Familia, 1894 (Anul 30, nr. 1-52)
1894-02-20 / nr. 8
88 Măriuca. (Fine.) Iar déca ceti Vlad, n’avu glas să vorbdscă. Par’ că-i sperise daru graiului. In mintea lui se făcuse intunerec de nóapte adâncă. Prinse a plânge ca un copil, cu ochii țintuiți pe scrisoarea ale căreia slove mari cât talpa gâscei, par’ că erau de foc in multe fețe. Dascălu se uită la dânsu cu bucurie ascunsă: plânsu lui Vlad îl dovedia cu inimă bună și cu dor de cele de-acasă. Doamne, ce noroc mare pe toți, să-l pută mână spre casă revasa care cuprindea izvodirea Măriucăi. Avea minte istață, nevestuica! Trecură așă câteva clipe. De-odată Vlad se sculă in picidre şi apucă de-o mână pe dascălu Lisandru. — Dascăle, îi grăi, şeii, cu hotărîre, — pornim acasă chiar astăzi. Haidem .. . Se şterse la ochi, se duse in odaia in care scriea la slujbă, îşi luă pălăria fără să spuie cuiva o vorbă, se ’ntoirse de luă pe dascăl şi, pe ici ţi-i drumul Tot in acea ameţdlă a gândurilor care-1 hotărîseră să lase Iaşii, să lase ibovnica, să lase cartea, legată la gard de-o bucată de vreme. — Vlad se porni intru căutarea unei căruţi, se tocmi, se invoi cu jupânu Moise al harabalei, — şi până nu se găti jupânu, nu-1 slăbi cu dragostea. La poirta cucoinei Frâsiniţei când se opri, şi Dumnedeu să fi vrut să-l împiedice, nu ar fi isbutit. Par’ că eră prins de friguri; şi el, blându şi supusu Vlad, ar fi fost in stare să s’apuce la trântâlă cu cine nu l’ar fi lăsat să plece. Hei! vedi că sânt clipe de deşteptare şi de intorcere, la ce se părea uitat, in clipe de rătăcire, — că stavilă nu se poate pune pornirei, tocma ca şi pornirea unui periu, când plee mult la munte. Şi plouase, la Vlad: plouase aduceri aminte dulci şi dragi sufletului; şi ploaia spălase cu şirdiele ei glodu vieţii de-amu; iar locu sufletului remăsese curat, bun de resada unei dragoste trainice şi unei vieţi folosisitoare. Ce plânse, ce se văicări cucoana Frăsiniţa, ce prinse-a ţipă slujnica şi a lătră canele Fideluş, speriat de atâta văicărâlă şi de-atâta fârfâială prin casă! Vlad nici măcar luă seama. Iar dascălu prinsese la putere, şeii, ca de flăcău in toiu tinereţei, îţi ridică uşor, ca pe nişte pene, lucrurile lui Vlad şi le aşedă in haraba. După o jumătate de cias, in casa cu pecatu, rămăsese jucana Frăsiniţa leşinată, slujnica s’o stropescu lu oţet şi coteiu Fideluş să latre pe de lături. Moara se odihniă .. . Apa curgea pe subt capacu iezăturei, ciur! ciur! . . . încetișor. Eră duminecă, și încă a Floriilor. Bătătura morii era măturată și curată ca in palmă. Iacă popa Mateiu, călare, se opri in dreptu casciorei Mariucăi. — Măriucă, Măriucă tată, strigă el. Măriuca se ivi gătită, foc de gătită. — Sărut mâna moş-părinte. Sfiinţiata m'ai strigat. — Eu, Măriucă tată, ca să-ţi spuiu veste imbucuratoare, adi, de sfânta duminecă a Stâlpărilor. Ia ghîci ce-i ? — Apoi, de! şciu eu, moş-părinte? Prin inimă îi trecu vise un fior cald, iar in obraji îi resăriră bujori, gându-i sbura intr’o clipă la Vlad, care altă veste de bucurie putea să fie ? — Las’ că-ţi trecu prin gând, Măriucă tată ... Ei, ce să-i faci tinereţei, bat-o norocu: apoi, aşă-i, Măriucă, o venit ficioru lui Moş-Trohin. Eu m’am dus de cu noapte de-am împărtăşit pe bietu Moş-Tóder din cătună şi-amui me ’ntorc, că am slujbă la biserică pentru sfânta oi de adi. — Sărut mâna moş-părinte Mateiu de veste bună. Apoi o să viu şi eu la biserică. — Vino sonetósa. Părintele porni in buestru calului. Dómne, ce bucurie pe sufletu Măriucăi! Care vra să dică, dacă venise și venise Vlad, cum autjise că moșneagu de tat’su eră s’o ia pe dânsa, — apoi tot o mai avea la inimă, flăcău . . .. Acesta are să fie ceva. FAMILIA Anul XXX