o adevărată comedie umană", cum se exprimă G. Călinescu în eseul din 1947 Istoria literară ca știință inefabilă și sinteza epică. Istoria literară „are nevoie de un cap epic care să scrie o epopee (fie de forme, fie de destine personale). Nu trebuie să pară un paradox că în istoria literară sînt mai puțin importanți scriitorii în sine, cît sistemul epic ce se poate ridica pe temeiul lor. (...) Fiecare scrie o istorie de la nivelul din care vede sexul epic". Acolo unde Călinescu se abandonează plăcerii înscenării, fie că e vorba de portrete și descrieri, fie de demolări mai mult sau mai puțin violente, criticul lasă loc romancierului. G. Călinescu îl citește pe colonelul Lăcusteanu „cu o mare satisfacție de a verifica îngustimea mintală eternă" (p. 202): „Omul, care avea oarecare instrucție, nu și cultură, este de o mediocritate perfectă, de o reducție sufletească încîntătoare, dacă privim lucrurile cu indiferența artistului“ (s.n.) Pentru vizionarea uneori balzaciană, alteori caragialescă, a individualităților și caracterelor, criticul face concesii mari anecdotei și biografismului. Cazul lui Odobescu stă printre abaterile cele mai spectaculoase, în sensul că operei îi sunt consacrate abia patru pagini, în timp ce biografiei, douăsprezece. Deși Constantin Stamati e considerat un scriitor eminent, nu mediocru, „mai mare în privința limbii ca Bolintineanu, în cîteva puncte comparabil doar cu Eminescu" (p. 224), totuși personajul („varvarul"), gata constituit, atrage parcă mai mult pe prozator. Reproșul lui Șerban Cioculescu din întinsa cronică din 1941 că Ion Codru Drăgușanu nu e nici măcar menționat, în timp ce atîtea mediocrități fac figurație, îl determină pe critic să-i acorde în noua versiune un capitol: „Reprezintă Ion Codru Drăgușanu o adevărată figură literară? [se întreabă istoricul literar], încercăm îndoieli a susține acest lucru". Răspunsul îl vizează polemic pe Șerban Cioculescu, care vedea în „peregrinul transilvan" un „memorialist admirabil". G. Călinescu adaugă semnificativ: „Dar un fenomen uman interesant este fără îndoială" — iată rațiunea (de romancier) pentru care va zăbovi mult și în preajma altor figuri „nostime". Prin urmare trebuie să introducem în chiar sistemul considerentelor axiologice călinesciene valoarea biografică sau de personalitate, adică a „fenomenului uman". Judecata de valoare călinesciană operează frecvent și cu un alt indicator: anunțarea unor modalități artistice ce-și vor dobîndi deplină legitimitate estetică ulterior, prefigurarea capodoperelor și a modernității. Am vorbi aici de protocronism (numai în raport strîns cu literatura română), dacă termenul nu ar trimite la o „bătălie" destul de confuză încă; de aceea preferăm (deodată cu Dumitru Micu) pe acela de „pionierat". Să vedem, spre exemplu, arghezianismul avant la lettre: dușmănia lui Stoica Ludescu e de „o vulgaritate sănătoasă, argheziană, inventivă în injurii" (p. 28); fragmente de cronici rimate din secolul XVIII „premerg unei poezii muntene bufone ce merge în această epocă prin Pann și Caragiale pînă la Arghezi și Barbu" (p. 51); poemul coșbucian Dragoste învrăjbită stă la mijloc între Sburătorul lui Eliade, prin „tonul solemn, cum se cuvine unui eveniment de rotație eternă, cu o atmosferă roșiatică, apocaliptică", și Arghezi, prin „limba verde, țărănească" (p. 589); proza „fantaziilor" lui D. Anghel explică proza de mai tîrziu a lui Arghezi (p. 690). Și exemplele ar putea continua, cu alte puncte de reper: Cantemir „are limbuția lui Creangă în debitarea zicătorilor populare" (p. 41). Dionisie Eclesiarhul are simțul comediei caragialești, deși criticul îl vede în galeria personajelor acestuia, din teapa lui Nae Ipingescu (p. 34). Criticul și-a explicat memorabil procedarea într-un mod metaforic: „Fără îndoială că un bloc de marmură nu e o sculptură și descripția lui nu va cuprinde exaltări critice ca-n fața operei unui Michelangelo. Determinarea valorii lui materiale e de competența unui specialist. Cu toate astea, oricîte verdicte ne-ar da cel care cunoaște structura marmurilor și rezistența materialelor, numai artistul știe să scoată cu imaginația din el formele culcate în bloc. Cultura veche este un astfel de bloc în care stau nenăscuți Eminescu și Creangă, Caragiale și Sadoveanu. A descifra prezența lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta e marea misiune a unui adevărat istoric literar" (Prefața la Istoria literaturii române, ed. Academiei, 1964, p. 8). A citi istoria literaturii din prezent spre origini — iată perspectiva pe care o va adopta și Nicolae Manolescu, considerînd-o nu doar singura îndreptățită, ci și inevitabilă: perspectiva noastră este perspectiva prezentului, e onest și necesar să ne-o asumăm. A citi istoria literaturii prin „grija" marilor valori naționale e metoda privilegiată a lui G. Călinescu: oricine se poate convinge urmărind frecvența numelor clasice în cuprinsul istoriei ... după indice. Vom descoperi astfel trimiteri numeroase dinspre literatura veche sau premodernă spre Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Odobescu, Macedonski, Sadoveanu, Arghezi. Conștiința tradiției îndeamnă — scrie Călinescu în prefața la propria Istorie... — la a stabili scara de valori în cuprinsul literaturii române. Criticul recurge la o „vizionare integrală" a istoriei literaturii pentru a găsi diferența specifică, pentru a situa adică o operă istoric și valoric, în analiza poeziei lui Ion Barbu e mai potrivit să invocăm pe Conachi, Bolintineanu și Anton Pann decît pe Edgar Poe, Mallarmé și Paul Valéry. Dar ce e curios, am zice deconcertant, e că istoricul literar caută nu diferențierile, ci similitudinile și echivalențele. Conștiința tradiției nu are la Călinescu un caracter dinamic, ci static, pentru că nu progresia estetică interesează în primul rînd, ci păstrarea în anumite cadre sau limite, nu evoluția organică, ci caracterul organic, un specific imuabil, care nu devine, ci este. Iată de ce în cercetarea literaturii române în tendința „sporului estetic" există și o altă posibilitate, aceea încercată de I. Negoițescu, care concepe istoria literaturii „ca pe un roman de idei, de progresii în lumea esteticului deci în afara oricărui pitoresc, oricărei tendințe anecdotice". O continuare a călinescianismului în spiritul său pur estetic, o consecvență deplină, în afara biografiilor și destinelor romanești. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent venea după Viața... (1932) și Opera lui Mihai Eminescu (1934 —1936) și după Viața lui Ion Creangă (1938). E aproape inutil să ne întrebăm de ce tocmai după aceste exegeze. Pentru că răspunsul e simplu, erau necesare explorări temeinice ale teritoriului nostru prin excelență, cel al marilor clasici. Legătura e însă mai strînsă și ea stă oarecum la îndemînă în prefața la a doua versiune a operei lui Mihai Eminescu: „Trebuia, firește, să judec pe Eminescu în cuprinsul literaturii române și al literaturii universale, și pentru aceasta aveam nevoie de o istorie a literaturii române din unghiul de vedere strict estetic. O astfel de istorie însă nu exista decît pentru o mică porțiune modernă, deci în afara cercului meu de preocupări, așa fel că am pornit eu însumi să mă documentez, fapt care a dus la scrierea unei Istorii a literaturii române“. O nobilă determinare și o clară constrîngere prezidau clădirea monumentului. Oricît ar părea de surprinzător — și nu are de ce să pară pentru cine edificiul a devenit familiar — Istoria... lui G. Călinescu este consacrată jumătate fenomenului Eminescu: „Pentru a înțelege pe Eminescu aveam trebuință de o istorie literară și pentru a scrie o istorie trebuia neapărat a avea monografia celui mai de seamă poet român" A scrie o istorie a literaturii române în care să se simtă continuu amprenta marilor valori (a o scrie deci prin prisma lor) și a scrie monografia unui spirit tutelar în care să fie concentrate liniile istorice ale trecutului și viitorului literaturii române (a o citi deci într-un fragment) — iată o alternativă ai cărei termeni G. Călinescu s-a materializat în Istoria... ca și în Viața... și Opera lui Mihai Eminescu, între poemul introductiv dedicat formării limbii române și definirea finală a specificului național se desfășoară „spiritul integral" al unei literaturi, vizionat într-un scenariu epic. Ion SIMUȚ O donatelliană