Familia, 1897 (Anul 33, nr. 1-52)

1897-10-12 / nr. 41

484 FAMILIA Anul XXXIII, scurt timp, stăpân peste publicul României. Comediile lui sunt cunoscute şi la noi; aproape cu toţii le-am veglat predate de câte o societate de diletanţi. Şi suntem veseli că avem şi noi ceva de veselie, suntem înălţaţi în conşciinţa noastră, că aceste admirabile producte sunt ale noastre, sunt româneşti. Este o mare biruinţă pentru noi şi îi datorim recunostinţă lui Caragiale, că avem producte literare de genul acesta, ce ne pune în rond cu alte popoare — cel puţin acum la sfârşitul veacului al 19-lea... Cu adevărat, mare interval pentru descendenţii Romei, de la strămoşii lor Plaut şi Terentiu până la Caragiale ! Noi, până la Caragiale (escepţionând farsele lui I. Negruzi şi Alexandri) n’am avut nici macar traducţiuni din comediile vastei literaturi universale, — dovadă că nu s’a pus pond pe acel gen, sau nu i s’a simţit necesitatea. Iar din literatura universală puteam lua cu bărechetul, căci aici comediile s-au ajuns de mult epoca de înflorire. Piesele lui Moliére s’au respândit asupra lumei întregi, numai la noi n’au avut întrare ; succesorii acestuia François de Regnard (f 1710), Piere Marivaux (f 1763), cel mai mare realist între scriitorii francezi de comedii şi în sfârşit marele moralizator Philipp Destruches, despre care se scrie că a vindecat sute de oameni de viţiile lor, — toţi aceştia înaintea noastră sunt figuri streine, pe când bunăoară în literatura cea germană le găsesci traduse chiar şi cele mai neînsemnate lucrări. Şi nime nu va putu susţine că Germanii ar fi fost chiar de tot avisaţi la scriitorii francezi. După alungarea harlechinilor, aşa numitului Hanswurst, din comedii, literatura germană a început încă în partea primă a secolului al 18-lea a se desvolta cu paşi colosali. Danezul Ludwig Holberg a dat Germaniei cinci tomuri de comedii, între care mai cunoscută piesă este „Der politische Raunegiesser“. (Amintesc această piesă și din motiv că comediile lui Caragiale au vre-o câteva puncte comune, — cel puţin în tendinţă, — cu obiectul acesta.) Acest Holberg întrece pe Molière prin vivacitate, prin motive şi trăsăturile grandioase ale caracterelor. Din acest timp, pe la mijlocul secolului al 18-lea, datează şi comediile lui Chr. F. Weisse şi încercările talentatului Mylius. Gradul de clasicitate l-au ajuns piesele germane numai prin Lessing. Până la păşirea lui aproape toate se învârtiau în giurul chestiunei, dacă va lua Hans pe Greta. Hans şi Greta se iubesc, părinţii nu voiesc să admită căsătoria, fiindcă sunt săraci, se iveşte înse unchiul cel bogat ... şi cortina cade, lăsând publicul mulţumit. Lessing pune capăt acestei simplităţi, introduce intriga şi acţiunea, producând comedia model: „Minna von Barnhelm“, în sfârşit nu pot să nu amintesc pe nefericitul de Kotzebue, care a umplut în timp scurt ţara germană cu comedii de mare interes. Toate aceste s’au respândit peste întreaga Europa. La noi înse întrare n’au avut şi nici chiar comediile clasice ale lui Shakespeare nu s-au găsit traducător. In faţa acestei sumedenii de autori şi de comedii stă în literatura nostră singurul nostru Caragiale cu cele patru comedii ale lui, sau mai strict luat, cu cele doue principale. Doue dintre comediile lui Caragiale „O noapte furtunoasă“ şi „Scrisoarea perdută“ se pot aminti cu tot dreptul în şirul operelor autorilor mai sus citaţi. Aceste doue au fost numite din partea eminentului nostru critic Gherea capo d’opere şi trebue să-i credem lui Gherea. Mai adaugem înse, că sunt capo d’opere pro domo. Cum adecate? Caragiale mânecă în lucrările sale din punctul de vedere al timpului în care a scris. El a aprofundat psihologiceşte cu multă agerime viaţa poporului după desrobirea lui. Este acesta timpul când cultura occidentală se varsă pe toate canalele posibile asupra României, când de la Paris se împoartă de toţi chemaţii şi nechemaţii reguli sociale şi câte şi mai câte elemente culturale ... Iar cum în viaţa unui popor salturi nu se întâmplă, iar trecerea momentană la cultura franţuzească nu era posibilă şi nici nu era aceasta calea cea ducătoare la scop, — urmările acestor stări au fost o spoială culturală ce a cuprins toate straturile de la popor până la burghezime şi chiar aristocraţie. S’au introdus o mulţime de frase franţuzeşci, s’a schimonosit limba cea străbună, iar reul acesta era promovat şi prin jurnale, cari erau redactate într’o limbă plină de exorcisme, de o limbă caricaturisată. La aceste s’au mai adaus relele izvorite din noua viaţă constituţională. Şi Caragiale s-a îndreptat ochii sei pătrunzători şi asupra acestora. Enormele abusuri ce se fac la administraţie, scandalurile electorale, bătaia de joc la adresa drepturilor individuale, nesocotirea drepturilor cetăţeneşti, toate aceste Caragiale şi le-a făcut obiecte de studiu. Cunoscând perfect stările aceste, a scris comediile sale, în cari le-a redat cu o măiastră fidelitate. Şi s’a folosit de arme ascuţite pentru înferarea acestei mulţimi de viţii, aceste arme i-au fost sarcasmul şi persiflarea. Şi fiind că stările zugrăvite de C. se refer la viaţa poporului român, fiind că chiar şi modul de a zugrăvi (bunăoară folosirea traselor tipice) este ceva specific românesc şi în special specific al lui C., pentru aceea, Zic, comediile aceste sunt numai capo d’opere pro domo. Streinii n’au pricepere pentru ele. Caracterul universalităţii le lipseşte. Şi aceasta este ce-l deosebeşte de autorii aparţinători altor literaturi. Mai găsim însă o deosebire esenţială între C. şi autorii streini. Am amintit la început că Românul ştie să fie satiric şi sarcastic, înse umor, cum găseşti la Francezi şi Germani, să nu cauţi la Român. Şi în privinţa aceasta Caragiale e Român întreg, — el îmi justifică perfect afirmaţiunea: în comediile lui totul e satiră şi sarcasm, satiră realistă şi sarcasm dureros de tăietor. „Caragiale este un talent satiric“ scrie Gherea şi despre acest adevăr ne convingem, văzându-i talentul cu care flagelează păcătoşeniile sociale şi miseriile ce dăinuiesc în administraţia ţării. Pe lângă toate însuşirile locale înse, ce le au comediile lui Caragiale, ele se împun prin admirabilele caractere, prin viua acţiune dramatică, prin multa psihologie ce ese la iveală în toată scena, — lucruri ce trădează pe autorul înzestrat cu bogate concepţiuni artistice şi cari ridică productele lui la nivelul celor de frunte comedii din literatura universală. Dar să le vedem mai de-aproape. (La urmă.) Ilarie Chendi.