Flacăra Iaşului, februarie 1957 (Anul 13, nr. 3246-3270)

1957-02-17 / nr. 3261

Pag. 2­ s r •­a­r *­p­a ­­a $­ie­s­r » Moş Ion Zogan 11 ascultam intr-una pe moş Ion Gh. Zagan, ţăran parti­cipant la răscoalele din 1907, In comuna Ruginoasa, mem­bru­ în Comitetul Naţional pentru organizarea celei de a 50-a aniversări a răscoalelor ţărăneşti din 1907. Din vorba domoală, dar şi aspră uneori, desluşeam, prin pînza vremii, imagini de demult. După noaptea de groază pe care — du­pă ce fusese urmărit de jandomi — o pe­trecuse stînd ascuns pe grinder.1­1 de sub, roata morii, Ion Za­gan se furișă spre ca­să în zorii zilei. Pe u­­n­­de Ruginoassi um­blau patrule. Săteni nu întâlneai prin sat la ora aceea, dar era ceva care te făcea să bănuieşti că după fe­restrele mici şi întu­necate ale caselor pîn­­desc zeci de ochi ; doar copiii şi moşnegii să fi pus capul pe per­nă. La un colţ, Ion Za­gan întîlni umblînd bezmetic pe uliţă un cîine de pripas. Ii era teamă să nu-l latre şi să stîrnească jandar­mii. Dar cîinele nici nu-l luă în seamă, ci hoinări mai departe pe uliţele de pe care se ridica, încetul cu încetul, ceaţa nopţii. — Ca un cîine de pripas am ajuns sa umblu şi eu aici, în satul meu, lîngă casa mea, îşi zise cu amă­răciune Ion Zagan. Sări cîteva garduri şi ajunse în grădina din spatele casei. Se apropie și ascultă la ușa de din dos. Apoi bătu încet, ca o mîn­­gîiere. In dosul ușii se auzi un foșnet. — Tu ești, Ioane ? întrebă încet un glas de femeie în care se deslușea nădejdea. — Eu sînt. — Am crezut că te­am prăpădit, îi zise Ruxandra, nevastă-sa, după ce intră înăun­tru. Au luat o mul­țime de oameni și i-au închis la curte. Zagan strînse pum­nii : — N-or­ închide ei toată țara. Nu pot s-o închidă. Gîndurile lui se în­­vălmăşeau ca nişte­­nori plumburii, ame­nințători, după per­deaua cărora ochii minții bănuiau totuși pe undeva lumina soarelui. Nu mîncase o zi și o noapte și femeia îi făcu o mămăligă din făina împrumutată de la arendaș. Cînd o răsturnă pe masă, mi­rozna bună îl făcu să uite pentru un timp gîndurile negre. Dar nu apucă sa îmbuce. Cîinele lătră în ogradă. Femeia ți­pa la geam : — Jaudarii !... Cînd îl duceau în­tre baionete mai privi odată către casa care a adăpostit din tată în fiu oameni flămînzi şi în care mai aburea încă mămăliga făcută din făina împrumu­tată. — Lăsaţi-mi bărba­tul, lăsaţi-mi bărba­tul, se auzea din ur­mă glasul femeii. La curte mai erau adunaţi încă vreo 30 de oameni. Istoviseră jandarmii cit îi bătu­seră o noapte întrea­gă. L-au bătut şi pe Zagan, lîngă casa a­­ceea pe uşa căreia in­trase de atîtea ori cu căciula ln mină şi cu spinarea încovoiată, în curtea ciocoiului unde fuseseră biciuiţi de-atîtea ori şi părin­ţii şi fraţii lui. De data aceasta, oamenii suportau bă­taia cu seninătate, poate la gîndul că doar cu o­ zi înainte, ei, veşnic înrobiţii, in­traseră în conac ca stăpîni, lips­eseră şi­ călcaseră în opinci ■ccndiciis cu datorii. D­e la curte, i-au­­ius la gară, i-au ur­cat în vagoane de vite şi au ferecat vagoa­ne­le. Ion Zagan recunos­cu alături de el pe loader Dodoaie, pe Gostache Hamciuc, pe Ştefan Sandu, ba, chiar şi oameni ca al­de Vîrtosu, Mocanu, Tutunică şi Fîaliga din satul vecin — Re­diu. Oameni cu care a lucrat alături pe moşia arendaşului, cu care a suferit împreu­nă, cu care s-a răz­vrătit împreună. A­­ceeaşi le fusese soarta de pînă acum şi la fel de necunoscută pen­tru toţi era soarta care-i aştepta. Cînd trenul se zmun­ci la plecare se repe­ziră cu toţii spre cră­păturile vagonului şi priviră afară, in ju­rul gării se vedeau ot. mai în urmă fe­meile cu copii în bra­ţe... Apoi se văzu tot mai mică gara cu ca­sele în jur... In cele din urmă oamenii nu mai zăriră decit zidu­rile palatului lui A­­lexandru loan Cuza, lîngă care odihneau osemintele domnito­rului... — Ehei, de la dom­nitorul Cuza n-am mai avut noi, țăranii, domnie care să ne în­țeleagă păsurile, zise unul. — Au­ adus străin să ne ocîrmuiască ța­ra, adăugă un altul cu obidă. Pierzînd din priviri locurile natale, oame­nii se trîntiră, rînd pe rînd, pe podeaua murdară a vagonului de vite. In tăcerea a­­păsătoare care se aş­ternu se auzea doar ticăitul monoton al roţilor. Unde îi ducea soar­ta ? Pe feţele deznădăj­duite ale oamenii, parcă se desluşea o întrebare : *— Oare în ţara a­ceasta nu mai este ni­menea alături de noi? Printre dealurile pe care primăvara le trezea la viaţă nouă,­­ alerga în neştire un­­ tren cu osîndiţi.­­ Intr-un tîrziu, tre- - nul se opri. In uşile­­ vagoanelor se auziră f lovituri puternice. \ Oamenii se speria- ^ ră: / — Ce ne mai aş- S teaptă oare ? ! Cînd zăvoarele să- X rira în lături ţăranii î văzură că cei care le-­­ au sfărîmat erau nişte­­ oameni muncitori cu I ciocane şi răngi. , Care va întreba : I —: Unde sîntem ?­­ — La Paşcani. l Unii se deslușiră :­­ — Oameni buni, a-­­ iștîa care ne-au dat­­ drumul sînt cio­căna- f rii din Paşcani.­­ Toate se pietrecură­­ în cîteva clipe. Mun- V citorii le spuseră în­­ grabă :­­ — Măi, fraţilor, a- \ cuma fugiţi care înco­ t tro, că se apropie ar- j mata. \ Ţăranii începură să­­ fugă peste linii, peste cîmp, gîndind :­­ — Tot nu sîntem­­ noi singuri pe lumea asta. Fugind, adierile pri­măverii îi întîmpinară în semn de nădejde. SANDU FAUR n ov jjtfe ~gs "w OP Mr ^PM. ^L** • ••■ ION ÎSfRATI (Bakazkii znezi. In drum spre Flămînzi ! Personalul de Iaşi m-a lăsat în Hîrlău cam la Vremea amiezii. Mergeam spre Flămînzi. Cu gînd să cutreer o zi, două prin satul de obîrşie al răs­coalelor de-acum jumătate de veac în urmă.­ Pînă să prind vreo maşină sau căruţă care să mă, ducă pînă acolo, am intrat, nu departe de piaţă, intr-un restaurant, spre a-mi pune, cît de cit, foamea-n căpăstru­, înăuntru, fiindcă se nimerise ca-n tîrg să fie şi de iarmaroc, lume felurită, lume de toată mina şi-o înghesuială şi oleacă de fum, mă rog de toate celea. Cu chiu, cu vai mi-am găsit însă loc destul de îndată, la o masă. Tocmai se ridicaseră, să plece, două femei şi doi bărbaţi şi mai rămînea doar o singură persoană. M-am aşezat imediat, cerîndu-mi voie şi am comandat apoi ceva cald şi-un sfertac­ de vin. Pînă să mă servească şi cu mîncarea, stăm şi mă puchineam, — stăm și bu­chiseam într-o gazetă, cînd vecinul de masă mă atăcă■ frontal, întrebînd : — Ei, bre tovărășiile, se face și la noi „mo­­nament" zise el fără teamă de a fi criticat pentru ceea ce filologii numesc deformări fonetice —, ori scrie că nu se face nici un­­monument" ? Din una, din alta, cel ce mă luase astfel la cercetare, — un ţăran robac, roş sfeclă şi cam ne­­­­bărbierit, trudit pe semne şi cam trecut în vîrstă, *— mi-a arătat cu bucurie că, dacă-i vorba de ri­dicat un monument, ori măcar vreo placă, şi merg chiar la Flămînzi apoi avem, cam pînă pe-acolo, o bună bucată de drum împreună. — Fumezi ? l-am întrebat, văzînd că terminase de primit și oferindu-i o țigară. — Noo, zise el, ferească sfînta ! Eu, tovărășiile, dacă am vreo meteahnă, apoi eu asta-i: bea un pahar, așa, la o nuntă, la o cumătrie, la o co­­lăcarie, da’ncolo ? noo... Insă să știi dumneata, mă făcu el atent. Eu nici de băut nu beu, aşa, orice otravă ! Noo, eu beu, cînd beu şi numai cină ţi-am spus, numai vin de două urechi! întreabă dumneata dacă vrei, pe oricine de moş Prepeliţă şi-ai să vezi ,Moş Prepeliţă ? ţi-o spune oricare, Moş Prepeliţă , be decit vin de două urechi“. Fim?! Iii, păi asta-i dacă nu pricepi: bei un păhărel, îţi culci tîmpla către urechea dreaptă şi zici: buuu ! Mai bei unul şi-ţi pleci tîmpla spre cea­laltă , foarte bun, — zici. Vin de două urechi! Am surîs ascultîndu-i lunga şi originala definiţie, dar el de loc. Puse în traistă plinea din care mîn­case și continuă a mai spune: — Ascultă-mă pe mine ! zise. Eu minciuni nu spun. Am băut de sărbători, o chilă cu unul drept aşa ca dumneata■ Unul de la jurnal... bucureștean... chiar din Bucureşti... O venit la mine-n casă, a mea femeie o trîntit repede o mămăliguţă caldă, o tămînjit nişte trandafiri afumaţi şi încioiaţi într-o tigaie cu um­­ară şi, dă-i bătăi !... Un sfert de zi i-am spus eu lui, despre ’907... Da-da... De scris ce i-am spus eu, n-am văzut scris.. poate acu, cînd a fi cu­­monumentu" ...Fiindcă, ştii, dumneata, tovărăşiile, ce-a fost atunci cînd s-o iscat pîrjolu ? Prăpădenie o fost, iar o fost, jă­­,Ce, şperlă !.. Şi de ce ? b­iga de ce, tovarăşule ! Vorbăreţ şi glumeţ peste poate şi pare-se numai, oleacă, oleacă pişcat, ca omul ce fusese la iarmaroc unde, se vede că-i mersese în plin, ţăranul, tot povestindu-mi într-una, nici nu mi-a dat prilejul să constat la timp că fiind servit, mînînc borş, sau supă, tocăniţă, ori ghiveci. Ascultam cum omul, cu voce semeaţă şi plină, îmi tot înşiră cu grai ca din vechimile cărţilor, ajutindu-se de ges­turi hotărîte şi nedeslipindu-şi ochii căprui de pe mine. — Păi cum, tovarăşule, n-aveam să punem mina pe topoare şi pe furci ? Eu eram un gîgîlici de copil orfan, dar cunosc:­ noi, ţăranii, nici dintr-un frupt al ţării nu ne-am îndulcit, dar impozituri grele plăteam, oameni pentru război noi dam gro­sul, pe prefecţi, pe judecători pe pretori, pe jan­­dări, noi îi hrăneam, noi îi îmbrăcam ; drumuri, noi, corvezi și clăci, tot noi făceam, vaca din ocol ne-o lua cu nedreptul, țoalele din casă iar... Și, să te-ntreb eu pe dumneata una : — Im? am făcut. Spune ! — Păi, bre tovarășule, — reluă el, dacă după toate astea, semănăm cîmpul şi înverzea şi în­florea udat cu sudoarea şi lacrima noastră, ce urma ştii? Nu ştii, da Siretul cred că l-ăi fi văzut. Ei bine, toată îmbelşugarea ţării curgea unde ? Curgea, mare cîtu-i Siretul şi Bistriţa şi Jijia şi Prutul şi toate la un loc, curgea puhoi fiul sudo­rilor ţăranilor, se ducea, dracului, peste mări şi ţări, iar acolo sudorile noastre se prefăceau în riuri de argint şi de aur şi veneau curgînd în ţară la noi, vărsîndu-se în bănci şi-n casătele de bani ale chiagurilor de boieri, ale arendaşilor, ale prefec­ţilor, ale pretorilor, ale jandărilor, exact ca şi pe vremea lui Ion Roată, săracu, da-da, că eu am auzit şi de dînsu...s-o cetit la noi la cămin, da, s-o ştii... Şi-aşa, bre, tovarăşule, dacă pentru bietu ţă­ran de-atunci nu era nici rînduială, nici dreptate, nici lege, nici milă... dacă eram asemănuiţi cu do-­­ bitoacele cele necuvîntătoare şi dacă ne-au ofilit cu harapnicile şi cu varga, dacă ne-au batjocorit părul cel alb al părinţilor, apoi cum nu era să s-aprindă focul cel mare ? Că ardea inima în noi, ţi-o spun eu, loc lua, înţelegi ? Şi-aşa că ne-am răcorit■ Nu se mai putea Aici, ţăranul se opri şi-şi ţinti ochii unde peste mese, strigîndu-l pe-un tinăr mărunţel şi îndesat, cu cojoc lung pînă-n călcîie. — Ghiţă ! slobozi el glas. Măi Ghiţă, măi. Gata-i, da ? Şi, fără să mai aştepte răspuns, se ridică repede, luîn­du-şi traista. — Hai, bre, tovarăşule, mergi ? mă luă el. A venit Ghiţă cu căruţa c-o dat junghi de porc la com­­­adere... Are doi cai, o grozăvie. Acuşi eşti ,a Flămînzi! Ii dai, dacă-i dai, şi lui un pocinog şi te ia. Mergem, ţi-oi mai povesti pe drum, c-o fost atunci o fecarare de tremurau Bucureştii ! Hai . Am plătit iute consumţia şi-am plecat Afară ţirîia încetinel, iar departe, în zarea zărilor, cerul tivit cu nouri alburii, luminoşi p­­ovestea a îm­­primăvărare. f­z. 3261 (Baznet de specta-tor-Piese de idei ! Zilele trecute, colectivul Tea­­^­trului de Stat din Pitești, aflat­­ în turneu, a reprezentat la Iași . „Strigoii“ — renumita piesă a­­ lui H. Ibsem In linii mari, spectacolul a­­ satisfăcut publicul, dar nu atît­­ prin interpretare, cît prin pro­­­­blemele pe care le ridică textul.­­ Am putut verifica astfel din nou­­ constatarea că spectatorii de azi privesc cu deosebit interes pie­­­­sele care dezbat idei referitoare­­ la familie, morală, artă, chiar şi­­ atunci cînd aceste idei reprezintă ‘ poziţii pe care viaţa le-a depăşit sau este pe cale de a le depăşi.­­ Discuţiile, la modă în ultimele­­ decenii ale secolului trecut, re-­­ feritoare la ereditatea patologică,­­ au găsit în ţările nordice, do­minate de morala protestantă a­­ predestinării, un teren propice­­ preluării şi transportării lor în­­ planul etic. Deosebit de aceasta, f­rigorismul obtuz al pastorului ‘ Manders şi sacrificiile de o viaţă ’ ale doamnei Alving, deşi astăzi­­­ ne apar lipsite de sens, reflectă­­ totuşi condiţia tragică a încătu­şării spirituale, împotriva căreia reacţionează de fapt autorul nor­vegian prin cuvintele eroului său — Oswald- Sub acest aspect piesa lui Ibsen constituie şi un document, un document al men­talităţii înguste, alimentată de prejudecăţi, proprie acelei peri­oade de întărire a burgheziei în ţările nordice. E vorba de menta­litatea apăsătoare, inchizitorială, sălbatică, aceea care a făcut-o pe d-na Alving să trăiască nouăs­prezece ani în minciună, acope­rind decăderea morală a soţului ei numai spre a nu suferi, ea şi copilul, oprobiul public. Aceeaşi mentalitate îl îndeamnă şi pe pastorul Manders ca, în deza­cord cu conştiinţa sa, să-l glori­fice totuşi pe fostul căpitan Al­ving în discursul ce avea să-l ţină cu prilejul dezvelirii sta­tuii aceluia. Astfel, contradic­ţiile morale ale epocii şi ale me­diului se evidenţiază pregnant, încă de pe atunci. Este clar că ciocnirile de idei şi de atitudini specifice persona­jelor ibseniene nu pot fi înţe­lese decit în atmosfera specifică acelei lumi, cu prejudecăţile ei care sunt puternice. Tocmai acest lucru esenţial pare a nu-l fi în­ţeles tov. Const. Dinischiotu, care semnează regia spectacolului pi­­teştian, atunci cînd a pus-o pe d-na Alving în postura unei răz­vrătite care-i aruncă în faţă pas­torului­­şi încă de la început­ ipocrizia sa, ca şi atunci când i-a indicat interpretului lui Mar­ders o linie prea puţin sinceră faţă de el însuşi. Dealtfel, alături de constatarea făcută mai sus în legătură cu preferinţele publicului pentru piesele de idei, trebuie să mai a­­dăugăm o nedumerire : de ce astfel de piese sunt reprezentate, în general, de teatrele mici, care dispun de colective mai mo­deste şi ale căror calităţi sunt, de obicei, depăşite de textele res­pective ? De ce Teatrul Naţional din Iaşi, de pildă, s-a îndepărtat de un repertoriu cuprinzînd piese de valoare, dorite de public ? Acum cîtva timp a poposit la Iaşi Teatrul de Stat din Arad şi a reprezentat o piesă de Oscar Wilde, -Soţul ideal". Sala Tea­trului Naţional a fost şi atunci plină pînă la refuz, iar textul a fost urmărit cu nedezminţită am­­enţie. Cînd Teatrul din Arad joacă Oscar Wilde, cel din Pi­­teşti „Strigoii“, cînd Clujul joacă Maiakovski, secţia germană de la Oraşul Stalin — Bertholt Brecht, la Iaşi se joacă, în continuare un repertoriu uşor, lipsit de va­loare şi de idei­­Un colectiv ti­năr ca acela de la Galaţi s-a hazardat să înfăţişeze­­Comedia erorilor“ de Shakespeare, la Bu­cureşti. Teatrul Nottara joacă „Vrăjitoarele din Salem“ de Ar­tur Müler, iar Municipalul con­tinuă să reprezinte, pe lingă, -Take, Ianke şi Cadîrl­a lui V.I. Popa şi „Liubov­larovaia“ şi­­Don Carlos". Piese de idei, piese clasice, lucrări de mare răsunet ale scriitorilor sovietici de sea­mă (Treniev, Maiakovskoi), sau ale unor autori ca Ibsen, Cehov (la Iaşi încă nu s-a jucat un Ceh­oVI în ultimii cincisprezece ani, cu excepţia unor comedii intr-un act), lucrări ale unor dramaturgi contemporani cei Eduardo de Filippo, G. Ciprian, Miller, Sor­bul ş.a. sunt reprezentate pretu­tindeni în ţară, şi nu numai de către teatrele cu tradiţie sau în­zestrate cu forţe actoriceşti re­marcabile. Interpreţii lui Ibsen din spec­tacolul realizat la Piteşti au că­utat să realizeze atmosfera cu­venită, dar se observă că rolurile îi copleşesc. Teatrul nu se poate face numai cu intenţii bune şi cu muncă, oricit de îndîrjită. Ibsen nu poate fi jucat în con­diţii măcar corecte de către ac­tori care, deşi nu-s lipsiţi de ta­lent, sunt nevoiţi să recurgă la artificii pentru a imita aplombul vîrstei, al situaţiei unui personaj, gravitatea convingătoare a ţinu­­tei şi a ideilor pe care le expri­mă. O maturitate corespunză­toare — maturitate de gîndire, de înţelegere — i se cere şi re­gizorului, altfel el poate fi tentat, aşa cum s-a întîmplat, să mişte personajele dramaturgului norve­gian după logica epocii şi a convingerilor noastre. Atît actorii — valoroşi — ai teatrului Naţio­nal din Iaşi, cît şi publicul a­­şteaptă, au nevoie, de un ase­menea repertoriu variat, mai ales de piese de atmosferă şi de idei. Cît le va mai fi amînată întîlni­­rea cu acest repertoriu ? între­barea este justificată şi de infor­maţia că în momentul de faţă cea de a doua scenă a ţării pre­găteşte o nouă... farsă, intitulată „Pălăria verde“, sortită — zice-se — unui mare succes de casă. rt *4, soft «W».­BARBU N. Pe scena Operei ieşene Tenorul italian Georges Kokon­os Ieri dimineaţa a sosit în oraşul nostru tenorul Georges Kokon­os, solist al Teatrului de Operă „Rea­le“ din Roma. înainte de a veni în ţara noastră, Georges Kokon­os a fost oaspetele Uniunii Sovietice mai­ multe săptămîni în care timp a cîntat în operele „Carmen“, „Ri­­goletto“ şi „Aida“ pe scenele ope­relor din Moscova, Leningrad şi Kiev unde a repurtat un mare succes. Publicul ieşean va avea prilejul să-l asculte pe Georges Kokol­os, în opera „Tosca“ de Puccini, in­­terpretînd rolul lui Mario Cavara­­dossi. După repetiţia făcută în cursul zilei de ieri, Georges Kokol­os a făcut următoarea declaraţie unui reporter al ziarului nostru: „Am rămas impresionat de fap­tul că opera din Iaşi care a luat fiinţă abia de cîteva luni, posedă o orchestră, cor şi solişti a căror maturitate artistică m­-au bucurat foarte, mu.It. .Mulţumesc egu­menilor de arta ieşeni pentru primirea cor­dială şi prietenească ce mi s-a fă­cut. Transmit prin intermediul ziarului „Flacăra Iaşului“, un sa­lut cordial publicului ieșean. Cred că întîlnirile mele cu spectatorii ieşeni, de duminică și miercuri vor fi un prilej de neuitat“. ANDI ANDRIEŞ A­rde conac­u­l Ferestrele-ngrozite plesnesc din cercevele; pe ziduri, tencuiala se-ndoaie ca hirtia. Scînteile în stoluri zglobii pornesc spre stele, iar stelele buimace privesc de sus stihia. Balaurul c-o mie de limbi incandescente îmbrăţişează lacom conacul care geme. Lumina se revarsă în noapte în torente, iar noaptea se fereşte de flăcări şi se teme. Şi-n nemişcare, stîndu-i pîrjolului de pază, privind cum pălălaia frînghiile-şi încurcă, pe orizontul roşu imens se profilează un om cu cuşma neagră şi pumnul strîns pe furcă. Aniversarea răscoalei din 1907 Pregătiri editoriale —• Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la izbucnirea răscoalelor ţărăneşti, editurile noastre vor scoate de sub tipar numeroase volume. Printre acestea, la LSPLA va apare o „Antologie de documente literare — 1907“, ediţie în­grijită de Gheorghe Radu. Volumul va cuprinde peste 70 de bucăţi: nuvele, schiţe, povestiri versuri, articole, pamflete. Sunt incluse lucrări de Tudor Ar­­gh­ezi, N. N. Beldiceanu, Zaharia Bîrsan, Ion Bîrseanul, M. Gh. Bujor, Paul Bujor, Ion Luca Caragiale, Panait Cerna, N. D. Cocea, George Coşbuc, Mircea Dem­etriad, Vasile Demetrius, Elena Farago, Octavian Goga, Lia Hîrsu, Lazăr Iliescu, Nicolaie Iorga, Constantin Miile, A. Mirea, I. I. Miro­nescu, Spiridon Popescu, George Ranetti, Mihail Sadoveanu, I. C. Vissarion, A. Vlahuţă. Vtolumul va fi împodobit cu numeroase desene- «-tricaturi şi ilustrații, reproduse din presa timpului. C­on­c­e­rtu armonicii Afară de rare excep­ţii, la fiecare concert simfonic al Filarmoni­cii, programul conţine o piesă cu solist. Prin aceasta se obţine o va­rietate a programelor şi se valorifică forţele solistice de care ţara noastră nu duce lipsă. După graficul partici­pării ascultătorilor la concerte, s-ar fi putut crede că numele solis­tului este factorul do­minant în ceea ce pri­veşte afluenţa publicu­lui. Concertul de vineri seara n-a avut solist. Sala însă a fost plină. Cauza ? O spunem fără înconjur : calitatea pia­selor programate. La un program bun, as­cultătorul vine. Desi­gur, nu se pot trage concluzii pripite. Nu se pot limita programele la piesele de mare suc­ces, fiindcă ar însemna să se renunţe la înno­irea programelor. Or ascultătorii înşişi cer lucruri noi pentru a-şi îmbogăţi cunoş­tinţele şi a-şi ri­dica nivelul posibilită­ţilor de receptare. Cu o condiţie : ca piesele noi să fie de calitate. Să se facă, pe cît po­sibil, mai puţine „ex­perienţe“, şi să se ţină permanent seama de preferinţele publicului Programul de vineri a cuprins „Simfonia destinului“ a­l lui Beetho­ven, Suita „Spărgătorul de nuci“ de Ceaikovski şi uvertura „Euryanthe“ de Weber. Simfonia a cincea de Beethoven, care este bine cunoscută şi de orchestră, şi de public incumbă dirijorului mul­­tă grijă în execuţie şi, atunci cînd vrea să-şi impună persona­litatea, multă pruden­ţă. Th. Avitahl, dirijo­rul concertului a int­erimat execuţiei simfo­niei fervoarea şi ener­gia cu care ne a obiş­nuit în interpretările sale. Uneori a mers însă prea departe a­­jungînd pînă la cris­pare şi violenţă. Cîntind simfonia la începutul programului în prima parte au fost dese incoerenţe în an­samblu şi momente de dezacordaj care dis­păreau treptat pe mă­sură ce orchestra se „încălzea“. Astfel, par­tea a doua s a bucurat de o bună realizare tehnică. In interpreta­rea lui Th. Avitahl, tempo-ul acestei părţi a fost ceva mai miş­cat decit în interpre­­tarile curente, ceea ce nu putem spune că a servit configurării ima­ginilor. Cu excepţia „trio­“ ului din „scherzo“, unde numărul redus de vio­loncele şi calitatea slabă a execuţiei la violoncele şi contrabase au pricinuit un moment penibil, imaginile ulti­mei părţi, care c­uprin­de, legate între ele scherzo-ul şi finalul au fost convingător redate. Minunatele tablouri de basm din suita „Spărgătorul de nuci“ au fost evocate cu fi­neţe şi cu plasticitate de dirijor şi orchestră- Ceaikovski, care un simfonii pune probleme filozofice, în balete e­­vocă lumea feerică a basmului zugrăvind cu o extraordinară putere de sugestie personaje şi acţiuni. Orchestra a cîntat frumos şi Th. Avitahi •.A arătat că pe ling ' expresia vehemenţi?! ştie să redea şi gin­găşia şi voioşia inge­nuă. ION JIJIA Autorul prefeţei la volumul Cînte­­cul porcului observă cu dreptate: .. .„am început să înţelegem că po­porul japonez, milioanele de oameni care-şi duc viaţa pe insule zguduite de cutremure, nu sînt atît de ama­tori nici de jiu-jitsu, nici de opium,­­ nici de harakiri, că frumuseţea femei­­­­lor se ofileşte mult prea repede din, la­­ pricina mizeriei, că fastul samurailor şi al languroaselor curtezane cu e­­vantalii, se ridică pe o groaznică şi de neînchipuit suferinţă1­. Am înce­put să înţelegem aceste licruri dato­rită, printre altele, literaturii. Cele două povestiri apărute în colecţia Meridiane, dintre care prima dă şi titlul volumului prezentat aici, înfăţi­şează suferinţele unor oameni aflaţi­­ sub exploatare, impresionantă în Cîntecul porcului , liniaritatea povestirii, simplitatea mijloacelor de care face uz scriito­rul, Teru Takakura, ca să ne intro­ducă în drama eroilor. Ito, o tînăra ţărancă, istoriseşte crîmpeie din via­ţa-i plină de amărăciuni. Căsătoria cu Toro-san a făcut-o din interes (Mirele putea aduce ca dar de nun­tă un purcel şi ăsta era visul de ani de zile al tatălui lui Ito). Soţul s-a nimerit să fie „liniştit şi sfios ca o pisică", „deşi ii chema Tarao, adică tigrul". Iată că boierul Masudzin, beneficiarul dinţii al graţiilor fetei, în baza unui binecuvîntat drept me­dieval, caută să-şi prelungească pri­vilegiile şi după căsătoria acesteia. Toro­san e alungat, iar familia lui Ito se destramă. Urmează peripeţii pe care fiecare dintre cei doi le tră­iesc pe cont propriu şi la sfîrşit, reve­derea. Şerbul de altădată, întors din prizonierat din Uniunea Sovietică, e acum agitator comunist în satele de sub teroarea din ce în ce mai slabă a f­ierului Masudzin. Faptele, luate în sine, n-au, fireşte, nimic inedit, dar felul în care sînt relatate farmecă. Are povestitorul lui Teru Takakura un dar aparte de a reduce întâmplările la esenţial — ast­fel încît ele se succed aproape ca in­tr-o schemă — şi a le privi cu o seninătate de parcă toate aşa ar tre­bui să fie, de cînd lumea. Există în această bucată o aparentă detaşare a subiectului de obiect detaşare care nu face decit să sporească dramatis­mul situaţiilor, să le confere un mai mare grad de emotivitate. Ironia şi amarul povestitorului sunt greu disi­mulate şi detectarea lor cere atenţie sporită. Cine a văzut filmul Copiii din Hi­­roşima îşi aminteşte, desigur, secven­ţele de la început, în care autorii au realizat cu o măiestrie deosebită acea atmosferă de aşteptare latentă din preajma oribilei catastrofe. A­­ceea­şi atmosferă domneşte în primele pagini ale povestirii intitulate Pînă cînd ? Viaţa îşi urmează cursul nor­mal, o fetiţă se joacă cu foarfecă şi-şi strică bretonul care-i împodobeş­te fruntea, un băiat sare un gard. întoreîndu-se de la joacă, doi soţi ti­neri se ceartă cu duioşie, dar un­ner pluteşte ceva, ceva ca o ameninţare Abia au cei de mai sus timpul să se vadă şi să se despartă, şi se pro­duce explozia, groaznica explozie ato­mică. Unicul supravieţuitor al familiei — băiatul, băiatul acesta zburdalnic cu sufletul definitiv zdrobit de pierde­rea alor săi. Nu peste mult timp. Itta sfîrşeşte şi el sub roţile ultei maşini americane, una din acele ma­şini care aleargă, după război, în vi­teză nebună — obraznică şi sfidă­toare — pe şoselele ţării. Pînă cînd ? se întreabă autoarea Iko Ota. Pînă cînd vor fi supuşi menit unor asemenea nenorociri în­­fiorătoare ? Răspunsul îl dă tot ea atunci cînd invocă patetic „legea ca­re să-i asigure omului dreptul la F­ricire“. Legea aceasta există şi s­­numeşte desfiinţarea exploatării om­u­lui de către om. Şi triumful şi e inevitabil, în Japonia ca şi pretu­tindeni. " I. SIRBU - POVESTIRI JAPONEZE i

Next