Flacăra Iaşului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7866-7889)
1972-01-29 / nr. 7888
1 I 1 FENOMENUL CARAGIALE Se împlinesc o sută douăzeci de ani de la naşterea lui Caragiale ; se vor împlini, peste cîteva luni, şase decenii de la trecerea sa în posteritate. Putem vorbi, astăzi, în toată obiectivitatea de un „fenomen Caragiale", căci paralel cu eminescianismul, dar dintr-o perspectivă spirituală proprie, s-a conturat caragialismul. Pe la începutul secolului nostru, influenţa lui Eminescu, devenită obsesie poetică, începea să se atenueze. In latura lui ironic-zeflemistă, fenomenul Caragiale, impus mai lent atenţiei, îşi configura dimensiunile pentru a deveni, în timp, o permanenţă. Influenţa eminesciană era de atitudine decepţionistă, revoltă poetică, îmbibată de sarcasm ; a lui Caragiale, de altă substanţă, dînd prioritate rîsului, se exercită mai degrabă în plan social, ca reflex imediat. Eminescu a avut imitatori printre poeţi ; caragialienii, mai numeroşi printre munteni, sunt frecventatori ai teatrelor, ai cafenelei, mai puţin scriitori. Fenomenul Eminescu, e unul de alternanţă, o continuă pendulare între un imaginar „o mie patru sute" şi prezent ; caragialismul, nutrit, cum se ştie, din actualitate, trăieşte în prezent, fireşte, un prezent care, fixat în bronzul artei, îşi arogă, ca la puţini alţii, caracterul de perpetuitate. Eminescu, solitar, nu vrea să fie contemporan cu „oamenii" şi pseudooamenii din clasele suprapuse ale epocii, preferind compania de legendă a Basarabilor şi Muşatinilor. Contemporan cu Agamiţă Dandanache, cu Pristanda şi Caţavencu, Ion Luca nu se refugiază nici în istorie, nici în natură. Rămas în prezent, el este, cum îşi zice singur , „veşnicul opozant". Caracterizare care reprezintă, în fond, esenţa caragialismului. Romantic, abstras, neaderent la spiritul veacului, „Luceafărul" transcende din mărginit şi temporal în universal, în căutarea unui destin mirific , lucid, realist, citadin, sociabil. Caragiale Prof. univ. dr. docent Const. CIOPRAGA stă mereu in apropierea personajelor, dezarticulează aparenţele, dă jos măştile, şi cu toate că, aparent implicat, se detaşează de lumea descrisă, expunînd-o ridicolului inexorabil. Moralişti amari sînt şi Eminescu şi Caragiale. Ce-i deosebeşte atunci şi ce-i apropie ? Le este comună, evident, psihologia opoziţiei, nemulţumirea pozitivă, menită să orienteze lucrurile pe un alt curs. Dar Eminescu dislocă prezentul pentru a-şi proiecta EVOCARI idealul în trecut ; contemporanul său e un Daumier valah, cu o anumită filozofie populară ce-l salvează de deprimare, de unde şarja, caricatura, iar ca atitudine etică ironia. Caragialismul este, ca fenomen românesc, exteriorizare, replică vie, echivalent al inteligenţei biciuitoare, fenomen complementar prinsului solitar. S-a spus despre Caragiale că risul Iul dislocă, desface în bucăţi, dar, spirit negativist, frondeur, incurabil, el nu recompune. Stărui, aşadar, printre sfărîmături. Comentatorii de acest gen uită însă un lucru : voltaireanismul, în alt secol, în alt spaţiu social-istoric, a dezarticulat şi el. Ca şi Voltaire, dar fără privire rece, tăioasă, Caragiale demolează, înlătură falsele statui de pe socluri, într-un cuvînt defrişează terenul. II pregăteşte, prin urmare pentru viitoare construcţii. Un dramaturg de reputaţie mondială, Eugen Ionescu, remarca la Caragiale capacitatea enormă de a denunţa incompatibilităţile sau, ca să amintim o formulă maioresciană, arta de a releva antinomiile dintre conţinut şi formă. Caragiale, ultralucid, este înainte de toate un distrugător de mitologii. Nici burghezia, nici protipendada cu reminiscenţe turcofanariote nu constituie valori în sine. In saloane se dau mici recepţii (High-life, Five o’ clock), se mimează stilul occidental, dar discuţiile, vulgare, sfîrşesc în invective. Lache, Mache, Mitică şi ceilalţi, din categoria micii burghezii veleitare, reprezintă mediocritate , printr-un fenomen elementar de bovarism, protagonişti ca aceştia îşi închipuie că destinele ţării sînt în mîna lor. Dintr-un mediu cu un stil de viaţă cristalizat, Creangă a extras figuri care vorbesc în proverbe şi ziceri. Miticismul, adică mahalaua tinzînd spre centru, înseamnă psihologie hibridă, amestec de influenţe şi solicitări. La prima vedere, amator de progres, de răsturnări, Mitică e pseudorevoluţionar, oportunist, pozeur, demagog, de o suficienţă arogantă, mărginit , în esenţă o mască în serie, cu un limbaj în care ponciful şi locul comun se substituie gîndirii. Dialogul, mod al viziunii dramatice, devine în schiţe şi momente un admirabil mijloc de vivisecţie şi execuţie. Generaţia de scriitori militanţi de la 1848 ilustrase, cu altă perspectivă, virtuţile maselor populare. După Unire, în noi condiţii istorico-sociale, apăruseră profitorii , vechile idealuri se degradau, datorită burgheziei utilitariste. Caragiale este un mare procuror social, un acuzator , al „pezevenglîcului", al farsei patriotarde, al eticii de suprafață. Provocare la neîncredere ? Clasicul Caragiale vrea adevărul. Sfîşîie clişeele şi cheamă, sub aparenţe calme, la revoltă. Cînd, în conversaţiile curente, spunem despre cutare gest, despre cutare formulă că sînt caragialiene, îi recunoaştem marelui clasic acea rară calitate de a fi contemporanul nostru, unul din directorii noştri de conştiinţă. Iată de ce gratitudinea noastră, în acest moment aniversar, merge spre deschizătorul de drum, spre un Caragiale care a pregătit, prin scris, drumul spre epoca de azi. ! ! Dar noi? La Bobîlna focuri crestau fruntea veacului, La Războieni orice munte era un mormînt anonim. Unul, pe nume Bălcescu, se prefăcea într-o Insulă a Paradisului... Dar noi cum trecem prin lume ? Dar noi, cum trăim ? In crîșmele lașului altul, Creangă-i spuneau, bea vinu-amintirii Piuă coborau în fereastră Feţii-Frumoşi pe-al poveştii chilim Şi se-aprindeau zorii pe cărţile lui de cetire... Dar noi cum trecem prin lume ? Dar noi, cum trăim ? Noi scriem legi şi poeme, noi zidim case Noi nu ştim încă totul, încă nu ştim ! Ca nişte imense ogoare sub zăpezile iernii Sămînţa creaţiei aşteaptă mereu s-o trezim. Frămîntată ni-i viaţa ca aluatul dospit în covată Cine din noi, laş, va fugi din zbuciumu-acesta sublim ? Mereu întrebările scrise în porţi şi pe veghea din cugete: Dar noi cum trecem prin lume ? Dar noi, cum trăim ? Corneliu STURZU it . Mîine apare nr. 3 al revistei „Convorbiri literare“ Bilunarul Uniunii Scriitorilor, editat la Iaşi, cuprinde in acest număr : o amplă discuţie despre anul literar 1971 ; scriitorul Demostene Botez la rubrica „Memoria Iaşului“ îşi aminteşte despre tinereţe ; semnează versuri Nicolae Tatomir, Virgil Teodorescu şi teatru Mircea Radu Iacoban ; opinii, controverse, cronici literare, de Const. Ciopraga, Al. Andriescu, G. Pruteanu, Daniel Dumitriu, Gheorghe Drăgan, Al. Dobrescu, Grigore Smeu şi alţii. Mircea Iorgulescu, la rubrica „Tabla de materie“ îşi continuă încercarea sa de istorie literară actuală, iar prof. univ. Gh. Ivănescu, „Cronica limbii literare“. In paginile de literatură universală revista publică „Jurnalul unui nebun“, proză semnată de scriitorul chinez Liu-Lin şi schiţa lui Rene Clair, o idee de film : „Aşteptarea“. Sunt inserate ca de obicei rubricile : „Obiectiv“, „Dintre sute de catarge“, „Muzică“, „Teatru“, „Opinia publică“ etc. Fr. Bartók: Sah. Ce fel de pasăre? Ce fel de pasăre 7 Numai planind 7 Numai pentru atit carena tînără trosneşte 7 Ce fel de pasăre 7 S-au stins marile dorinţe şi respiraţia unui pămint care-o împinse furtunii 7 Spre inima cui această robinsonadă 7 Ce testament pot eu să las decît acela scris cu viaţa mea 7 Cu migală și dăruire pămîntul m-a lucrat pasăre pentru aerul fragil, cîntecul meu nu repetă, cîntecul meu nu se pregătește pentru nici un spectacol... Un tren prin aer cîntecul meu, cu încărcătură de mangal deasupra unei lumi care trebuie să vadă Un motiv în creştere cîntecul meu — tinăra lume să-şi spele ferestrele. Din inima pămintului această robinsonadă — pentru tînăra lume spălîndu-şi ferestrele, pentru o lume care trebuie să vadă. Cit despre cursul dragostei (firul de apă care încape în pumnii însetatului) într-o clipă revine, mereu nou şi acelaşi. Cît despre, cursul gloriei... (asemeni apei care dacă nu inundă se infiltrează). Eu însă mă gîndesc la tînăra lume care spală ferestrele, eu însă mă gîndesc la fiul pe care lumea aceasta îl va avea și la-ntrebarea lui: „Ce fel de pasăre 7* Ioanid ROMANESC® 99Interesul general de Aural Barsns° Atit succesele pieselor sale, cît şi controversele prilejuite de acestea fac din Baranga unul dintre dramaturgii noştri contemporani cei mai populari. Ni se pare firesc să observăm că, în dramaturgia lui Baranga, virtuţile cetăţeneşti au fost prezente in mod consecvent, începind cu „Mielul turbat“ și culminînd cu unanim apreciata comedie „Opinia publică“. In plus ar fi de remarcat efortul autorului de a fi cit mai în datele realității, de a surprinde dinamica ei. încă de la prima piesă, respectarea adevărului a condus în mod necesar la confruntarea „canaliilor“ cu purtătorul de cuvint al mentalităţilor înaintate — expresie pregnantă a devenirilor sociale care îngrădesc tot mai mult posibilităţile de manifestare ale faunei negativilor. Fapt este că autorul a considerat a nu fi suficient doar rîsul spectatorilor din sală, drept replică la aspectele satirizate pe scenă, se impunea, ca semn de fidelitate faţă de realitate, definirea cadrului nou in care se consumă conflictele satirelor sale, cadru particularizat in primul rînd prin afirmarea virtuţilor şi elanurilor constructive ale poporului nostru. A făcut-o, cindva, Spiridon Biserică din piesa „Mielul turbat", ambiţionează s-o facă, in piesa „Interesul general“ Bocioacă, un Spiridon Bi- Cronica strică mai evoluat, după opinia autorului. Din păcate, această opinie nu este îndeajuns susţinută de realitatea piesei. De unde, un justificat reproş adus acesteia, căruia i se adaugă altul, privind aglomerarea, la celălalt pol al conflictului, a unui incredibil cumul de tare morale, vădite, de fapte derulate dincolo de limitele veridicului, într-un fel de absurdă ipostaziere a viciului nesancţionat. Interesant este faptul că, prevăzind aceste reproşuri, dramaturgul a ţinut să dea, cu anticipaţie, replica în mult discutatul final al piesei. Se precizează acolo că aspectul atroce al faptelor înfăţişate vrea să sublinieze caracterul malign al tarelor vestejite, tare ai căror purtători, drapaţi uneori în demagogice frazeologii despre „interesul general", nu se daţi înapoi de la nimic atunci cînd e să-şi apere poziţiile sau să parvină, pentru ca apoi tot autorul să adauge că această lucrare dramatică se vrea o metaforă, discuţiile la amănunt legate de logica faptului cotidian nemaiavindu-şi rostul. Sunt argumente demne de luat in consideraţie, dar care vizează mai ales intenţiile şi în mai mică măsură concretizarea acestora. Concretizare nu lipsită de carenţe nici în domeniul arhitecturii piesei sau a reliefului individual al personajelor. E drept, textul este subintitulat farsă atroce. Farsă, deci, comedie în care accentul cade pe comicul de situaţie, pe burlesc, pe intriga amuzantă şi pe replica spirituală, fără pretenţia de a aprofunda psihologia , personajelor“. Ceea ce e limpede. Mai puţin limpede e ..farsă atroce“, asimilată de autor cu o dramă : „o dramă a laşităţii, ajunsă pină la acte monstruoase, o tragedie măruntă poate, aer prin aceasta tat mai puţin cutie teatrală murătoare, demonstrind pină la ce prag inferior se poate prăvăli sufletul omenesc atunci cînd frinele morale devin inoperante şi nu mai funcţionează decit acceleratorul malefic al dorinţelor de parvenire“. Este, categoric, un punct de vedere (destul de important, dacă ne gindim că e al autorului piesei) şi controversa ar putea continua, dacă n-am detecta, în concluzie, în însăşi indecizia dramaturgului cauza insuficienţelor acestei meritorii piese. O piesă animată, ca şi întreaga dramaturgie a lui Baranga, de un admirabil patos demascator, dar elaborată cam in grabă, cu o destul de nonşalantă abordare a rigorilor speciei cultivate. Ceea ce nu afectează decît parţial valoarea piesei. Admiţînd, de pildă, că intriga piesei este asemănătoare cu a altora anterioare, trebuie să recunoaştem, în acelaşi timp că există în ea, ca element original, o adevărată gradare a arsenalului utilizat de impostori şi carierişti, de la captarea bunăvoinţei celor „recalcitranţi“, la intimidarea acestora, apoi la calomnierea lor etc., demonstraţia atingind pragul grotescului, categorie estetică pentru prima dată prezentă in teatrul lui Baranga. Aşadar se simte indecizia autorului, care a travestit o dramă in farsă şi i-a dat acesteia funcţii de rechizitoriu satiric; a alăturat şarja de sorginte caragialescă lirismului difuz gen Mihail Sebastian, şi a plasat conflictul în zona dintre reflectarea veridică a realităţii şi absurd, ducînd in mod excesiv spre grotesc liniile unui conflict care se impunea unui circumspect înscris în datele realităţii. Dar, dacă ,,Interesul general“ nu se împlineşte suficient sub raportul ideilor vehiculate şi al unei mai distincte tonalităţi, dacă piesa trebuie amendată pentru generalizarea nefondată a unor aspecte negative abuziv îngroşate, nu e mai puţin adevărat că Baranga, adevărat alchimist al succesului, a înzestrat-o ,cu tot ceea ce, din punct de vedere scenic, ii poate garanta succesul. Situaţiile şi replicile de efect se succed în cascadă, piesa vădind aceeaşi contagioasă jovialitate cu care ne-a obişnuit fiecare intîlnire cu teatrul acestui fecund dramaturg. De altfel, tocmai această faţetă a textului, ţine s-o pună in evidenţă regia spectacolului ieşean semnată de Nic. Moldovanu. Au fost valorificate, ia felul acesta, în mod copios, o seamă de virtuţi comice ale textului, fiind oportun surdinizate sensurile legate de acel determinativ „atroce". A rezultat, astfel, o autentică farsă, cu accentele deplasate de pe drama intenţionată de autor, pe burlescul favorizat de situaţiile piesei. Aceasta, cu deosebire în scenele dintre Carapetrache şi Felicia Hrisanide, in care insă efectele au fost excesiv îngroşate şi aglomerate. In schimb, celelalte tablouri, mai temperat nuanţate, au permis o mai deplină comunicare dintre textul autorului şi public, şi, îndeosebi, dintre disponibilităţile interpretative, în planul comediei, ale actorilor şi sală. Spectacolul, oarecum eterogen şi demarînd greoi, îşi are deci momentele lui de strălucire, dar şi suficiente umbre, datorate inegalităţii reliefului comic. In aceste limite, să recunoaştem întregii distribuţii o sinceră dăruire în interpretarea rolurilor. In frunte se situează, în mod firesc, Ştefan Dăncinescu (Hrisanide) vădind şi de astă dată caracteristica-i probitate şi preocupare pentru subtila cizelare a rolului. Distribuit ulterior in rolul destul de amplu al lui Carapetrache, Valeria Burlacu s-a achitat onorabil de sarcină, compunînd un personaj inedit (chiar faţă de cerinţele textului) şi oferind, împreună cu Diana Mărgineanu (Lucia Felicia Popescu Hrisanide), un veritabil recital de comedie burlescă. In ambele cazuri, există oarecare discontinuitate tipologică, fiecare ipostaziere tinzînd către virtuozitate (amendabile fiind, în afara amintitelor ingroșări, și unele efecte de pantomimă minoră). Realizîndu-l pe Plătică cu cunoscuta-i vervă şi degajare scenică, George Macovei dovedeşte a fi in continuare în graţiile publicului, în timp ce Saul Taişler (Linte Gogu) şi Valeriu Oţeleanu (Sfinţescu Jean) depăşesc insuficient schema unui cuplu facil reeditat după clasicele cupluri din Gogol sau Caragiale. Demnă de apreciat este seriozitatea cu care Puiu Vasiliu și-a construit dificilul personaj Bocioacă. Fără inutile artificii comice, cu accente bine plasate în disputa cu „Banda canaliilor“, acestactor recuperează, în spectacol, "multe din sensurile pulverizate prin maniera spumoasă, dar cam exterioară, de valorificare regizorală a textului. In alte roluri: Aurora. Roman, Lidia Nicolau, Ion Lazu, Const. Obadă. Inspirată şi de bun gust, scenografia semnată de Marga Ene. Excelente costumele. In ansamblu, un spectacol care prelungeşte indeciziile autorului în cele ale regiei, dar se susţine prin valori de interpretare şi de montare, care ne reconfirmă demnitatea şi dotarea profesională a unui colectiv ce ţine să nu-şi desmintă prestigiul. Al. I. FRIDUŞ In clişeu : actorii Liana Mărgineanu şi Puiu Vasiliu într-o scenă din spectacol, ---------“"*• Foto : A. WINKLER corespondent PAGINA A III-A CÂRTI ■ CÂRTI ■ CÂRTI Val. Gheorghiu: Compoziţie orfeică, de mici cîntece bine armonizate cu pictura, placheta de debut a scriitorului, de altfel cunoscut prin publicistica anterioară, este, in fond, un succint roman al autobiografiei spirituale, pe care pictorul îl face cu detaşare şi eleganţă plastică. Iarba arlechinului este un covor continuu care ne conduce din lunca Siretului, sau din livada de la Liveni, prin podgoriile de preajmă ale Iaşului, pe la Casa lui Sadoveanu, unde maestrul „şăde“, nu se inspiră, spre rafinamentul oglinzilor şi marmorei armonizate în sonet la cina poetului Codreanu, şi apoi mai departe pe mochetul verde al galeriilor de pictură naţională şi universală, întors spre sine, tolănit în iarba de la Repedea, sau bătînd cărări de el ştiute spre Bojdeuca lui Cr°angă, spre Humuleşti, ori împreună cu pictorul Dimitrie Gavrilean spre Voroneţ, mai departe în spaţiu şi timp, împreună cu pictorul Corneliu Baba, înapoi la flamanzii cei mari, care beau bere blondă şi pictează pentru eternitate, scriitorul Val. Gheorghiu, completează perpetuu imaginile biografiei, drumul creator al pictorului Val, Gheorghiu, cu ucenicia, entuziasmul şi contrarietăţile în faţa maeştrilor săi de pretutindeni şi dintotdeauna. In aparenţă, momentele■ de pictură sumar sugerate, sau dialogurile cu opera înaintaşilor Pallady, Tonitzu, Şirato, Ressu, Ghiaţă, Craiu, Baba, au o sevă discriptivă, cu caracterizări cromatice proprii fiecărei personalităţi evocate. De fapt sunt reinterpretări, adesea critice sau polemice, incursiuni psihologice, de motivaţie, morală sau plastică, menite să explice nu atit opera în sine, ci acele părţi din operă şi din sufletul înaintaşilor care s-au transferat in spiritualitatea proprie pictorului contemporan, aspecte şi fulguraţii din gindirea şi sensibilitatea de mare fineţe a celui care face notaţia, pagină cu pagină dezvelindu-se de mantila ambiţiilor monumentale, tinereşti, în favoarea sincerităţii şi dăruirii totale, a dezvăluirii acelei „viori“ interioare pe care fiecare ar trebui să o aducă lumii şi să-i dezvăluie fiorul propriu. Poetica lui Val. Gheorghiu nu este a unui liric împăcat cu sine şi cu lumea. Ironia perpetuă, polemică a culorii, luciditatea luminii in care cad figuri, linii, dialoguri cu Pablo Picasso ori cu Dali, se extind şi asupra analizei de sine. Pictorul îşi pune cu acuitate problemele creaţiei in raport cu obiectele, fiinţele, cu lumea interpretării lor. El ştie să se detaşeze de ucenicie şi de experimentele căutării expresiei proprii şi ajunge la o claritate care, fără a încerca să fie, este profund filozofică. Compoziţia lui scrisă, ca şi cea pictată, are simplitatea esenţială a sincerităţii decantate în culori care conţin lumina, care nu împrumută ecleraj de şcoală sau expresii convenţionale, decît rareori. Cine vrea să citească dincolo de fiecare text mignon, de fiecare, pătrat al peliculei, cine-picturale, sensul întreg al filmului psihologic şi logica lui adîncă, va descoperi constant credinţa artistului că arta nu-i decît un mod de a citi natura şi omul, îndrăgostit de arta sa bivalentă, predominant vizuală, Val. Gheorghiu nu se lasă furat de plăcerea contemplării în afară îin sine, hedonismul mărturisit se converteşte în asceza renunţării la palpabil şi direct în favoarea abstracţiei gîndite sau intuite ca figură de stil predominant metaforică. S-ar cuveni citate integral paginile despre Petraşcu sau tentaţia pentru Turner, gluma cosmologică în dialogul cu Brâncuşi pentru a ilustra spiritul acut, critic, valorificator al autorului. Dar plăcerea lecturii directe este incomparabilă şi nu doresc să o impietez. Toate unghiurile, mai ales cele ascuţite şi subtile, ale vederii plastice, spre lucruri şi opere finite îi aparţin acestui „Arlechin in iarbă", care pare să se joace cu o seriozitate proprie actului creator. Sunt aici citeva pagini de pictură scrisă, dintre cele mai frumoase pe care le-am citit cindva. Radu NEGRU Arlechin în iarbă Două remacabile ghiduri: Casa Dosoftei şi Vila Sonet „Mihai Cod“ In vara lui 1970, laşul cultural trăia momente de puternică emoţie : se inaugurau, la 7 august şi, respectiv, la 11 august, două noi obiective muzeistice — Casa Dosoftei şi Vila Sonet „Mihai Codreanu" - atît de necesare nu numai îmbogăţirii peisajului spiritual local, dar chiar şi al celui naţional, căruia i se integrează deplin şi armonios. Organizate în conformitate cu rigorile ştiinţei muzeistice, cele două case au stîrnit de la bun început interesul marelui public şi aprecierile elogioase ale specialiştilor autohtoni şi străini, devenind astfel puncte de altitudine ale domeniului. Recent, posibilităţile de cunoaştere şi de înţelegere a locului pe care cele două obiective îl ocupă in cultura românească s-au înmulţit, la dispoziţia publicului vizitator fiind puse două excelente ghiduri (termenul, în acest caz, nu mi se pare îndeajuns de cuprinzător şi de elocvent, fiind oarecum depăşit de valoarea lucrărilor). Autorii Ion Arhip pentru „Vila Sonet „Mihai Codreanu" şi Dumitru Vacariu pentru „Casa Dosoftei"1 - au adoptat (şi nu întîmplător, ci în baza unei concepţii comune despre ceea ce trebuie să reprezinte o unitate muzeală) un sistem unic de lucru. Evident, observaţia are în vedere, în primul rînd, modul de organizare a materialului şi, mai ales, soluţia menită să rezolve o problemă de mare dificultate, intrucît terenul facilitează adesea alunecarea spre locuri comune. In acest sens, autorii au ales una dintre căile cele mai nimerite , text cît mai puţin, dar de mare elocvenţă , multe reproduceri, dintre cele mai reprezentative. De fapt, cele două obiective sunt prezentate, în cea mai mare măsură, prin citate adecvate şi mici legende explicative, prefeţele avînd doar rolul (deloc nanglijabil) de a stabili un anume cadru şi de a introduce pe lector într-o atmosferă de mare emoţie spirituală şi de înalt spirit patriotic. Adăugind şi valoarea materialului pe care îl evidenţiază , precum şi modul elevat şi elegant de organizare a lui , se conturează imaginea unor reuşite cu care am dori să ne întîlnim mai des. Cei doi autoriajutaţi de prof. C. Florea, de la Editura „Junimea", în prezentarea grafică, şi de M. Munteanu în realizarea fotografiilor) au depus un mare volum de muncă, însă competenţa şi dăruirea cu care au lucrat le asigură depline satisfacţii. Fără îndoială, o contribuţie dintre cele mai însemnate în realizarea ghidurilor a avut-o, de astă dată, şi întreprinderea poligrafică din Iaşi, care a reuşit două lucrări de artă. V. FILIP TINERETUL ŞI MASS-MEDIA Presa a relevat la timpul cuvenit simpozionul „Mijloacele comunicaţiilor de masă şi educaţia tineretului“ organizat de către Centrul de cercetări pentru problemele tineretului şi Uniunea Tineretului Comunist, în colaborare cu Comitetul de stat pentru radio-televiziune. Problemele abordate de un număr mare de specialişti, care au participat la dezbateri, au încercat să răspundă unor nevoi de clarificare a relaţiei tineret-massmedia, de cunoaştere a rolului şi influenţei mijloacelor de comunicare de masă în viaţa şi activitatea tinerilor, de educare a acestora prin mass-media. Prin aceasta, lucrările cuprinse în volumul recent apărut, (coordonatori: Ovidiu Badina, Constantin Schifirneţ), suscită un viu interes. Bogata argumentaţie ştiinţifică, datele statistice folosite, actualitatea chestiunilor aduse în discuţie contribuie la reţinerea atenţiei cititorului. Mijloacele de comunicare de masă au un rol deosebit în domeniul informaţiei şi totodată în cel al influenţării celui ce recepţionează informaţia transmisă. In societatea modernă nu există loc în care ele să nu fi pătruns, nu există om care, într-un fel sau altul, să nu intre în raza de acţiune a presei şi cărţii, a radioului şi televiziunii, a filmului. Ovidiu Bădina, în cuvîntul introductiv „Tineretul şi mass-media", evidenţiază cîteva idei fundamentale în jurul cărora s-au purtat ample discuţii File au arătat că, mai mult ca oricînd, în ţara noastră se simte nevoia dezvoltării la tineret a gustului pentru literatura de caltate, formării unei opinii sănătoase față de dferitele manfestări din drivniul artei şi culturii. Citeva studii întreprinse au evidenţiat influenţa negativă a unor firme care propagă violenţa, vulgaritatea, im med de viaţa ce corba vie idealurilor societăţii scmatiste. In ce..elegie s-a demonstrat cît de importante sînt problemele care vizează rolul mass-media în procesul dr formare a generaţiei tinere, simpozionul constituind un bun prilej de dezbatere a unor chestiuni ce-i frămîntă pe educatorii şi cercetătorii ştiinţifici, pe activiştii organizaţiilor de masă şi obşteşti. L. HARABOR Din planul editorial pe 1972 al Editurii „Junimea“ Intrînd în cel de al treilea an de activitate, Editura „Junimea“ din Iaşi se pregăteşte să sărbătorească, peste puţin timp, cel de al 100-lea titlu editat la Iaşi. In planul editorial al „Junimii“, pe 1972 figurează aproape 100 de autori. Menţionăm în primul rînd volumele II şi III ale „Operelor“ lui G. Ibrăileanu, „O samă de cuvinte“ ale lui Ion Neculce, împreună cu fragmente semnificative din Letopiseţ care vor fi tipărite într-un tiraj de masă (100 000 de exemplare), apoi „Minunile sfîntului Sisoie“ de George Topîrceanu, „Proză“, volumul II de Otilia Cazimir, „Opere“ volumul II de D. D. Pătrăşcanu etc. Poezia contemporană va fi reprezentată în primul rînd de volumul selectiv „Versuri alese“ de George Lesnea, apoi de cărţile mai tinerilor Horia Zilieru, Mihai Ursachi, Aurel Butnaru, Ana Mâş- tea, George Chirilă, Aura Muşat. Romane pe teme de actualitate vor fi semnate de Fănuş Neagu, Corneliu Ştefanache, Dorel Şora, George Bălăiţă. Sectorul de proză va mai fi susţinut de cărţile lui Vincenţiu Donose, P. D Sîrbu, Dorin Baciu, Ştefan Oprea ş.a. la capitolul critică şi istorie literară, amintim lucrarea „Personalitatea literaturii române“ care va fi semnată de Constantin Ciopraga. Alte cărţi, consacrate dezbaterii fenomenului literarcontemporan vor fi semnate de Al. Andriescu, Gh. Drăgan, Mihail Grădinaru, Constantin Călin şi Eugen Luca vor oferi cititorilor două ample monografii : „Dosarul Bacovia“ şi, respectiv, „Sadoveanu în timp“ . Dintre autorii străini publicaţi la „Junimea“ în 1972, menţionăm : Puşkin (în tălmăcirea, lui George Lesnea), Byron, Brentano G. E. Clancier, Harry Ihark, A. Nakovski etc. Se află sub tipar volumul al doilea al prestigiosului „Dicţionar al înţelepciunii“ de Th. Simensky. Tot anul acesta va apare şi cel de al treilea volum. , Bogat reprezentat va fi sectorul de literatură social-politică din capitolul „Carte ştiinţifică“. Menţionăm cîteva titluri ! „Contribuţia „Contemporanului“ la răspîndirea concepţiei marxiste in România“, „Personalitatea umană“, „Nicolae Torga“, „Sociologia în impas?“, „Dinamica satului românesc contemporan“, „Socialismul şi cultura de masă“, un colectiv de cercetători ieşeni va realiza lucrarea „Mericul oraşului Iaşi" cerută de către cititori. ■