Flacăra Iaşului, iunie 1962 (Anul 18, nr. 4896-4921)

1962-06-10 / nr. 4904

I pag. 2-0 I. L. Caragiale Portret de Corneau Baba Caragiale în contemporaneitate A vorbi despre actualitatea operei lui Caragiale este un fapt îndreptă­ţit în primul rînd de extraordinara preţuire de care se bucură această operă în contemporaneitatea noastră, în rîndurile celor mai largi mase de cititori. Contrar previziunilor unor critici din trecut, opera lui Caragiale are azi o răspîndire şi un răsunet nu numai în timp ci şi în spaţiu, nebănuite. Căror factori se datoreşte această permanenţă spirituală şi care sînt e­­lementele ce o compun ? In primul rînd noi nu putem trece cu vederea faptul că autorul Scriso­rii pierdute - autor înzestrat cu cele mai de seamă însuşiri ale unui scrii­tor de geniu (inteligenţă sclipitoare, simţ al observaţiei artistice realiste, simţ mereu proaspăt al limbii lite­rare, înclinaţii înnăscute mai ales pentru teatru - dublate de o lungă şi temeinică experienţă in această di­recţie) şi le-a pus în slujba şi în in­teresul poporului său. Originea sa populară - pe care n-a încetat niciodată să şi-o arate - i-a generat şi autenticitatea sen­timentelor saie populare. In acelaşi timp marele scriitor a cunoscut foarte bine şcoala vieţii, re­alitatea vie a poporului, izvorul neîn­trerupt al minunatei sale opere. Ex­perienţa feerie bogată a vieţii lui Caragiale o poate arăta numai înşi­ruirea a cîtorva din profesiunile îm­brăţişate, de la aceea de elev al şcolii de declamaţie, sufleul şi copist al Teatrului Naţional, publicist, re­dactor, revizor şcolar, funcţionar şi încă multe altele. In acest fel Cara­giale a cunoscut viaţa poporului său şi chiar s-a instruit. „Şcoala vieţii - spune acad. Călinescu - era atunci într-adevâr superioară şcoalei pro­­priuzise care era ruptă de viaţă şi înapoia ei". Desigur, în epoca în care trăieşte Caragiale, orientarea sigură in com­plexul problemelor sociale nu era u­­şoară. Scriitorul a fost martorul de­săvârşirii coaliţiei burghezo-moşiereşti sub aparenta disoluţie a unei părţi a aristocraţiei feudale, a trăit in epo­ca dezvoltării capitalismului şi a or­ganizării mişcării muncitoreşti faţă de care a avut o evidentă simpatie, lu­cru dovedit limpede în unul din nu­merele anului 1893 ale „Moftului ro­mân". Dragostea nemăsurată de care se bucură azi Caragiale in ţara noas­tră se explică deci, in primul rind prin aceea, că el a fost cel mai ta­lentat şi cel mai puternic critic al regimului burghezo-moşieresc din Ro­­mînia, fiind un prieten devotat al po­porului exploatat şi amăgit de fraze­ologia mincinoasă a lumii lui Caţa­­vencu. Opera lui a ajutat în chip di­rect masele populare să vadă ceea ce se ascunde îndărătul făţărniciei şi demagogiei lumii burgheze. Ilustrind­ această atitudine de de­mascare a orînduirii nedrepte, cata­logul tematic al operei lui Caragiale este foarte bogat şi se desfăşoară atît în teatru cit şi în proză. Socie­tatea vremii lui, nedreaptă, simţindu­­se demascată cu vehemenţă, i-a pri­mit cu rezerve sau chiar cu repulsie opera. Ilustrativă in acest sens este soarta piesei O noapte furtunoasă. Comitetul de lectură al teatrului res­pinge iniţial piesa, directorul operea­ză în ea serioase retuşuri, dramatur­gul este pus în situaţia de a o re­trage. Dar el nu dezarmează. Intr-o scrisoare către Vlahuţă, Ca­ragiale consideră că nimic nu este mai vătămător pentru un artist decit să stea „deoparte" în faţa realităţii vremii lui. Şi ceea ce-i mai important pentru noi este faptul că el vedea a­­ceasta participare directă a artistu­lui la frămîntările epocii într-o pers­pectivă a viitorului. Caragiale avea o concepție înaintată asupra misiunii scriitorului in societate ; el considera că orice scriitor poartă o mare răs­pundere. Tocmai de aceea el a cri­ticat multe scrieri ale confraţilor sai care nu erau muncite, care erau lip­site de un conţinut relevant. Aceste învăţăminte sînt mereu vii în mintea oricărui artist autentic. Astăzi, cînd scriitorii din patria noastră sínt consideraţi constructori de frunte ai socialismului şi sînt în­curajaţi de stima şi dragostea oame­nilor muncii, cînd realitatea cuprinsă în opera lui Caragiale este doar o amintire a trecutului, dar cînd în lume mai există exploatare şi făţărnicie, opera sa reprezintă o forţă nepreţu­ită, exemplul său devine un imbold irezistibil la munca grea şi plină de răspundere a creaţiei pentru popor şi idealurile sale. Opera lui Caragiale ni se înfăţişează azi ca purtătoare a unei concepţii înaintate asupra dato­riei scriitorului de a smulge vă!:’* cu care burghezia şi moşierimea încer­cau să ascundă adevărul. Caragiale a ales pentru aceasta calea ironiei, a glumei înţepătoare, a satirei. „Ceea ce crez am spus şi am să mai spun... ori la ce pagubă m-aş expune" - mărturiseşte el. Şi Caragiale a spus ceea ce a avut de spus de la înălţimea marelui său talent. Preţuirea lui este astăzi ridi­cată la o scară universală. Opera lui circulă de la Marea Japoniei la cea a Caraibilor, stîrnind admiraţie pre­tutindeni, demascînd necruţător. Lumea noastră socialistă este mîn­­dră de acest ilustru înaintaş. Opera lui este un nesecat tezaur de învă­ţăminte. Unul dintre acestea decur­­gînd din studiul operai lui Caragi­ale, este rolul important pe care-l o­­cupă munca artistică în procesul de creaţie. „Nu de dragul cuvintelor am căutat să vă născocesc anume o po­vestire - scrie el. Eu de hatîrul po­vestirii caut într-adins cuvinte". A­­ceastă concepţie antiformatistă pe care Caragiale a ilustrat-o strălucitor are azi ponderea cunoscută in lite­ratura noastră contemporană. Făcînd intr-unui din articolele sale o compa­raţie între stil şi manieră, Caragiale demonstrează foarte sugestiv ce în­semnează „expresie materială care îmbracă exact o intenţiune" şi ce în­semnează „expresie bogată - goală- intenţie". Faţă de toate acestea cri-­ tica oficială burgheză incerca să in­troducă o astfel de idee : persona­jele pieselor lui Caragiaie, atit de ri­dicole, imensa mascaradă socială şi politică prezentată de Caragiaie sunt astfel nu pentru că le-ar fi oferit re­alitatea lumii burgheze, ci fiindcă aşa vede el lumea : monstruos, deformat, pentru a scoate efecte de „comic pur“! O altă idee lansată a fost aceea că in opera lui Caragiale se înfăţişea­ză, în definitiv, doar lumea „maha­lalelor". Dame care visează şi reu­şesc să fie primite la palat, mari proprietari şefi de partide politice, evocaţi cu mari relaţii politice, pre­fecţi care terorizează judeţe întregi sunt cu toţii etichetaţi „lume de ma­hala". Dar cînd Miliţa Sturza se o­­pune premierii lui Caragiale de că­tre Academie, cuvintele lui sună e­­xact aşa : „Domnul Caragiale să în­veţe a respecta naţiunea“. Este lim­pede care „naţiune" se simte ofen­sată, care „mahala" stăpină atunci la cîrmele ţării nu putea să-l tolereze pe incisivul scriitor. Fiindcă mai mult ca oricare dintre scriitorii noştri cla­sici, Caragiale a combătut cu vioiciu­ne şi sarcasm toate aceste manifes­tări şi concepţii degradante. La ega­lă distanţă de liberali, cu demago­gia lor umflată şi goală, ca şi de conservatorii seci şi anacronici, Cara­giale i-a criticat şi stigmatizat pe toţi, de pe poziţia celui ce şi-a iubit fără vorbe de paradă patria şi poporul. Poporul i-a înţeles şi l-a iubit, po­porul ii va simţi alături totdeauna. LUCIAN DUMBRAVA PLACARĂ JASOLOF , (Vi'Vi rv r\s r\j <v f\j /V A* «V/VPViV/Vi rv* 'V- '■vx fV <“V» ^V» ^ ÍV PV# #V/ f%J Aj <*Vi »Vt\jt *\j r%* *\J **■* f -<Vf i^/Vj rKj n±j <Xj<"V> f Pagină consacrată comemorării lui Ion Luca Caragîale //V» 'Wt »V ****I 'v 'V' 'N/ Calitatea comicului lui Caragîale Comemorarea etncantenarului morţii tale, l-a surprins pe Caragiale în pli­­na actualitate ca şi cum „Scrisoarea pierdută^1 n-ar fi apărut cu 77 de ani înainte,­­unele nuvele cu 72 de ani, unele schiţe cu 55 de ani în urmă. Reeditate de numeroase ori în anii puterii populare şi acum - îr­ ultimul an din nou, în cel de al treilea vo­lum al unei ediţii cu adevărat ştiinţifi­ce - scrierile celui mai de seamă maestru al realismului nostru critic pe tărîmul dramaturgiei nu şi-au pierdut vigoarea, combativitatea, umorul in­cisiv, ascuţişul critic necruţător. Şi mai semnificativ e apoi faptul că ră­sunetul lui Caragiale nu s-a mărginit numai între hotarele patriei sale, ci­­dimpotrivă­­ au depăşit-o sensibil, autorul „Momentelor“ fiind astăzi jucat pe multe scene ale lumii, de la Moscova la Berlin şi Hamburg­­şi pînă la Tokio, ca şi în alte multe ţări şi capitate, iar transpunerea sa în nu­meroase limbi se extinde pe zi ce trece. Ne-am străduit să expunem intr-un alt articol al nostru, cel din penulti­mul număr al „Gazetei literare“, ex­plicaţiile universalităţii lui Caragiale şi am menţionat acolo unele motive ale acesteia dintre care reamintim aci conţinutul ideologic înaintat al o­­perei sale, vestmîntul artistic extrem AL­ DIMA de concentrat, utilizarea genului ce­lui mai popular: comedia etc.; dar n-am insistat îndeajuns asupra comi­cului lui Caragiale şi calităţilor lui esenţiale. E ceea ce ne propunem în cele ce urmeaza. Trebuie subliniat, mai întîi, în a­­ceastă ordine de idei, că scriitorul nostru nu s-a mărginit numai la opere cu substrat comic. „Năpasta“ e o a­­devărată şi puternică dramă psiholo­­gică, unele nuvele ca, de pildă, „Păcat“ au o răspicată factu­ră tragică. Altele sînt cutremurate de fiorul misterului cuprins în forme folclorice ca „Hanul lui Mînjoală“,­ în aşa fel încît opera lui Caragiale­­nu e lipsită de varietate şi de oarecare ad­ncime tragică. Faptul ilustrează, de la prima vedere, complexitatea au­torului şi atrage atenţia de la început şi asupra componentelor comicului său. Suntem­ astfel conduşi spre ca­racterizarea structurii acestui comic care nu e deloc simplu sau simplist. Ideea rîsului inofensiv pe care l-ar provoca opera lui Caragiale, a diver­tismentului superficial şi a umorului spumos e - fără îndoială - o expre­sie a lipsei de pătrundere şi a înţele­gerii serioase a sensului comediei sale. Spre a-l inălţa totuşi prestigiul, vechea critică burgheză il sălta artis­tic la nivelul aşa numitului „comic pur“ pentru care s-a vărsat, pe vre­muri, multă cerneală şi s-a scris chiar o teză de doctorat. „Purificat“ de „miasmele“ vieţii sociale, ar fi folo­sit realitatea numai ca punct de ple­care spre a se ridica apoi - vorba lui Maiorescu­­ în văzduhul „imperso­nalităţii“. Conţinutul ideologic şi so­cial, socotit atunci ca o materie tul­bure şi inferioară, ar fi fost filtrat cu grijă şi din cărbunele amorf s-ar fi extras diamantul „artei pure“. lată numai unele din absurdităţile esteti­zante ce au învăluit opera lui Cara­giale în perioada dintre cele două războaie. Istoria comediei universale ne arată însă limpede că un astfel de „comic pur“ n-a existat nici cînd, că Aristofan, Moliere, Gogol sau Cehov nu şi-au învăluit comicul în abilităţi iscusite, ci l-au extras direct din zbu­ciumul vieţii sociale, din realităţile ei cele mai evidente. Viaţa n-a însemnat numai un pretext, un punct de pleca­re, ci un substrat permanent şi hotă­­ritor al comicului, mediul lui genera­tor. Caragiale şi-a încadrat astfel opera acelei falange de scriitori care au reprezentat poziţia comicului com­bativ şi a înţeles că trăinicia rîsului său se reazimă pe realităţile sociale cele mai vii ale momentului său isto­­rico - destrămarea burgheziei libe­rale, abia constituită. Scriitorul a res­pins astfel implicit „purităţile“ şi s-a înălţat pe schelele celei mai stricte şi autentice realităţi. „Impersonalitatea în artă“ a devenit o atitudine precisă de partea maselor înşelate de formele demagogice ale liberalismului burghez şi scriitorul - autor de „comedii ten­denţioase“ în sensul cel mai înalt al termenului, în cel în care Engels vor­­bea de elementul tendenţios la Eschil sau Shakespeare. Comicul lui Caragiale s-a caracteri­zat astfel ca orice comic de mare ca­litate, ca o reacţiune meditată faţă de mizeriile timpului său pe larg des­crise spre a fi cit mai amplu şi osten­tativ expuse atenţiei publice, urmate apoi de o înfierare totală şi consec­ventă. De aci latura serioasă a comi­cului lui Caragiale ca a oricărui co­mic autentic, substratul lui educativ. Şi socotim că aici trebuie căutată încă o explicaţie a universalităţii au­­torului „Scrisorii pierdute“. Trăinicia operei lui Caragiale, inte­grată în patrimoniul naţional şi uni­versal de pe acum (dovadă înscrierea numelui său între noii sărbătoriţi ai Consiliului Mondial al Păcii) se va răzima totdeauna pe calitatea sub­stanţială a comicului său, expresie a descrierii incisive şi a judecării necru­țătoare a falsei democrații burgheze. Operele lui Caragiale în Uniunea Sovietică Ediitura de Stat pentru literatură din teatru sovietici: V. Suharevici, N. Zor Moscova publică în 1951 prima cule­gere de opere alese în traducerea lui I. D. Konstantinovski. In notele bio­grafice ce preced culegerea se afir­mă că „pînă acum operele lui Cara­giale nu au fost traduse în limba rusă (în volum, n.n.). Scopul acestei cule­geri este de a face cunoscută cititori­lor sovietici creaţia multilaterală a lui Caragiale". Un an mai tîrziu, în culegerea Po­veştii­ şi nuvele romîneşti apărută în aceeaşi editură, alături de Slavici, Vlahuţă, Sadoveanu, Sahia, fiecare reprezentat cu câte 4-5 titluri, I. L. Caragiale este prezent cu şapte schiţe şi nuvele. După centenarul naşterii scriitorului, în 1953, apare a doua ediţie a ope­relor alese, mult îmbogăţită faţă de prima, datorită aceluiaşi Konstantinov­ski. Alte scrieri ale lui Caragiale apar în volumul Povestiri romîneşti. Kir­­a­­nulea este tipărit într-o ediţie separa­ta, iar la Chişinău apar două volume de Pagini alese şi Momente şi schiţe. Caragiale a fost tradus în peste treizeci de limbi ale lumii, răspîndită fiind mai cu seamă o scrisoare pier­dută, dar nicăieri nu există atîtea titluri traduse şi intr-un asemenea ti­raj ca în Uniunea Sovietică. (Ediţia din 1951, spre exemplu, este tipărită în 30.000 de exemplare ,iar cea din 1953 în 90.000 exemplare). In volumele a­­părute în limba rusă, Caragiale este prezentat ca un scriitor complex (au­tor de teatru, nuvele, povestiri, foile­toane, schiţe, articole politice şi lite­rare, versuri). Alături de popularizarea prin tipar, Caragiale s-a bucurat și de o mare răspîndire scenică în Uniunea Sovie­tică, piesele lui fiind jucate la Teatrul de Satiră din Moscova, Teatrul de Comedie din Leningrad, la teatrele din Odesa şi Chişinău, obţinînd aplauze binemeritate. De asemenea a fost tra­dus în limbile republicilor socialiste sovietice: în armeană, letonă, gruzină, ucraineană, etc. In afară de această răspîndire a o­­perelor sale, scriitorul român s-a bucu­rat de o înaltă apreciere din partea criticilor literari şi a oamenilor de kaia. V. Rozentweig, A. Pervenţev, G. Gulia, R. Kotov, Natalia Rovnaia, K. Derjavin, B. Lavreniev, I. D. Konstanti­novski, I. Kojevnikov şi alţii au re­comandat opera marelui realist critic român, cititorului sovietic. La aceasta a contribuit în mare măsură şi L. Cezza, autorul monografiei Creaţia lui Caragiale, apărută în limba rusă, în 1961, la Chişinău. Aşa cum se arată într-o notă explicativă, „monografia despre Caragiale este o cercetare şti­inţifică asupra creaţiei celui mai mare reprezentant al realismului critic român’’. După cum s-a putut observa, opera lui Caragiale s-a bucurat de o răs­pîndire, în limba rusă, pe care nu a cunoscut-o în nici o altă limbă.. Ti­părită în­­mai multe titluri şi într-un imens tiraj, jucată în zeci de specta­cole, popularizată în presă şi anali­zată ştiinţific intr-o monografie spe­cială, opera lui Caragiale este pusă în Uniunea Sovietică - aşa cum me­rită - alături de operele altor mari autori din lume. VICTOR CRĂCIUN PAUL POPA fi­- 1 -----­ Ediţii. D­in cele 40 edi­ţii din ultimii 10 ani, operele lui Ca­ragiale au fost ti­părite în 1 200.000 exemplare. Ediţiile operelor lui Caragiale au cunoscut un ritm de apariţie rar în­­tîlnit. In medie, la trei luni odată a apărut o nouă edi­ţie * Tirajul unei singure ediţii de­păşeşte totalul exemplarelor din toată opera scriito­rului apărute In timpul vieţii lui. I* Realizărilor a­mintite li se adaugă clteva ediţii biblio­file: volumele fes­tive „Momente şi schiţe“ şi „Teatru“ şi (mai recente) antologia „Liliput“ Şi „Caragiale — Oeuvres“ tipărită sub egida Editurii Meridiane tiraje Nr. 4904 Mutti Sfilii in mura licist­iilor * La biblioteca regională Iaşi a fost organizată expoziţia: „50 de ani de la moartea lui I. L. Caragiale”. Expoziţia cuprinde ediţii Caragiale - traduceri din opera marelui scriitor, studii critice, precum şi numeroase ilustraţii. Asemenea expoziţii, au fost organi­zate şi la Vaslui, Paşcani şi Bîrlad fiind însoţite de manifestări culturale închi­nate comemorării lui I. L. Caragiale. * Zilele trecute a avut loc în Pala­tul Culturii din Iaşi un simpozion în­chinat sărbătoririi lui I. L. Caragiale, simpozion organizat în colaborare cu Filiala Iaşi a Uniunii scriitorilor. Au vorbit: Al. Husar despre „Comicul lui Caragiale” N. Barbu despre­ „Personajele lui Caragiale”, Lucian Dumbravă despre „Caragiale azi”. * In prezent, redacţia revistei „Ia­şul literar” pregăteşte un număr fes­tiv închinat sărbătoririi lui I. L. Ca­ragiale. * Zilele acestea va avea loc un simpozion Caragiale, organizat de fi­lialele Academiei R.P.R. şi Uniunii scriitorilor. Va vorbi prof. univ. Al. Dima, des­pre viaţa şi opera lui I. L. Caragiale, poetul N. Jatomir va citi versuri despre Caragiale, iar N. Barbu va vorbi des­pre „Caragiale şi Iaşul". * Vineri seara, în sala Teatrului „V. I. Popa” din Bîrlad a avut loc un specta­col prezentat de colectivul artistic bir­­lădean, închinat comemorării lui I. L. Caragiale. Cei circa 700 spectatori au ascultat conferinţa „Despre viaţa şi opera lui I. L. Caragiale” şi lecturi din „Mo­mente şi schiţe”. De asemenea au fost prezentate comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi actul I din piesa „D-ale carnavalului”. In următoarele zile colectivul teatru­lui va prezenta acelaşi program la fabrica de rulmenţi, Complexul şcolar, în comuna Griviţa, etc. I. OPREA *. Formaţia de teatru din cadrul Gospodăriei agricole de stat­­ Huşi a­­ pregătit piesa marelui dramaturg săr­­­bătorit, Ion Luca Caragiale — „Nă­pasta . Cu această piesă colectivul s-a deplasat, de curînd, în comunele Ve­­trişoaia, Olteneşti şi Tîrzii, unde a fă­­cut-o cunoscută unui mare număr de ţărani colectivişti, prezenţi în sălile de spectacol ale căminelor culturale res­pective. I. SANDU-coresp. Nicolae Tatomir Masă de redacţie Redacţie. Pe masă-un Moft. O pălărie-n pui, cu borul întors in sus. La geamuri, storul. Lumină-n sticla lămpii - moft. Afară cer de-april, î nalt. Pe-o foaie mică de hîrtie O mină lunecă şi scrie Cursiv, cu dursuşi, ca în şpalt. Ieşiţi de sub acelaşi toc, Pe-ntinsul mesei salia-n voie Deşteptul mamiţicii Goe, Ori damele din Five o’clock. De la monarh la conţopist Se dau de-a tumba: Lache, Mache, Nea Niţu, recte Dumitrache Cu-onoarea lui de familist. Compătimind cu Chiriac Prin furtunoasa noapte, Veta Işi pune - pudică - boneta : E gardă civică-n iatac. Pe masă-ncep a s-aclama prea onorabili şi stimabili, Şi Farfurizi şi venerabili, Curat murdari, şi Pristanda. Sar Caţavencii mititei Sus, pe tribuna călimării, Să intre-n parlamentul ţării Azi Dandanache, miine ei. E-un bun mandat de deputat Scrisoarea de amor pierdută . O flutură spre lumea slută Apropitarul turmentat. Un Rostogan cu tibişir Conduce şcoală după şcoală. In picătura de cerneală înoată birocraţi in şir. Conservatori şi liberali Se iartă, se iubesc, se pupă. Sub adevărul ca o lupă Cresc sh­imbi, stimabilii venali î­n ţară-ntreagă geme greu Sub coaliţia mirşavă Ca miine-un rege timp la glavă Tarăm-ta­tă la jubileu. E-un freamăt tragic de pitici. „Mă, vă urăsc !“ şi trepăduşii Sar de pe masă-n pragul uşii Ca sub al viscolului bici. „Moftul, dragi cititori, unu-i ieşit din dorinţa de a rîde pentru ca să ridă şi alţii.­­Geneza lul e revolta“ (Moftul Român, 1893) Afară, cer de-april, inait. Pe-o foaie mică de hîrtie O mină lunecă şi scrie Cursiv, cu dursuşi, ca în şpalt... E Mai Intîi. La Cişmigiu S-adună astăzi muncitorii... Şi parcă altfel cîntă zorii, Şi altfel vorbele se scriu. Sub pană-s înţelesuri noi... Şi-n pieptul celui care scrie Şi dragoste-i, şi duioşie, Ca un fierbinte, larg şuvoi. „Se simte înfrăţit cu ei in năzuinţa spre mai bine. Vremi mai cinstite, mai senine Vor toţi s-aducă, cu femei"... Aceiaşi generos ovini Şi-aceeaşi ţintă: moftangiul. Răsună parcă Cişmigiul Ds-un cîntec nou, de neînfrînt. Salutu-i către muncitori, Spre cei ce suferă de veacuri ! Şi pana pune punct. De leacuri Vorbi-vor anii viitori... Scene din spectacolul ieşean cu o scrisoare pierdută U .■iratot?. 1. Ghiţă Pristanda: - Famelie mare... remuneraţie după bunet mică... Unspre­­ce suflete... 2. Caţavencu: - Scopul mijloacele...’ a zis nemuritorul beta, scuza Gam­ 3. Zoe: - Scoală-te, eşti Nu ţi-e ruşine? bărbat 4. Cetăţeanul turmentat: - Să-mi spui dumneata pentru cine trebuie să votezi 5. Trahanache luptă crincenă. - La noi a 6. Farfuridi şi Brinzovenescu: - Să trăiască d-l Agamiţă Dandanache, cu leşul nostru ! ■i en

Next