Flacăra Iaşului, iunie 1962 (Anul 18, nr. 4896-4921)
1962-06-10 / nr. 4904
I pag. 2-0 I. L. Caragiale Portret de Corneau Baba Caragiale în contemporaneitate A vorbi despre actualitatea operei lui Caragiale este un fapt îndreptăţit în primul rînd de extraordinara preţuire de care se bucură această operă în contemporaneitatea noastră, în rîndurile celor mai largi mase de cititori. Contrar previziunilor unor critici din trecut, opera lui Caragiale are azi o răspîndire şi un răsunet nu numai în timp ci şi în spaţiu, nebănuite. Căror factori se datoreşte această permanenţă spirituală şi care sînt elementele ce o compun ? In primul rînd noi nu putem trece cu vederea faptul că autorul Scrisorii pierdute - autor înzestrat cu cele mai de seamă însuşiri ale unui scriitor de geniu (inteligenţă sclipitoare, simţ al observaţiei artistice realiste, simţ mereu proaspăt al limbii literare, înclinaţii înnăscute mai ales pentru teatru - dublate de o lungă şi temeinică experienţă in această direcţie) şi le-a pus în slujba şi în interesul poporului său. Originea sa populară - pe care n-a încetat niciodată să şi-o arate - i-a generat şi autenticitatea sentimentelor saie populare. In acelaşi timp marele scriitor a cunoscut foarte bine şcoala vieţii, realitatea vie a poporului, izvorul neîntrerupt al minunatei sale opere. Experienţa feerie bogată a vieţii lui Caragiale o poate arăta numai înşiruirea a cîtorva din profesiunile îmbrăţişate, de la aceea de elev al şcolii de declamaţie, sufleul şi copist al Teatrului Naţional, publicist, redactor, revizor şcolar, funcţionar şi încă multe altele. In acest fel Caragiale a cunoscut viaţa poporului său şi chiar s-a instruit. „Şcoala vieţii - spune acad. Călinescu - era atunci într-adevâr superioară şcoalei propriuzise care era ruptă de viaţă şi înapoia ei". Desigur, în epoca în care trăieşte Caragiale, orientarea sigură in complexul problemelor sociale nu era uşoară. Scriitorul a fost martorul desăvârşirii coaliţiei burghezo-moşiereşti sub aparenta disoluţie a unei părţi a aristocraţiei feudale, a trăit in epoca dezvoltării capitalismului şi a organizării mişcării muncitoreşti faţă de care a avut o evidentă simpatie, lucru dovedit limpede în unul din numerele anului 1893 ale „Moftului român". Dragostea nemăsurată de care se bucură azi Caragiale in ţara noastră se explică deci, in primul rind prin aceea, că el a fost cel mai talentat şi cel mai puternic critic al regimului burghezo-moşieresc din Romînia, fiind un prieten devotat al poporului exploatat şi amăgit de frazeologia mincinoasă a lumii lui Caţavencu. Opera lui a ajutat în chip direct masele populare să vadă ceea ce se ascunde îndărătul făţărniciei şi demagogiei lumii burgheze. Ilustrind această atitudine de demascare a orînduirii nedrepte, catalogul tematic al operei lui Caragiale este foarte bogat şi se desfăşoară atît în teatru cit şi în proză. Societatea vremii lui, nedreaptă, simţinduse demascată cu vehemenţă, i-a primit cu rezerve sau chiar cu repulsie opera. Ilustrativă in acest sens este soarta piesei O noapte furtunoasă. Comitetul de lectură al teatrului respinge iniţial piesa, directorul operează în ea serioase retuşuri, dramaturgul este pus în situaţia de a o retrage. Dar el nu dezarmează. Intr-o scrisoare către Vlahuţă, Caragiale consideră că nimic nu este mai vătămător pentru un artist decit să stea „deoparte" în faţa realităţii vremii lui. Şi ceea ce-i mai important pentru noi este faptul că el vedea aceasta participare directă a artistului la frămîntările epocii într-o perspectivă a viitorului. Caragiale avea o concepție înaintată asupra misiunii scriitorului in societate ; el considera că orice scriitor poartă o mare răspundere. Tocmai de aceea el a criticat multe scrieri ale confraţilor sai care nu erau muncite, care erau lipsite de un conţinut relevant. Aceste învăţăminte sînt mereu vii în mintea oricărui artist autentic. Astăzi, cînd scriitorii din patria noastră sínt consideraţi constructori de frunte ai socialismului şi sînt încurajaţi de stima şi dragostea oamenilor muncii, cînd realitatea cuprinsă în opera lui Caragiale este doar o amintire a trecutului, dar cînd în lume mai există exploatare şi făţărnicie, opera sa reprezintă o forţă nepreţuită, exemplul său devine un imbold irezistibil la munca grea şi plină de răspundere a creaţiei pentru popor şi idealurile sale. Opera lui Caragiale ni se înfăţişează azi ca purtătoare a unei concepţii înaintate asupra datoriei scriitorului de a smulge vă!:’* cu care burghezia şi moşierimea încercau să ascundă adevărul. Caragiale a ales pentru aceasta calea ironiei, a glumei înţepătoare, a satirei. „Ceea ce crez am spus şi am să mai spun... ori la ce pagubă m-aş expune" - mărturiseşte el. Şi Caragiale a spus ceea ce a avut de spus de la înălţimea marelui său talent. Preţuirea lui este astăzi ridicată la o scară universală. Opera lui circulă de la Marea Japoniei la cea a Caraibilor, stîrnind admiraţie pretutindeni, demascînd necruţător. Lumea noastră socialistă este mîndră de acest ilustru înaintaş. Opera lui este un nesecat tezaur de învăţăminte. Unul dintre acestea decurgînd din studiul operai lui Caragiale, este rolul important pe care-l ocupă munca artistică în procesul de creaţie. „Nu de dragul cuvintelor am căutat să vă născocesc anume o povestire - scrie el. Eu de hatîrul povestirii caut într-adins cuvinte". Această concepţie antiformatistă pe care Caragiale a ilustrat-o strălucitor are azi ponderea cunoscută in literatura noastră contemporană. Făcînd intr-unui din articolele sale o comparaţie între stil şi manieră, Caragiale demonstrează foarte sugestiv ce însemnează „expresie materială care îmbracă exact o intenţiune" şi ce însemnează „expresie bogată - goală- intenţie". Faţă de toate acestea cri- tica oficială burgheză incerca să introducă o astfel de idee : personajele pieselor lui Caragiaie, atit de ridicole, imensa mascaradă socială şi politică prezentată de Caragiaie sunt astfel nu pentru că le-ar fi oferit realitatea lumii burgheze, ci fiindcă aşa vede el lumea : monstruos, deformat, pentru a scoate efecte de „comic pur“! O altă idee lansată a fost aceea că in opera lui Caragiale se înfăţişează, în definitiv, doar lumea „mahalalelor". Dame care visează şi reuşesc să fie primite la palat, mari proprietari şefi de partide politice, evocaţi cu mari relaţii politice, prefecţi care terorizează judeţe întregi sunt cu toţii etichetaţi „lume de mahala". Dar cînd Miliţa Sturza se opune premierii lui Caragiale de către Academie, cuvintele lui sună exact aşa : „Domnul Caragiale să înveţe a respecta naţiunea“. Este limpede care „naţiune" se simte ofensată, care „mahala" stăpină atunci la cîrmele ţării nu putea să-l tolereze pe incisivul scriitor. Fiindcă mai mult ca oricare dintre scriitorii noştri clasici, Caragiale a combătut cu vioiciune şi sarcasm toate aceste manifestări şi concepţii degradante. La egală distanţă de liberali, cu demagogia lor umflată şi goală, ca şi de conservatorii seci şi anacronici, Caragiale i-a criticat şi stigmatizat pe toţi, de pe poziţia celui ce şi-a iubit fără vorbe de paradă patria şi poporul. Poporul i-a înţeles şi l-a iubit, poporul ii va simţi alături totdeauna. LUCIAN DUMBRAVA PLACARĂ JASOLOF , (Vi'Vi rv r\s r\j <v f\j /V A* «V/VPViV/Vi rv* 'V- '■vx fV <“V» ^V» ^ ÍV PV# #V/ f%J Aj <*Vi »Vt\jt *\j r%* *\J **■* f -<Vf i^/Vj rKj n±j <Xj<"V> f Pagină consacrată comemorării lui Ion Luca Caragîale //V» 'Wt »V ****I 'v 'V' 'N/ Calitatea comicului lui Caragîale Comemorarea etncantenarului morţii tale, l-a surprins pe Caragiale în plina actualitate ca şi cum „Scrisoarea pierdută^1 n-ar fi apărut cu 77 de ani înainte,unele nuvele cu 72 de ani, unele schiţe cu 55 de ani în urmă. Reeditate de numeroase ori în anii puterii populare şi acum - îr ultimul an din nou, în cel de al treilea volum al unei ediţii cu adevărat ştiinţifice - scrierile celui mai de seamă maestru al realismului nostru critic pe tărîmul dramaturgiei nu şi-au pierdut vigoarea, combativitatea, umorul incisiv, ascuţişul critic necruţător. Şi mai semnificativ e apoi faptul că răsunetul lui Caragiale nu s-a mărginit numai între hotarele patriei sale, cidimpotrivă au depăşit-o sensibil, autorul „Momentelor“ fiind astăzi jucat pe multe scene ale lumii, de la Moscova la Berlin şi Hamburgşi pînă la Tokio, ca şi în alte multe ţări şi capitate, iar transpunerea sa în numeroase limbi se extinde pe zi ce trece. Ne-am străduit să expunem intr-un alt articol al nostru, cel din penultimul număr al „Gazetei literare“, explicaţiile universalităţii lui Caragiale şi am menţionat acolo unele motive ale acesteia dintre care reamintim aci conţinutul ideologic înaintat al operei sale, vestmîntul artistic extrem AL DIMA de concentrat, utilizarea genului celui mai popular: comedia etc.; dar n-am insistat îndeajuns asupra comicului lui Caragiale şi calităţilor lui esenţiale. E ceea ce ne propunem în cele ce urmeaza. Trebuie subliniat, mai întîi, în această ordine de idei, că scriitorul nostru nu s-a mărginit numai la opere cu substrat comic. „Năpasta“ e o adevărată şi puternică dramă psihologică, unele nuvele ca, de pildă, „Păcat“ au o răspicată factură tragică. Altele sînt cutremurate de fiorul misterului cuprins în forme folclorice ca „Hanul lui Mînjoală“, în aşa fel încît opera lui Caragialenu e lipsită de varietate şi de oarecare adncime tragică. Faptul ilustrează, de la prima vedere, complexitatea autorului şi atrage atenţia de la început şi asupra componentelor comicului său. Suntem astfel conduşi spre caracterizarea structurii acestui comic care nu e deloc simplu sau simplist. Ideea rîsului inofensiv pe care l-ar provoca opera lui Caragiale, a divertismentului superficial şi a umorului spumos e - fără îndoială - o expresie a lipsei de pătrundere şi a înţelegerii serioase a sensului comediei sale. Spre a-l inălţa totuşi prestigiul, vechea critică burgheză il sălta artistic la nivelul aşa numitului „comic pur“ pentru care s-a vărsat, pe vremuri, multă cerneală şi s-a scris chiar o teză de doctorat. „Purificat“ de „miasmele“ vieţii sociale, ar fi folosit realitatea numai ca punct de plecare spre a se ridica apoi - vorba lui Maiorescu în văzduhul „impersonalităţii“. Conţinutul ideologic şi social, socotit atunci ca o materie tulbure şi inferioară, ar fi fost filtrat cu grijă şi din cărbunele amorf s-ar fi extras diamantul „artei pure“. lată numai unele din absurdităţile estetizante ce au învăluit opera lui Caragiale în perioada dintre cele două războaie. Istoria comediei universale ne arată însă limpede că un astfel de „comic pur“ n-a existat nici cînd, că Aristofan, Moliere, Gogol sau Cehov nu şi-au învăluit comicul în abilităţi iscusite, ci l-au extras direct din zbuciumul vieţii sociale, din realităţile ei cele mai evidente. Viaţa n-a însemnat numai un pretext, un punct de plecare, ci un substrat permanent şi hotăritor al comicului, mediul lui generator. Caragiale şi-a încadrat astfel opera acelei falange de scriitori care au reprezentat poziţia comicului combativ şi a înţeles că trăinicia rîsului său se reazimă pe realităţile sociale cele mai vii ale momentului său istorico - destrămarea burgheziei liberale, abia constituită. Scriitorul a respins astfel implicit „purităţile“ şi s-a înălţat pe schelele celei mai stricte şi autentice realităţi. „Impersonalitatea în artă“ a devenit o atitudine precisă de partea maselor înşelate de formele demagogice ale liberalismului burghez şi scriitorul - autor de „comedii tendenţioase“ în sensul cel mai înalt al termenului, în cel în care Engels vorbea de elementul tendenţios la Eschil sau Shakespeare. Comicul lui Caragiale s-a caracterizat astfel ca orice comic de mare calitate, ca o reacţiune meditată faţă de mizeriile timpului său pe larg descrise spre a fi cit mai amplu şi ostentativ expuse atenţiei publice, urmate apoi de o înfierare totală şi consecventă. De aci latura serioasă a comicului lui Caragiale ca a oricărui comic autentic, substratul lui educativ. Şi socotim că aici trebuie căutată încă o explicaţie a universalităţii autorului „Scrisorii pierdute“. Trăinicia operei lui Caragiale, integrată în patrimoniul naţional şi universal de pe acum (dovadă înscrierea numelui său între noii sărbătoriţi ai Consiliului Mondial al Păcii) se va răzima totdeauna pe calitatea substanţială a comicului său, expresie a descrierii incisive şi a judecării necruțătoare a falsei democrații burgheze. Operele lui Caragiale în Uniunea Sovietică Ediitura de Stat pentru literatură din teatru sovietici: V. Suharevici, N. Zor Moscova publică în 1951 prima culegere de opere alese în traducerea lui I. D. Konstantinovski. In notele biografice ce preced culegerea se afirmă că „pînă acum operele lui Caragiale nu au fost traduse în limba rusă (în volum, n.n.). Scopul acestei culegeri este de a face cunoscută cititorilor sovietici creaţia multilaterală a lui Caragiale". Un an mai tîrziu, în culegerea Poveştii şi nuvele romîneşti apărută în aceeaşi editură, alături de Slavici, Vlahuţă, Sadoveanu, Sahia, fiecare reprezentat cu câte 4-5 titluri, I. L. Caragiale este prezent cu şapte schiţe şi nuvele. După centenarul naşterii scriitorului, în 1953, apare a doua ediţie a operelor alese, mult îmbogăţită faţă de prima, datorită aceluiaşi Konstantinovski. Alte scrieri ale lui Caragiale apar în volumul Povestiri romîneşti. Kiranulea este tipărit într-o ediţie separata, iar la Chişinău apar două volume de Pagini alese şi Momente şi schiţe. Caragiale a fost tradus în peste treizeci de limbi ale lumii, răspîndită fiind mai cu seamă o scrisoare pierdută, dar nicăieri nu există atîtea titluri traduse şi intr-un asemenea tiraj ca în Uniunea Sovietică. (Ediţia din 1951, spre exemplu, este tipărită în 30.000 de exemplare ,iar cea din 1953 în 90.000 exemplare). In volumele apărute în limba rusă, Caragiale este prezentat ca un scriitor complex (autor de teatru, nuvele, povestiri, foiletoane, schiţe, articole politice şi literare, versuri). Alături de popularizarea prin tipar, Caragiale s-a bucurat și de o mare răspîndire scenică în Uniunea Sovietică, piesele lui fiind jucate la Teatrul de Satiră din Moscova, Teatrul de Comedie din Leningrad, la teatrele din Odesa şi Chişinău, obţinînd aplauze binemeritate. De asemenea a fost tradus în limbile republicilor socialiste sovietice: în armeană, letonă, gruzină, ucraineană, etc. In afară de această răspîndire a operelor sale, scriitorul român s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea criticilor literari şi a oamenilor de kaia. V. Rozentweig, A. Pervenţev, G. Gulia, R. Kotov, Natalia Rovnaia, K. Derjavin, B. Lavreniev, I. D. Konstantinovski, I. Kojevnikov şi alţii au recomandat opera marelui realist critic român, cititorului sovietic. La aceasta a contribuit în mare măsură şi L. Cezza, autorul monografiei Creaţia lui Caragiale, apărută în limba rusă, în 1961, la Chişinău. Aşa cum se arată într-o notă explicativă, „monografia despre Caragiale este o cercetare ştiinţifică asupra creaţiei celui mai mare reprezentant al realismului critic român’’. După cum s-a putut observa, opera lui Caragiale s-a bucurat de o răspîndire, în limba rusă, pe care nu a cunoscut-o în nici o altă limbă.. Tipărită înmai multe titluri şi într-un imens tiraj, jucată în zeci de spectacole, popularizată în presă şi analizată ştiinţific intr-o monografie specială, opera lui Caragiale este pusă în Uniunea Sovietică - aşa cum merită - alături de operele altor mari autori din lume. VICTOR CRĂCIUN PAUL POPA fi- 1 ----- Ediţii. Din cele 40 ediţii din ultimii 10 ani, operele lui Caragiale au fost tipărite în 1 200.000 exemplare. Ediţiile operelor lui Caragiale au cunoscut un ritm de apariţie rar întîlnit. In medie, la trei luni odată a apărut o nouă ediţie * Tirajul unei singure ediţii depăşeşte totalul exemplarelor din toată opera scriitorului apărute In timpul vieţii lui. I* Realizărilor amintite li se adaugă clteva ediţii bibliofile: volumele festive „Momente şi schiţe“ şi „Teatru“ şi (mai recente) antologia „Liliput“ Şi „Caragiale — Oeuvres“ tipărită sub egida Editurii Meridiane tiraje Nr. 4904 Mutti Sfilii in mura licistiilor * La biblioteca regională Iaşi a fost organizată expoziţia: „50 de ani de la moartea lui I. L. Caragiale”. Expoziţia cuprinde ediţii Caragiale - traduceri din opera marelui scriitor, studii critice, precum şi numeroase ilustraţii. Asemenea expoziţii, au fost organizate şi la Vaslui, Paşcani şi Bîrlad fiind însoţite de manifestări culturale închinate comemorării lui I. L. Caragiale. * Zilele trecute a avut loc în Palatul Culturii din Iaşi un simpozion închinat sărbătoririi lui I. L. Caragiale, simpozion organizat în colaborare cu Filiala Iaşi a Uniunii scriitorilor. Au vorbit: Al. Husar despre „Comicul lui Caragiale” N. Barbu despre „Personajele lui Caragiale”, Lucian Dumbravă despre „Caragiale azi”. * In prezent, redacţia revistei „Iaşul literar” pregăteşte un număr festiv închinat sărbătoririi lui I. L. Caragiale. * Zilele acestea va avea loc un simpozion Caragiale, organizat de filialele Academiei R.P.R. şi Uniunii scriitorilor. Va vorbi prof. univ. Al. Dima, despre viaţa şi opera lui I. L. Caragiale, poetul N. Jatomir va citi versuri despre Caragiale, iar N. Barbu va vorbi despre „Caragiale şi Iaşul". * Vineri seara, în sala Teatrului „V. I. Popa” din Bîrlad a avut loc un spectacol prezentat de colectivul artistic birlădean, închinat comemorării lui I. L. Caragiale. Cei circa 700 spectatori au ascultat conferinţa „Despre viaţa şi opera lui I. L. Caragiale” şi lecturi din „Momente şi schiţe”. De asemenea au fost prezentate comedia „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi actul I din piesa „D-ale carnavalului”. In următoarele zile colectivul teatrului va prezenta acelaşi program la fabrica de rulmenţi, Complexul şcolar, în comuna Griviţa, etc. I. OPREA *. Formaţia de teatru din cadrul Gospodăriei agricole de stat Huşi a pregătit piesa marelui dramaturg sărbătorit, Ion Luca Caragiale — „Năpasta . Cu această piesă colectivul s-a deplasat, de curînd, în comunele Vetrişoaia, Olteneşti şi Tîrzii, unde a făcut-o cunoscută unui mare număr de ţărani colectivişti, prezenţi în sălile de spectacol ale căminelor culturale respective. I. SANDU-coresp. Nicolae Tatomir Masă de redacţie Redacţie. Pe masă-un Moft. O pălărie-n pui, cu borul întors in sus. La geamuri, storul. Lumină-n sticla lămpii - moft. Afară cer de-april, î nalt. Pe-o foaie mică de hîrtie O mină lunecă şi scrie Cursiv, cu dursuşi, ca în şpalt. Ieşiţi de sub acelaşi toc, Pe-ntinsul mesei salia-n voie Deşteptul mamiţicii Goe, Ori damele din Five o’clock. De la monarh la conţopist Se dau de-a tumba: Lache, Mache, Nea Niţu, recte Dumitrache Cu-onoarea lui de familist. Compătimind cu Chiriac Prin furtunoasa noapte, Veta Işi pune - pudică - boneta : E gardă civică-n iatac. Pe masă-ncep a s-aclama prea onorabili şi stimabili, Şi Farfurizi şi venerabili, Curat murdari, şi Pristanda. Sar Caţavencii mititei Sus, pe tribuna călimării, Să intre-n parlamentul ţării Azi Dandanache, miine ei. E-un bun mandat de deputat Scrisoarea de amor pierdută . O flutură spre lumea slută Apropitarul turmentat. Un Rostogan cu tibişir Conduce şcoală după şcoală. In picătura de cerneală înoată birocraţi in şir. Conservatori şi liberali Se iartă, se iubesc, se pupă. Sub adevărul ca o lupă Cresc shimbi, stimabilii venali în ţară-ntreagă geme greu Sub coaliţia mirşavă Ca miine-un rege timp la glavă Tarăm-tată la jubileu. E-un freamăt tragic de pitici. „Mă, vă urăsc !“ şi trepăduşii Sar de pe masă-n pragul uşii Ca sub al viscolului bici. „Moftul, dragi cititori, unu-i ieşit din dorinţa de a rîde pentru ca să ridă şi alţii.Geneza lul e revolta“ (Moftul Român, 1893) Afară, cer de-april, inait. Pe-o foaie mică de hîrtie O mină lunecă şi scrie Cursiv, cu dursuşi, ca în şpalt... E Mai Intîi. La Cişmigiu S-adună astăzi muncitorii... Şi parcă altfel cîntă zorii, Şi altfel vorbele se scriu. Sub pană-s înţelesuri noi... Şi-n pieptul celui care scrie Şi dragoste-i, şi duioşie, Ca un fierbinte, larg şuvoi. „Se simte înfrăţit cu ei in năzuinţa spre mai bine. Vremi mai cinstite, mai senine Vor toţi s-aducă, cu femei"... Aceiaşi generos ovini Şi-aceeaşi ţintă: moftangiul. Răsună parcă Cişmigiul Ds-un cîntec nou, de neînfrînt. Salutu-i către muncitori, Spre cei ce suferă de veacuri ! Şi pana pune punct. De leacuri Vorbi-vor anii viitori... Scene din spectacolul ieşean cu o scrisoare pierdută U .■iratot?. 1. Ghiţă Pristanda: - Famelie mare... remuneraţie după bunet mică... Unsprece suflete... 2. Caţavencu: - Scopul mijloacele...’ a zis nemuritorul beta, scuza Gam 3. Zoe: - Scoală-te, eşti Nu ţi-e ruşine? bărbat 4. Cetăţeanul turmentat: - Să-mi spui dumneata pentru cine trebuie să votezi 5. Trahanache luptă crincenă. - La noi a 6. Farfuridi şi Brinzovenescu: - Să trăiască d-l Agamiţă Dandanache, cu leşul nostru ! ■i en