Familia, 1897 (Anul 33, nr. 1-52)

1897-10-26 / nr. 43

508 FAMILIA de toate condiţiile recerute în scopul susţinerii şi pro­movării binelui ţării. Vedem dar ce-a voit să esprime autorul prin comedia sa: vai de ţara care pe astfel de elemente îşi ragrimă viitorul. „Fraţilor! După lupte se­culare care au durat aproape treizeci de ani, iată vi­sul nostru realizat! . . Iată avantajele progresului ! Iată binefacerile unui sistem constituţional!“ Chiară Caţa­­vencu într’un discurs al seu. Iată aici toată puterea sarcasmului lui Garagiale, batjocura tristă la adresa stărilor reale ! „Ce lume, ce lume, ce lume“ .. . esclamăm şi noi. Aflăm în critica lui Maiorescu, că mulţi contim­porani i-au împutat lui Garagiale, că prin comedia pre­­sentată a voit să persifleze partidul liberal şi sistemul lui de guvernare. Nivelul lucrării înse, măiestria com­­posiţiunei şi adânca analiză psihică resping de sine imputarea absurdă. Persoanele aceste nu fac nici de­cât impresia că ar aparţină vre unui partid, principii şi linie de conduită bine marcată nu găsesci la nici unele. Inse chiar presupunând că autorul s’ar fi folo­sit de păcatele numai ale unui partid pentru a-ş crea opera sa, — ajunsă odată această operă la gradul de­­săvârşirii artistice, literatura nu are să se preocupe de chestiunea, care anume e partidul cel păcătos şi es­­ploatat, îndeosebi când se ştie că toate partidele îşi au la fel neajunsurile proprii şi toate au representanţi de soiul lui Tipatescu, Gaţavencu şi Dandanache . . . oameni cari merită şi mai straşnice lecţiuni ca cele date de Caragiale în scopul îndreptării lor. Ultima comedie „D’ ale Carnevalului “ este o vioaie dramatisare a vieţii de mahala, în special dra­­matisarea conexiunilor de dragoste, a mahalagioaicelor cu frişeri, spiţeri. Se produc o mulţime de conflicte, persoanele par a fi certate cu realitatea, înse înainte de toate cu mintea şi cu judecata. De vorbit vorbesc toţi după calapodul persoanelor din comediile amin­tite. Se „presantă“, „depand“, „sub-firigul“ (chirurgul), „me traduce“, în loc de „me trădează“ , etc. Admi­rabilă este următoarea definiţie a Catindatului, care s-a astâmpărat cu rom durerea de măsea: „I-am dat de leac! . . . Vei fi ce e când nu ştie cineva ? . . Eră aproape de mintea omului : durerea de­vine din măsea, măseaua devine din răceală, răceala devine din frig; — din cald devine că nu mai e frig; dacă nu mai e frig va să glică că răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, a necat durerea“ . . . (chelnărul vine) un rom şi ţal“. Vreo însemnătate deosebită înse comedia aceasta n’are. Nu este nici comedie de caractere, nici de ten­dinţe mai marcante, nici de moravuri, ci o uşoară şi reuşită persiflare a vieţii destrăbălate de mahala. Acestea sunt, domnilor, cele patru comedii cari împreună constituesc volumul preţios al lui Caragiale întitulat „Teatru“. Făcând o fugitivă privire asupra lor ne-am putut convinge, că ele au o neperitoare va­loare literară, adevăr ce l-au comprobat critici ca Ghe­­rea şi Maiorescu şi ce-l comprobă îndeosebi, massa ce­titoare şi publicul teatral, care totdauna este un viu comentar al autorilor. Cu cât mai amănunţit vom cercetă şi aprofundă aceste giuvaere ale literaturei noastre, cu atât mai fru­moase părţi găsim, cari singure pot formă obiecte de studiu. Scrupuloşi fiind înse, nu putem să nu găsim şi lucruri, cu cari nu suntem împăcaţi şi cari jignesc armonia întregului. Voi sufevă unele părţi de aceste. Persoanele lui Caragiale aparţin diferitelor stra­turi sociale. Prefect, advocaţi, cetăţeni „onorabili“, fri­şeri, etc. între aceştia trebue să fie chiar şi în cele mai nefavorabile împregiurări, în urma deosebitei lor posiţii sociale, oarecari deosebiri de vederi şi de con­­cepţiune. Caragiale înse n’a făcut deosebirea asta. Pre­fectul lui vorbeşte aceeaş limbă ca şi frişerul, servito­rul prefectului ar pute­a fice că are chiar atâtea cunoş­­tinţe ca şi stăpânul seu. Toţi sünt deopotrivă spoiţi, pare că sunt tăiaţi din unul şi acelaş lut. Şi aici zace după părerea mea, o greşală de formă, ce îndeosebi cetitorului îi bate la ochi. Prea seamănă cu toţii, prea par a fi eşit din una şi aceeaş şcoală, ei, şi prefecţii totuş nu au şcoala împreună bunăoară cu o cocotă ca Didina sau Pompon cea „tradusă“ . . . Şi nu înţeleg pentru ce a creat Caragiale toate persoanele lui cu cusururi. Toţi sînt neciopliţi şi semi­docţi sau au alte neajunsuri şi nu găsesci în nici o piesă măcar pe unul care să steie peste sfera de ju­decată a celorlalţi, nu găsesci în însăşi piesa teatrală o singură persoană care să rîdă de cei păcătoşi din giu­­ru-i, ca astfel contrastele psihologice să iasă drastic la iveală. Aşa o lume fără escepţiuni te înstrăinează şi las că poate nu corespunde întocmai stării reale. Li­teraţii streini nu procedează astfel, ci indică în însăşi piesă pornirea spre îndreptare, arată persoane cari sunt stăpâni peste situaţie şi o sciu dejudeca, lăsând publicul cetitor (sau ascultător) în credinţa, că îndrep­tarea este garantată. La Caragiale rîsul şi critica re­­mâne esclusiv în competinţa celora afară de comedie, cetitorilor şi ascultătorilor. Nu cred că e mai corect astfel. Cadrul în care se mărgineşte Caragiale este la toată întâmplarea îngust. Asta o vedem şi din înrudi­rea prea mare a persoanelor din toate patru come­diile. O vedem înse şi din modul, sau procedura lui de ridiculizare. Din punctele citate de mai sus deja s’a putut observă, că forţa lui Caragiale la producerea umorului este folosirea fraselor tipice, a acelor frase schimono­site cam­ gr­mnic se rostogolesc prin gura poporului, de­venind tot mai tocite. Acest metod îl foloseşce C. în toate comediile şi-l foloseşce des, aproape în tot şirul. Astfel înse reiese pretutindeni aceeaş tendinţă, ace­laş moral şi — ce e mai jignitor — se constată lipsa de variaţie. Folosirea prea forţată a aceloraş trase, fie acele cât de ingenioase şi potrivite la început, devine pe urmă vătămătoare; trasele tipice, devenite stereo­­tipe, şterg chiar buna impresie ce au la început. Şi în comediile lui Caragiale nu e­eschisă această posi­bilitate. Aceste observări înse, domnilor, sunt mai mult chestiuni de formă şi nu sunt în stare să clătine ceea ce a creat talentul lui Caragiale, precum nici alte pene mai destoinice ca a mea n’au fost capabile de altceva, decât numai cuvinte de laudă meritată să scrie talen­­tosului literat. »Verecunda mihi vita est Musa jocosa« . .. a (jis Horat despre sine. Cu drept cuvânt își poate adoptă Caragiale acest cântec, căci minunatele comedii, (jice-se, după tarabă au fost concepute. Caragiale pa­­re-mise și astăz­i mai este și hotelier .... Ilarie Chendi. Anul XXXIII.

Next