Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)

1912-02-04 / nr. 16

Acest concert a fost o adevărată slavă a muzicei și marii artiști cari au redat paginele nemuritorilor maeștri, au procurat numero­sului public ce umpleă sala Ateneului, o oră de desăvârșită fericire. Festivitatea a început printr’o viețae inter­pretare de către orchestră, a uverturei lui Don Juan, de Mozart. Apoi d-nii Lucien Capet și Henri Qasa desus au reînviat, cu un spirit de grației covârși­toare, cu o deplină unitate de stil, delicioasa Simfonie Concertantă pentru vioară și violă, de Mozart. Cu o voce pătrunzătoare, omogenă țn toate registrele și cu o artă deosebită, a cu­rtat în textul original italian, d-na Maria iilliscon, — o bună și plăcută cunoștință a publicL­ui bu­­cureștean, — aria din R­ozze di Figaro de Mo­zart, și în franțuzește L’amour de moi, veche arie din secolul al XV-lea, a cărei di­licată orchestrație e datorită d-lui Fr. Casade­rus, și două pagini de Gabriel Fauré, de o estetică cu totul personală: Chant du pêcheur și­­ flair de tune. Balada pentru pian ce urmă să fie­­ inter­pretată de d-șoara Cella Delavrancea, a fost înlocuită prin frumoasa Elegie pentru violon­cel a directorului Conservatorului din Paris și încredințată arcușului sonor și de adânc simțământ al d-lui Marcel Casadesus. Nu cred să fi avut vre­ odată Dublul con­cert pentru două viori al lui Bach, interpreți mai credincioși și mai pătrunși de spiritul marelui cantor ca d-nii Lucien Capet și M. Hewitt și fără îndoială Beethoven a trebuit să binecuvinteze din ultimul său locaș pe d-l Lucien Capet pentru modul aproape supra­omenesc cu care a redat Concertul în re: o teh­nică incomparabilă desfășurată cu o sim­plitate ne mai pomenită, un gust de o rară perfecțiune, un dispreț vădit pentru mijloa­cele cerșetoritoare de aplauze, și, sub o apa­rență inperturbabilă, o emoțiune intensă care emană de la dânsul și îți comunică fiori de entuziasm și de fericire! Acei fiori i-a resim­țit sala întreagă, la sfârșitul părții 1-a a G’om­­certului, — Allegro ma non troppo, — și în tot cursul magistralei interpretări. Trebuie relevat modul destul de mulțumitor cum au fost acompaniate de către orchestră, după o singură repetiție, toate aceste pagini vocale și instrumentale. Pentru cele două concerte ale d-lui Lucien Capet și tovarășilor săi, se vestise sosirea în București a lui Gabriel Fauré, care, prezidând interpretarea operilor sale, fie în capul or­chestrei, fie la pian, ar fi dat festivităților o strălucire și mai mare: din nenorocire nu ne-a fost dat să asistăm la acest eveniment pre­țios, maestrul fiind reținut de boală la Paris. Și absența sa am regretat-o mult, căci săr­bătorirea maestrului francez, în Capitala noas­tră latină, i-ar fi mers drept la inimă... Se­ducătorul muzician, cu glasul dulce, cu pri­virea blajină, cu părul argintiu, ne-ar fi fer­mecat desigur. Precursor al impresionismului, Gabriel Fauré și-a afirmat tendințele, cu o preciziune dis­cretă, în minunatele sale colecții de melodii care conțin mai multe idei, mai multă muzică decât unele acte lungi ale liricilor contimpo­rani ; el e primul care a îndrăznit să slăvească senzațiunea, să cânte cu sinceritate un parfum, o floare uscată, un efect de lumină; fără teamă, el a glorificat puternica, adorabila, divina sen­­sualitate. Cu tot dinadinsul recomand amatorilor de muzică operile sale aproape necunoscute la noi, ei vor trage mari foloase, răsfoindu-le, și vor petrece ore încântătoare, vor gustă so­noritățile lucrărilor sale pianistice, tonalită­țile, colorațiunile lor, cari-l clasează printre aceia ce iubesc sunetul pentru sunet și vor fi sub farmecul neîntrerupt al unei sensibili­tăți cu totul rară. * * * După victoria de Duminică, artiștii francezi au cucerit, a doua zi, Luni, un triumf, în șe­dința de muzică de cameră, închinată lui Bee­thoven, — al 12-lea și al 14-lea quartet,— două capete de operă în care Titanul intră în dome­niul celor mai înalte și bogate fantazii. Nu se poate descrie modul cum quartetul Capet, a redat aceste frumuseți: de o sonori­tate ideală, interpretarea a fost o traducere nobilă și sinceră a gândirei lui Beethoven, o traducere de o mlădiere, de o omogeneitate, de o unitate atât de minunate, încât cele patru instrumente se contopeau într-unul singur. Și nu erau în locul lor în vasta și profana sală a Ateneului, luminată a­ giorno, acei patru Apostoli ai artei, i-am fi dorit într’un colț de catedrală, pentru ca în penumbra misterioasă a celor patru ziduri sfinte, să ne reculegem cum se cuvine, în fața frumusețelor sublime ce ne tăinuiau... D-na Maria Buisson a dat o notă de grație acestor memorabile ședințe, ne-a încântat ochiul și urechea cu cinci lieduri de Gabriel Fauré, pagini de o unitate și de o continuitate perfecte, inspirații de farmec distins, în cari splendoarea toamnei, agonia serei, iubirea, sunt slăvite, pagini de proporțiuni restrânse, într’adevăr, dar însemnate prin nota lor de artă, căci cel dintâiu Gabriel Fauré a mărit sfera expresiunei muzicale, probând că ea nu e menită numai de a exprimă sentimentele generale și că îi sunt îngăduite subtilitățile cele mai rafinate. Cu o recunoștință plină de emoțiune ne-am despărțit de d-na Maria Buisson, de d-nii Henry, Marcel Casadesus, Maurice Hewitt, de mult cunoscuți nouă, minunată falangă de rari aleși ai artei, în fruntea cărora ne-a adus cuvântul cel bun, Lucien Capet, adevărat Apostol. O figură ascetică de călugăr, pe care ispita nu l-a înhățat în ghiarele-i primej­dioase. .. * "* Vom vorbi, în cronica viitoare, despre se­ratele muzicale ale cercului militar, o tenta­tivă de artă demnă de a fi semnalată. M. Mărgăritescu. Concert simfonic cu concursul d-nei Maria Buisson, și ai d-lor Lucien Capet, Henri și Marcel Casadesus și M. Hewitt. — Concert de muzică de cameră dat de Quartetul Capet cu concursul d-nei Maria Buisson F­L­A­C­Ă­R­A □ □ Serenadă Draga mea cu ochii­ albaștrii­­ Și cu părul cum e grâul, Lasă să te iau în brațe Și ain brațe să-ți fac brâul. Lasă-mă pe buza-ți dulce, Să-ți înșir mărgăritare, Și să 'ncepî o viață nouă, Dintr’o clipă de uitare. Dă-mi âmn ochii-ți o priuire iubitoare, ca să mă uit, Să-mi rămâi în minte veșnic Să nu pot să te mai uit, Și dmn păr să-mi ăai sulita Ce-o sărut, s’o țiu la mine, Cană ne-om despărți, are­oăată, Să uitez că sînt cu tine. A. de Herz. 127 Expoziția „Cercului artistic” Lucrările d-lor T. Alexandrescu, P. Ioanid, Țincu, Satmary, Teodorescu-Sion, G. Popescu, C. Storck, etc. D-l Titus Alexandrescu are năzuința de a picta pe pânze de dimensiuni mari. E o lău­dabilă năzuință, dar ar trebui să nu uite că orice subiect nu se lasă a fi tratat în asemenea dimensiuni. Subiectul din „La fereastră“ — o fetiță așezată pe o fereastră și uitându-se în stradă, trebuia tratat în dimensiuni mici pentru a-și păstră interesul. De asemeni „Pei­saj de iarnă“, unde din cauza dimensiunei, elementele peisajului sunt risipite. Deasemeni tabloul cel mare „La isvor“, unde o femee goală, de spate, într’o atitudine foarte dis­­grațioasă primește în mână apa unui isvor ce iese dintr’o stâncă acoperită cu mușchi. Fi­gura din acest tablou în mărime naturală pare a fi mărită la scară și din această cauză și-a perdut unitatea și relieful. Numai „Amurg de seară“ e potrivit în cadrul său. D-sa mai expune încă două portrete: Unul întitulat : „Schimnica“ și altul „In pastel“. D-l Alexandrescu ar trebui să-și reducă di­mensiunile, căci, pentru viziunea d-sale — o viziune aparte, voalată — lucrul ar fi avan­tages. Cât de mult am dori ca d-l Ioanid să nu fie atât de abil. Ar putea face lucruri bune; dar dus de ușurința sa, trece dincolo de scop. Expresia totului e perdută, din grija ce pune în perfecționarea detaliului. Exemplu: capul de țigancă întitulat „Marioara“ și lucrat în creion colorat. Perfect desenat, dar gol de expresie. Mai expune un alt cap de țigancă întitulat: „Stăncuța“. Prea mult se oprește la prea cu­noscutul pitoresc al tablourilor cu țigănci. Un tablou cu o horă, are mișcare. Mai ex­pune: „Cain și Abel“, ce trebue socotit ca o schiță pentru legendarul subiect, căci nu în­țelegem ca un asemenea subiect să fie tratat în asemenea dimensiuni și cu așa de puțină evlavie,­­ D-1 Țincu trece printr’o fază nenorocită. Expoziția lui de acum o lună, cu subiecte ță­rănești, învederase încercările ce f­ăcuse de a eși din subiectele-i obișnuite­ ai săi. Avu­sese o paletă destul de energică pentru a picta prima serie de tablouri și la contactul cu aerul liber această paletă s’a îndulcit în nuanțe. Această îndulcire acum a păstrat-o și o introduce în pictura de interior. A stricat și ceea ce avusese bun înainte. Expune un cap de copil din prima manieră, ce are calități. In celelalte tablatine de gen cu subiecte intime coloritul are nuanțele do­minante: roz pal, albastru pal. * D-1 Satmary expune mai multe peisaje, dintre care unul reprezintă o turmă păscând pe creștet de munți. Pe cer aleargă niște nori albi. Deși tabloul are monotonie în colorit, este cu toate acestea executat cu brio. Expune deasemeni un interior din seria tablourilor în care-și descrie cu atât drag frumosul lui in­terior, atât de artistic aranjat cu covoare, stofe, mobile și tablouri. E unul dintre cele mai de gust, din cele expuse și constitue o bucata de amator.

Next