Flacăra Iaşului, februarie 1957 (Anul 13, nr. 3246-3270)
1957-02-17 / nr. 3261
Pag. 2 s r •ar *pa a $iesr » Moş Ion Zogan 11 ascultam intr-una pe moş Ion Gh. Zagan, ţăran participant la răscoalele din 1907, In comuna Ruginoasa, membru în Comitetul Naţional pentru organizarea celei de a 50-a aniversări a răscoalelor ţărăneşti din 1907. Din vorba domoală, dar şi aspră uneori, desluşeam, prin pînza vremii, imagini de demult. După noaptea de groază pe care — după ce fusese urmărit de jandomi — o petrecuse stînd ascuns pe grinder.11 de sub, roata morii, Ion Zagan se furișă spre casă în zorii zilei. Pe unde Ruginoassi umblau patrule. Săteni nu întâlneai prin sat la ora aceea, dar era ceva care te făcea să bănuieşti că după ferestrele mici şi întunecate ale caselor pîndesc zeci de ochi ; doar copiii şi moşnegii să fi pus capul pe pernă. La un colţ, Ion Zagan întîlni umblînd bezmetic pe uliţă un cîine de pripas. Ii era teamă să nu-l latre şi să stîrnească jandarmii. Dar cîinele nici nu-l luă în seamă, ci hoinări mai departe pe uliţele de pe care se ridica, încetul cu încetul, ceaţa nopţii. — Ca un cîine de pripas am ajuns sa umblu şi eu aici, în satul meu, lîngă casa mea, îşi zise cu amărăciune Ion Zagan. Sări cîteva garduri şi ajunse în grădina din spatele casei. Se apropie și ascultă la ușa de din dos. Apoi bătu încet, ca o mîngîiere. In dosul ușii se auzi un foșnet. — Tu ești, Ioane ? întrebă încet un glas de femeie în care se deslușea nădejdea. — Eu sînt. — Am crezut că team prăpădit, îi zise Ruxandra, nevastă-sa, după ce intră înăuntru. Au luat o mulțime de oameni și i-au închis la curte. Zagan strînse pumnii : — N-or închide ei toată țara. Nu pot s-o închidă. Gîndurile lui se învălmăşeau ca niştenori plumburii, amenințători, după perdeaua cărora ochii minții bănuiau totuși pe undeva lumina soarelui. Nu mîncase o zi și o noapte și femeia îi făcu o mămăligă din făina împrumutată de la arendaș. Cînd o răsturnă pe masă, mirozna bună îl făcu să uite pentru un timp gîndurile negre. Dar nu apucă sa îmbuce. Cîinele lătră în ogradă. Femeia țipa la geam : — Jaudarii !... Cînd îl duceau între baionete mai privi odată către casa care a adăpostit din tată în fiu oameni flămînzi şi în care mai aburea încă mămăliga făcută din făina împrumutată. — Lăsaţi-mi bărbatul, lăsaţi-mi bărbatul, se auzea din urmă glasul femeii. La curte mai erau adunaţi încă vreo 30 de oameni. Istoviseră jandarmii cit îi bătuseră o noapte întreagă. L-au bătut şi pe Zagan, lîngă casa aceea pe uşa căreia intrase de atîtea ori cu căciula ln mină şi cu spinarea încovoiată, în curtea ciocoiului unde fuseseră biciuiţi de-atîtea ori şi părinţii şi fraţii lui. De data aceasta, oamenii suportau bătaia cu seninătate, poate la gîndul că doar cu o zi înainte, ei, veşnic înrobiţii, intraseră în conac ca stăpîni, lipseseră şi călcaseră în opinci ■ccndiciis cu datorii. De la curte, i-auius la gară, i-au urcat în vagoane de vite şi au ferecat vagoanele. Ion Zagan recunoscu alături de el pe loader Dodoaie, pe Gostache Hamciuc, pe Ştefan Sandu, ba, chiar şi oameni ca alde Vîrtosu, Mocanu, Tutunică şi Fîaliga din satul vecin — Rediu. Oameni cu care a lucrat alături pe moşia arendaşului, cu care a suferit împreună, cu care s-a răzvrătit împreună. Aceeaşi le fusese soarta de pînă acum şi la fel de necunoscută pentru toţi era soarta care-i aştepta. Cînd trenul se zmunci la plecare se repeziră cu toţii spre crăpăturile vagonului şi priviră afară, in jurul gării se vedeau ot. mai în urmă femeile cu copii în braţe... Apoi se văzu tot mai mică gara cu casele în jur... In cele din urmă oamenii nu mai zăriră decit zidurile palatului lui Alexandru loan Cuza, lîngă care odihneau osemintele domnitorului... — Ehei, de la domnitorul Cuza n-am mai avut noi, țăranii, domnie care să ne înțeleagă păsurile, zise unul. — Au adus străin să ne ocîrmuiască țara, adăugă un altul cu obidă. Pierzînd din priviri locurile natale, oamenii se trîntiră, rînd pe rînd, pe podeaua murdară a vagonului de vite. In tăcerea apăsătoare care se aşternu se auzea doar ticăitul monoton al roţilor. Unde îi ducea soarta ? Pe feţele deznădăjduite ale oamenii, parcă se desluşea o întrebare : *— Oare în ţara aceasta nu mai este nimenea alături de noi? Printre dealurile pe care primăvara le trezea la viaţă nouă, alerga în neştire un tren cu osîndiţi. Intr-un tîrziu, tre- - nul se opri. In uşile vagoanelor se auziră f lovituri puternice. \ Oamenii se speria- ^ ră: / — Ce ne mai aş- S teaptă oare ? ! Cînd zăvoarele să- X rira în lături ţăranii î văzură că cei care le- au sfărîmat erau nişte oameni muncitori cu I ciocane şi răngi. , Care va întreba : I —: Unde sîntem ? — La Paşcani. l Unii se deslușiră : — Oameni buni, a- iștîa care ne-au dat drumul sînt ciocăna- f rii din Paşcani. Toate se pietrecură în cîteva clipe. Mun- V citorii le spuseră în grabă : — Măi, fraţilor, a- \ cuma fugiţi care înco t tro, că se apropie ar- j mata. \ Ţăranii începură să fugă peste linii, peste cîmp, gîndind : — Tot nu sîntem noi singuri pe lumea asta. Fugind, adierile primăverii îi întîmpinară în semn de nădejde. SANDU FAUR n ov jjtfe ~gs "w OP Mr ^PM. ^L** • ••■ ION ÎSfRATI (Bakazkii znezi. In drum spre Flămînzi ! Personalul de Iaşi m-a lăsat în Hîrlău cam la Vremea amiezii. Mergeam spre Flămînzi. Cu gînd să cutreer o zi, două prin satul de obîrşie al răscoalelor de-acum jumătate de veac în urmă. Pînă să prind vreo maşină sau căruţă care să mă, ducă pînă acolo, am intrat, nu departe de piaţă, intr-un restaurant, spre a-mi pune, cît de cit, foamea-n căpăstru, înăuntru, fiindcă se nimerise ca-n tîrg să fie şi de iarmaroc, lume felurită, lume de toată mina şi-o înghesuială şi oleacă de fum, mă rog de toate celea. Cu chiu, cu vai mi-am găsit însă loc destul de îndată, la o masă. Tocmai se ridicaseră, să plece, două femei şi doi bărbaţi şi mai rămînea doar o singură persoană. M-am aşezat imediat, cerîndu-mi voie şi am comandat apoi ceva cald şi-un sfertac de vin. Pînă să mă servească şi cu mîncarea, stăm şi mă puchineam, — stăm și buchiseam într-o gazetă, cînd vecinul de masă mă atăcă■ frontal, întrebînd : — Ei, bre tovărășiile, se face și la noi „monament" zise el fără teamă de a fi criticat pentru ceea ce filologii numesc deformări fonetice —, ori scrie că nu se face nici unmonument" ? Din una, din alta, cel ce mă luase astfel la cercetare, — un ţăran robac, roş sfeclă şi cam nebărbierit, trudit pe semne şi cam trecut în vîrstă, *— mi-a arătat cu bucurie că, dacă-i vorba de ridicat un monument, ori măcar vreo placă, şi merg chiar la Flămînzi apoi avem, cam pînă pe-acolo, o bună bucată de drum împreună. — Fumezi ? l-am întrebat, văzînd că terminase de primit și oferindu-i o țigară. — Noo, zise el, ferească sfînta ! Eu, tovărășiile, dacă am vreo meteahnă, apoi eu asta-i: bea un pahar, așa, la o nuntă, la o cumătrie, la o colăcarie, da’ncolo ? noo... Insă să știi dumneata, mă făcu el atent. Eu nici de băut nu beu, aşa, orice otravă ! Noo, eu beu, cînd beu şi numai cină ţi-am spus, numai vin de două urechi! întreabă dumneata dacă vrei, pe oricine de moş Prepeliţă şi-ai să vezi ,Moş Prepeliţă ? ţi-o spune oricare, Moş Prepeliţă , be decit vin de două urechi“. Fim?! Iii, păi asta-i dacă nu pricepi: bei un păhărel, îţi culci tîmpla către urechea dreaptă şi zici: buuu ! Mai bei unul şi-ţi pleci tîmpla spre cealaltă , foarte bun, — zici. Vin de două urechi! Am surîs ascultîndu-i lunga şi originala definiţie, dar el de loc. Puse în traistă plinea din care mîncase și continuă a mai spune: — Ascultă-mă pe mine ! zise. Eu minciuni nu spun. Am băut de sărbători, o chilă cu unul drept aşa ca dumneata■ Unul de la jurnal... bucureștean... chiar din Bucureşti... O venit la mine-n casă, a mea femeie o trîntit repede o mămăliguţă caldă, o tămînjit nişte trandafiri afumaţi şi încioiaţi într-o tigaie cu umară şi, dă-i bătăi !... Un sfert de zi i-am spus eu lui, despre ’907... Da-da... De scris ce i-am spus eu, n-am văzut scris.. poate acu, cînd a fi cumonumentu" ...Fiindcă, ştii, dumneata, tovărăşiile, ce-a fost atunci cînd s-o iscat pîrjolu ? Prăpădenie o fost, iar o fost, jă,Ce, şperlă !.. Şi de ce ? biga de ce, tovarăşule ! Vorbăreţ şi glumeţ peste poate şi pare-se numai, oleacă, oleacă pişcat, ca omul ce fusese la iarmaroc unde, se vede că-i mersese în plin, ţăranul, tot povestindu-mi într-una, nici nu mi-a dat prilejul să constat la timp că fiind servit, mînînc borş, sau supă, tocăniţă, ori ghiveci. Ascultam cum omul, cu voce semeaţă şi plină, îmi tot înşiră cu grai ca din vechimile cărţilor, ajutindu-se de gesturi hotărîte şi nedeslipindu-şi ochii căprui de pe mine. — Păi cum, tovarăşule, n-aveam să punem mina pe topoare şi pe furci ? Eu eram un gîgîlici de copil orfan, dar cunosc: noi, ţăranii, nici dintr-un frupt al ţării nu ne-am îndulcit, dar impozituri grele plăteam, oameni pentru război noi dam grosul, pe prefecţi, pe judecători pe pretori, pe jandări, noi îi hrăneam, noi îi îmbrăcam ; drumuri, noi, corvezi și clăci, tot noi făceam, vaca din ocol ne-o lua cu nedreptul, țoalele din casă iar... Și, să te-ntreb eu pe dumneata una : — Im? am făcut. Spune ! — Păi, bre tovarășule, — reluă el, dacă după toate astea, semănăm cîmpul şi înverzea şi înflorea udat cu sudoarea şi lacrima noastră, ce urma ştii? Nu ştii, da Siretul cred că l-ăi fi văzut. Ei bine, toată îmbelşugarea ţării curgea unde ? Curgea, mare cîtu-i Siretul şi Bistriţa şi Jijia şi Prutul şi toate la un loc, curgea puhoi fiul sudorilor ţăranilor, se ducea, dracului, peste mări şi ţări, iar acolo sudorile noastre se prefăceau în riuri de argint şi de aur şi veneau curgînd în ţară la noi, vărsîndu-se în bănci şi-n casătele de bani ale chiagurilor de boieri, ale arendaşilor, ale prefecţilor, ale pretorilor, ale jandărilor, exact ca şi pe vremea lui Ion Roată, săracu, da-da, că eu am auzit şi de dînsu...s-o cetit la noi la cămin, da, s-o ştii... Şi-aşa, bre, tovarăşule, dacă pentru bietu ţăran de-atunci nu era nici rînduială, nici dreptate, nici lege, nici milă... dacă eram asemănuiţi cu do- bitoacele cele necuvîntătoare şi dacă ne-au ofilit cu harapnicile şi cu varga, dacă ne-au batjocorit părul cel alb al părinţilor, apoi cum nu era să s-aprindă focul cel mare ? Că ardea inima în noi, ţi-o spun eu, loc lua, înţelegi ? Şi-aşa că ne-am răcorit■ Nu se mai putea Aici, ţăranul se opri şi-şi ţinti ochii unde peste mese, strigîndu-l pe-un tinăr mărunţel şi îndesat, cu cojoc lung pînă-n călcîie. — Ghiţă ! slobozi el glas. Măi Ghiţă, măi. Gata-i, da ? Şi, fără să mai aştepte răspuns, se ridică repede, luîndu-şi traista. — Hai, bre, tovarăşule, mergi ? mă luă el. A venit Ghiţă cu căruţa c-o dat junghi de porc la comadere... Are doi cai, o grozăvie. Acuşi eşti ,a Flămînzi! Ii dai, dacă-i dai, şi lui un pocinog şi te ia. Mergem, ţi-oi mai povesti pe drum, c-o fost atunci o fecarare de tremurau Bucureştii ! Hai . Am plătit iute consumţia şi-am plecat Afară ţirîia încetinel, iar departe, în zarea zărilor, cerul tivit cu nouri alburii, luminoşi povestea a împrimăvărare. fz. 3261 (Baznet de specta-tor-Piese de idei ! Zilele trecute, colectivul Tea^trului de Stat din Pitești, aflat în turneu, a reprezentat la Iași . „Strigoii“ — renumita piesă a lui H. Ibsem In linii mari, spectacolul a satisfăcut publicul, dar nu atît prin interpretare, cît prin problemele pe care le ridică textul. Am putut verifica astfel din nou constatarea că spectatorii de azi privesc cu deosebit interes piesele care dezbat idei referitoare la familie, morală, artă, chiar şi atunci cînd aceste idei reprezintă ‘ poziţii pe care viaţa le-a depăşit sau este pe cale de a le depăşi. Discuţiile, la modă în ultimele decenii ale secolului trecut, re- feritoare la ereditatea patologică, au găsit în ţările nordice, dominate de morala protestantă a predestinării, un teren propice preluării şi transportării lor în planul etic. Deosebit de aceasta, frigorismul obtuz al pastorului ‘ Manders şi sacrificiile de o viaţă ’ ale doamnei Alving, deşi astăzi ne apar lipsite de sens, reflectă totuşi condiţia tragică a încătuşării spirituale, împotriva căreia reacţionează de fapt autorul norvegian prin cuvintele eroului său — Oswald- Sub acest aspect piesa lui Ibsen constituie şi un document, un document al mentalităţii înguste, alimentată de prejudecăţi, proprie acelei perioade de întărire a burgheziei în ţările nordice. E vorba de mentalitatea apăsătoare, inchizitorială, sălbatică, aceea care a făcut-o pe d-na Alving să trăiască nouăsprezece ani în minciună, acoperind decăderea morală a soţului ei numai spre a nu suferi, ea şi copilul, oprobiul public. Aceeaşi mentalitate îl îndeamnă şi pe pastorul Manders ca, în dezacord cu conştiinţa sa, să-l glorifice totuşi pe fostul căpitan Alving în discursul ce avea să-l ţină cu prilejul dezvelirii statuii aceluia. Astfel, contradicţiile morale ale epocii şi ale mediului se evidenţiază pregnant, încă de pe atunci. Este clar că ciocnirile de idei şi de atitudini specifice personajelor ibseniene nu pot fi înţelese decit în atmosfera specifică acelei lumi, cu prejudecăţile ei care sunt puternice. Tocmai acest lucru esenţial pare a nu-l fi înţeles tov. Const. Dinischiotu, care semnează regia spectacolului piteştian, atunci cînd a pus-o pe d-na Alving în postura unei răzvrătite care-i aruncă în faţă pastoruluişi încă de la început ipocrizia sa, ca şi atunci când i-a indicat interpretului lui Marders o linie prea puţin sinceră faţă de el însuşi. Dealtfel, alături de constatarea făcută mai sus în legătură cu preferinţele publicului pentru piesele de idei, trebuie să mai adăugăm o nedumerire : de ce astfel de piese sunt reprezentate, în general, de teatrele mici, care dispun de colective mai modeste şi ale căror calităţi sunt, de obicei, depăşite de textele respective ? De ce Teatrul Naţional din Iaşi, de pildă, s-a îndepărtat de un repertoriu cuprinzînd piese de valoare, dorite de public ? Acum cîtva timp a poposit la Iaşi Teatrul de Stat din Arad şi a reprezentat o piesă de Oscar Wilde, -Soţul ideal". Sala Teatrului Naţional a fost şi atunci plină pînă la refuz, iar textul a fost urmărit cu nedezminţită amenţie. Cînd Teatrul din Arad joacă Oscar Wilde, cel din Piteşti „Strigoii“, cînd Clujul joacă Maiakovski, secţia germană de la Oraşul Stalin — Bertholt Brecht, la Iaşi se joacă, în continuare un repertoriu uşor, lipsit de valoare şi de ideiUn colectiv tinăr ca acela de la Galaţi s-a hazardat să înfăţişezeComedia erorilor“ de Shakespeare, la Bucureşti. Teatrul Nottara joacă „Vrăjitoarele din Salem“ de Artur Müler, iar Municipalul continuă să reprezinte, pe lingă, -Take, Ianke şi Cadîrla lui V.I. Popa şi „Liubovlarovaia“ şiDon Carlos". Piese de idei, piese clasice, lucrări de mare răsunet ale scriitorilor sovietici de seamă (Treniev, Maiakovskoi), sau ale unor autori ca Ibsen, Cehov (la Iaşi încă nu s-a jucat un CehoVI în ultimii cincisprezece ani, cu excepţia unor comedii intr-un act), lucrări ale unor dramaturgi contemporani cei Eduardo de Filippo, G. Ciprian, Miller, Sorbul ş.a. sunt reprezentate pretutindeni în ţară, şi nu numai de către teatrele cu tradiţie sau înzestrate cu forţe actoriceşti remarcabile. Interpreţii lui Ibsen din spectacolul realizat la Piteşti au căutat să realizeze atmosfera cuvenită, dar se observă că rolurile îi copleşesc. Teatrul nu se poate face numai cu intenţii bune şi cu muncă, oricit de îndîrjită. Ibsen nu poate fi jucat în condiţii măcar corecte de către actori care, deşi nu-s lipsiţi de talent, sunt nevoiţi să recurgă la artificii pentru a imita aplombul vîrstei, al situaţiei unui personaj, gravitatea convingătoare a ţinutei şi a ideilor pe care le exprimă. O maturitate corespunzătoare — maturitate de gîndire, de înţelegere — i se cere şi regizorului, altfel el poate fi tentat, aşa cum s-a întîmplat, să mişte personajele dramaturgului norvegian după logica epocii şi a convingerilor noastre. Atît actorii — valoroşi — ai teatrului Naţional din Iaşi, cît şi publicul aşteaptă, au nevoie, de un asemenea repertoriu variat, mai ales de piese de atmosferă şi de idei. Cît le va mai fi amînată întîlnirea cu acest repertoriu ? întrebarea este justificată şi de informaţia că în momentul de faţă cea de a doua scenă a ţării pregăteşte o nouă... farsă, intitulată „Pălăria verde“, sortită — zice-se — unui mare succes de casă. rt *4, soft «W».BARBU N. Pe scena Operei ieşene Tenorul italian Georges Kokonos Ieri dimineaţa a sosit în oraşul nostru tenorul Georges Kokonos, solist al Teatrului de Operă „Reale“ din Roma. înainte de a veni în ţara noastră, Georges Kokonos a fost oaspetele Uniunii Sovietice mai multe săptămîni în care timp a cîntat în operele „Carmen“, „Rigoletto“ şi „Aida“ pe scenele operelor din Moscova, Leningrad şi Kiev unde a repurtat un mare succes. Publicul ieşean va avea prilejul să-l asculte pe Georges Kokolos, în opera „Tosca“ de Puccini, interpretînd rolul lui Mario Cavaradossi. După repetiţia făcută în cursul zilei de ieri, Georges Kokolos a făcut următoarea declaraţie unui reporter al ziarului nostru: „Am rămas impresionat de faptul că opera din Iaşi care a luat fiinţă abia de cîteva luni, posedă o orchestră, cor şi solişti a căror maturitate artistică m-au bucurat foarte, mu.It. .Mulţumesc egumenilor de arta ieşeni pentru primirea cordială şi prietenească ce mi s-a făcut. Transmit prin intermediul ziarului „Flacăra Iaşului“, un salut cordial publicului ieșean. Cred că întîlnirile mele cu spectatorii ieşeni, de duminică și miercuri vor fi un prilej de neuitat“. ANDI ANDRIEŞ Arde conacul Ferestrele-ngrozite plesnesc din cercevele; pe ziduri, tencuiala se-ndoaie ca hirtia. Scînteile în stoluri zglobii pornesc spre stele, iar stelele buimace privesc de sus stihia. Balaurul c-o mie de limbi incandescente îmbrăţişează lacom conacul care geme. Lumina se revarsă în noapte în torente, iar noaptea se fereşte de flăcări şi se teme. Şi-n nemişcare, stîndu-i pîrjolului de pază, privind cum pălălaia frînghiile-şi încurcă, pe orizontul roşu imens se profilează un om cu cuşma neagră şi pumnul strîns pe furcă. Aniversarea răscoalei din 1907 Pregătiri editoriale —• Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la izbucnirea răscoalelor ţărăneşti, editurile noastre vor scoate de sub tipar numeroase volume. Printre acestea, la LSPLA va apare o „Antologie de documente literare — 1907“, ediţie îngrijită de Gheorghe Radu. Volumul va cuprinde peste 70 de bucăţi: nuvele, schiţe, povestiri versuri, articole, pamflete. Sunt incluse lucrări de Tudor Arghezi, N. N. Beldiceanu, Zaharia Bîrsan, Ion Bîrseanul, M. Gh. Bujor, Paul Bujor, Ion Luca Caragiale, Panait Cerna, N. D. Cocea, George Coşbuc, Mircea Demetriad, Vasile Demetrius, Elena Farago, Octavian Goga, Lia Hîrsu, Lazăr Iliescu, Nicolaie Iorga, Constantin Miile, A. Mirea, I. I. Mironescu, Spiridon Popescu, George Ranetti, Mihail Sadoveanu, I. C. Vissarion, A. Vlahuţă. Vtolumul va fi împodobit cu numeroase desene- «-tricaturi şi ilustrații, reproduse din presa timpului. Concertu armonicii Afară de rare excepţii, la fiecare concert simfonic al Filarmonicii, programul conţine o piesă cu solist. Prin aceasta se obţine o varietate a programelor şi se valorifică forţele solistice de care ţara noastră nu duce lipsă. După graficul participării ascultătorilor la concerte, s-ar fi putut crede că numele solistului este factorul dominant în ceea ce priveşte afluenţa publicului. Concertul de vineri seara n-a avut solist. Sala însă a fost plină. Cauza ? O spunem fără înconjur : calitatea piaselor programate. La un program bun, ascultătorul vine. Desigur, nu se pot trage concluzii pripite. Nu se pot limita programele la piesele de mare succes, fiindcă ar însemna să se renunţe la înnoirea programelor. Or ascultătorii înşişi cer lucruri noi pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi a-şi ridica nivelul posibilităţilor de receptare. Cu o condiţie : ca piesele noi să fie de calitate. Să se facă, pe cît posibil, mai puţine „experienţe“, şi să se ţină permanent seama de preferinţele publicului Programul de vineri a cuprins „Simfonia destinului“ al lui Beethoven, Suita „Spărgătorul de nuci“ de Ceaikovski şi uvertura „Euryanthe“ de Weber. Simfonia a cincea de Beethoven, care este bine cunoscută şi de orchestră, şi de public incumbă dirijorului multă grijă în execuţie şi, atunci cînd vrea să-şi impună personalitatea, multă prudenţă. Th. Avitahl, dirijorul concertului a interimat execuţiei simfoniei fervoarea şi energia cu care ne a obişnuit în interpretările sale. Uneori a mers însă prea departe ajungînd pînă la crispare şi violenţă. Cîntind simfonia la începutul programului în prima parte au fost dese incoerenţe în ansamblu şi momente de dezacordaj care dispăreau treptat pe măsură ce orchestra se „încălzea“. Astfel, partea a doua s a bucurat de o bună realizare tehnică. In interpretarea lui Th. Avitahl, tempo-ul acestei părţi a fost ceva mai mişcat decit în interpretarile curente, ceea ce nu putem spune că a servit configurării imaginilor. Cu excepţia „trio“ ului din „scherzo“, unde numărul redus de violoncele şi calitatea slabă a execuţiei la violoncele şi contrabase au pricinuit un moment penibil, imaginile ultimei părţi, care cuprinde, legate între ele scherzo-ul şi finalul au fost convingător redate. Minunatele tablouri de basm din suita „Spărgătorul de nuci“ au fost evocate cu fineţe şi cu plasticitate de dirijor şi orchestră- Ceaikovski, care un simfonii pune probleme filozofice, în balete evocă lumea feerică a basmului zugrăvind cu o extraordinară putere de sugestie personaje şi acţiuni. Orchestra a cîntat frumos şi Th. Avitahi •.A arătat că pe ling ' expresia vehemenţi?! ştie să redea şi gingăşia şi voioşia ingenuă. ION JIJIA Autorul prefeţei la volumul Cîntecul porcului observă cu dreptate: .. .„am început să înţelegem că poporul japonez, milioanele de oameni care-şi duc viaţa pe insule zguduite de cutremure, nu sînt atît de amatori nici de jiu-jitsu, nici de opium, nici de harakiri, că frumuseţea femeilor se ofileşte mult prea repede din, la pricina mizeriei, că fastul samurailor şi al languroaselor curtezane cu evantalii, se ridică pe o groaznică şi de neînchipuit suferinţă1. Am început să înţelegem aceste licruri datorită, printre altele, literaturii. Cele două povestiri apărute în colecţia Meridiane, dintre care prima dă şi titlul volumului prezentat aici, înfăţişează suferinţele unor oameni aflaţi sub exploatare, impresionantă în Cîntecul porcului , liniaritatea povestirii, simplitatea mijloacelor de care face uz scriitorul, Teru Takakura, ca să ne introducă în drama eroilor. Ito, o tînăra ţărancă, istoriseşte crîmpeie din viaţa-i plină de amărăciuni. Căsătoria cu Toro-san a făcut-o din interes (Mirele putea aduce ca dar de nuntă un purcel şi ăsta era visul de ani de zile al tatălui lui Ito). Soţul s-a nimerit să fie „liniştit şi sfios ca o pisică", „deşi ii chema Tarao, adică tigrul". Iată că boierul Masudzin, beneficiarul dinţii al graţiilor fetei, în baza unui binecuvîntat drept medieval, caută să-şi prelungească privilegiile şi după căsătoria acesteia. Torosan e alungat, iar familia lui Ito se destramă. Urmează peripeţii pe care fiecare dintre cei doi le trăiesc pe cont propriu şi la sfîrşit, revederea. Şerbul de altădată, întors din prizonierat din Uniunea Sovietică, e acum agitator comunist în satele de sub teroarea din ce în ce mai slabă a fierului Masudzin. Faptele, luate în sine, n-au, fireşte, nimic inedit, dar felul în care sînt relatate farmecă. Are povestitorul lui Teru Takakura un dar aparte de a reduce întâmplările la esenţial — astfel încît ele se succed aproape ca intr-o schemă — şi a le privi cu o seninătate de parcă toate aşa ar trebui să fie, de cînd lumea. Există în această bucată o aparentă detaşare a subiectului de obiect detaşare care nu face decit să sporească dramatismul situaţiilor, să le confere un mai mare grad de emotivitate. Ironia şi amarul povestitorului sunt greu disimulate şi detectarea lor cere atenţie sporită. Cine a văzut filmul Copiii din Hiroşima îşi aminteşte, desigur, secvenţele de la început, în care autorii au realizat cu o măiestrie deosebită acea atmosferă de aşteptare latentă din preajma oribilei catastrofe. Aceeaşi atmosferă domneşte în primele pagini ale povestirii intitulate Pînă cînd ? Viaţa îşi urmează cursul normal, o fetiţă se joacă cu foarfecă şi-şi strică bretonul care-i împodobeşte fruntea, un băiat sare un gard. întoreîndu-se de la joacă, doi soţi tineri se ceartă cu duioşie, dar unner pluteşte ceva, ceva ca o ameninţare Abia au cei de mai sus timpul să se vadă şi să se despartă, şi se produce explozia, groaznica explozie atomică. Unicul supravieţuitor al familiei — băiatul, băiatul acesta zburdalnic cu sufletul definitiv zdrobit de pierderea alor săi. Nu peste mult timp. Itta sfîrşeşte şi el sub roţile ultei maşini americane, una din acele maşini care aleargă, după război, în viteză nebună — obraznică şi sfidătoare — pe şoselele ţării. Pînă cînd ? se întreabă autoarea Iko Ota. Pînă cînd vor fi supuşi menit unor asemenea nenorociri înfiorătoare ? Răspunsul îl dă tot ea atunci cînd invocă patetic „legea care să-i asigure omului dreptul la Fricire“. Legea aceasta există şi snumeşte desfiinţarea exploatării omului de către om. Şi triumful şi e inevitabil, în Japonia ca şi pretutindeni. " I. SIRBU - POVESTIRI JAPONEZE i