Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-02-04 / nr. 16

124 F­L­A­C­Ă­R­A trăiește Caragiale întreg, în toată splen­doarea înălțimei lui, cu toate pitoreștile cotituri ale sufletului lui. Mișcarea aceasta de capriciu eroic, care afirmă un punct de înaltă consecvență în raporturile lui cu me­diul căruia aparține, constitue un moment culminant care dovedește încă odată în modul cel mai documentat că între omul și artistul Caragiale, între viața și opera lui există o coeziune atât de strânsă, încât ori­când aproape omul și viața lui pot fi confundate cu artistul și opera sa. * Pe Caragiale totdeauna l’a interesat, l’a indignat și l’a inspirat nu omul și societa­tea, nu individul ci anumite categorii de indivizi, nu anumite categorii de indivizi pur și simplu, ci nota sufletească predomi­nantă a acestei categorii, păcatele ei, de­prinderile ei rele. Caragiale este analistul atmosferei noastre viciate, al aerului nostru îmbâcsit de minciuni ce vor să treacă drept adevăruri, de prostie ce pretinde că e inte­ligență, de imoralitate ce simulează cin­stea. Această atmosferă Caragiale o urăște, această atmosferă îl indignează, această atmosferă el o denunță. De­ această atmos­feră m­aestrul fuge chiar în clipa solemnă când admiratorii lui încearcă să-i îm­prăștie miresmele grele răspândind tămâie. De­ aceea, tipurile lui Caragiale, ori­cât de spiritual sunt caracterizate, oricât de clar sunt precizate nuanțele externe pe care ele le ridiculizează, fie bărbați sau femei, fie opozanți cari fac șantaje ori puternici ai zilei cari trișează cu demnitățile publice pe cari le ocupă, numească'se ei Zița, Tra­­hanache, Ipingescu, Cațavencu, Tipătescu, Coana ,Joițica, A­ga­miță, Dandanache, toți au același fond sufletesc, sunt reflexele cu aparențe numai deosebite ale aceleiași moralități sociale. Și dacă această unitate de fond sufletesc nu ajunge să se afirme ca o supărătoare monotonie în opera lui Ca­ragiale, pricina este spiritul lui de obser­vație genial, sensibilitatea lui infinit de vibrătoare, darul acela fără pereche de­ a îmbogăți aparențele externe prin amănunte ce sunt smulse din însăși realitatea cea mai necontestată și cari, prin felul cum se oglindesc în intelectualitatea artistului, devin adevărate capo d’opere de psihologie. Aceasta poate și explică, până la un punct simpatic mare pe care o inspiră toate creațiunile lui Caragiale. Artistul nu se războește cu indivizii, el nu urăște pe indivizi. Artistul s-a răzvrătit contra me­diului și, fiind­că privește pe­ oameni ca niște producțiuni fatale ale acestui mediu, tipurile pe care el le crează, deși reflec­tează o realitate mizerabilă, sunt reabilitate par­ că din punct de vedere omenesc de în­țelegerea lui îngăduitoare de artist, respiră toată simpatia ce se desprinde din viziu­nile de artă superioară. * Dar dacă, în opera lui Caragiale este ca­racteristic atitudinea sa față de mediul no­stru social, se poate oare califica ușor pro­cedeul prin care această atitudine se trans­formă în operă de artă? Unii au spus că maestrul ar fi un satiric. Desigur, aceasta este o judecată simplistă. In opera lui Caragiale este ceva care în­dreptățește această judecată, este mult chiar. Este întâi ipoteza neclintită­­ că trăim într’un cerc păcătos, ipoteză ce stă în mod constant la baza tuturor creațiunilor lui Caragiale; și este apoi perspectiva spiri­tuală de ridicol în care el izbutește să puie fondul acesta vicios. Și mai este, dacă vreți, satiric chiar atitudinea artistului față de viața care-l înconjoară. Dar dacă această atitudine poate să­­ con­stitue natura socială a talentului lui Ca­ragiale, nu trebue să uităm că în arta­ sa este o putere obiectivă de creațiune care nu poate încăpea în cercul de calificare al unui atribut atât de strâmt. Caragiale este, desigur, și satiric. El nu este însă numai un satiric. Nu poate fi un simplu satiric, oricât de înaltă valoare am acorda acestui­­ cuvânt, artistul care are puterea de-a­ crea tipuri, care e în stare să întrupeze o viață anumită în aparențe caracteristice anu­mite, care cunoaște toate subtilitățile psi­­h­ologiei indivizilor și­­ care în acelaș timp știe să mânuiască mulțimile, cu toată îm­­pestrițarea lor de suflete și situațiuni so­­ciale,­­cu puterea unui Zola. Nu, desigur, Caragiale nu este numai un satiric. Dar, după cum am spus și la începutul acestui articol, el nu este nici un simplu dramaturg, nuvelist sau autor de schițe. El este un artist întreg, — un mare artist. După cum glasul lui, plin de mlădierile cele mai neașteptate, pare mereu muiat de-o lacrimă ce stă gata­­ să-i inunde ochii scânteietori, în exploziuni de veselie sau într’o mișcare de covârșitoare înduioșare, tot așa și în stilul lui pare că perlează în fiecare cuvânt -câte-o lacrimă de râs sau de durere. Lacrima aceasta ce stă la hotarul care desparte­­ cele două extremități ale sen­sibilității omenești — fericirea și neferi­cirea — lacrima aceasta pe care Caragiale poate s’o stârnească, într’un fel sau în al­tul, în orice clipă, este talismanul minu­natului său talent, este chezășia cea mai umană că arta lui Caragiale cuprinde și stăpânește întreg sufletul omenesc, P. Locusteanu. □ □ □ NUHIIRUL 27 — Pe un tablou al „Junimei“ — Am sub ochi tabloid comemorativ al „Junimei“, o serie de capete care se eta­­jează, o piramidă de efigii care se supra­pun, o îngrozitoare hecatombă de decapi­tați pe care cine știe ce erou sângeros și plin de ironie și-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec cu vremea... O hidră amenințătoare cu șaptezeci și patru de capete privește cu încredere vii­torul, un strugure monstruos făcut din boabe diferite atârnă într’o ramă pe un fond negru de culoarea infinitului, o pleiadă de ambiții se înfățișează sub diverse măști, o vecinătate de necunoscuți se luminează de aureola acelor câțiva fericiți ce-au iz­butit să-și scoată capetele dincolo de ne­grul cerc pe care moartea îl ține, ca un clovn sinistru, la intrarea neantului. Nepăsător și cu acelaș gest teatral și automatic, postumul Nestor Hayek, după ce s’a acoperit cu funebrul giulgiu de mu­șama, ca să facă întunerec în straniul lui aparat în care toate se văd pe dos, ne-a lăsat medalionul acesta ciudat intrând apoi pentru totdeauna în camera-i obscură. Și obiectivul n’a ales: a fost nepărtini­tor și indulgent cum i se cade să fie ori­cărui obiectiv, s’a înduioșat și a înscris, și-a deschis pleoapa, ca un ochiu ce stă mult la întunerec, și a prins ce-a văzut pe retina lui, bun și rău, frumos și urât, ca un ochiu operat de cataractă, ce se bucură de lumina ce i-o redă un operator. Și chipurile, imperioasele și simandi­coasele barbisoane, lucitoarele chelii, unde asaltul regimentului pilos s’a oprit ca în fața unei redute insurmontabile de atacat, spânatecele figuri virane peste care pare că ar fi trecut un nemilostiv taifun, inepuisa­­bilul exemplar eșit din fundul lacului Cas­­pic, ce­le mici cum a mai putut să impre­sioneze sensibila membrană și să poată grefă întunerec peste întunerec, ninsori tim­purii pe vârfuri de piscuri, precum și pre­coce senilități pe abrupte povârnișuri, toate laolaltă, ca în fundul unui ochiu uriaș ce-ar avea șaptezeci și patru de irisuri, au venit să se așeze, ca tot atâtea pupile, peste care recea, imperioasa și violeta pleoapă a mor­ții de mult s’a lăsat. Și eu, de la marginea neantului meu, pri­vesc atâtea neanturi; eu, dela capătul stă­ruințelor mele și trudnicelor ambiții care mă îmboldesc, mă uit la atâtea ambiții și trude ațipite; eu, cel ce am pozat cu atâția alți tovarăși ai mei în fața atâtora obiec­tive, privind medalionul acesta, încep să mă înfior și să simt întunerecul, doliul și frigul nepăsătoarei camere obscure. Ca pe o hartă sculptată, trec mâna peste tabloul acesta, ca un orb ce-ar pipăi cu degetul relieful ce-l lasă un ascuțiș pe o suprafață lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare lăsând să li se vadă tăinuitele prăpăstii și vulcane ce le ascundeau în fundul lor, călătoresc, și mă mir cât de puține înălțimi au rămas, In drumu-i I-am dat când­va un trandafir din glastră, Pe care și l-a prins de cingătoare, A fost un dar în zi de sărbătoare, Din care-a răsărit iubirea noastră. Azi mă privește tristă, visătoare, Cum trec încet, sfios, pe sub fereastră, Nu mă petrec ochi dragi în zare-albastră, Și simt în mine-o lume care moare. Un dor nebun, atunci, deodată ’mi vine, Să-i stau în prag, s’o chem, să-i afln calea, Și s’o desmierd spunându-i toată jalea... De sbuciumări, întregu-mi suflet plin­e, Cum plină-i marea de cuibi de valuri, Cari pornesc din larg, se sparg de maluri. Const. A. Giulescu.

Next