Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)
1912-06-16 / nr. 35
Anul I = No. 35 TIB IUNIE 1912 FLACATcA ABONAMENTE: ■ In țară: lei 6 pe an; lei 3.50 pe șease luni. Pentru învățători și preoți sătești: lei 5 pe an REDACȚIA: Str. Parfumului: 8 NumărulMO bani ■ a——.......................— LITERARA □ ARTISTICA □ SOCIALA .... APARE SÂMBĂTA -----Director: CONSTANTIN BANU -------1— □ □--- - - ABONAMENTE: Peste munți : coroane 8 pe an ; pe șase luni coroane 4.50. In străinătate : 10 lei pe an ADMINISTRAȚIA : Str. Academiei, 17 București .......□ PENTRU AFlRELE DISPARUT I L. CARAGIALE Necesitățile tiparului ne silesc să scriem in grabă aceste căteva rânduri subt impresia covârșitoare a morții neașteptate a ilustrului scriitor. Sunt numai câteva săptămâni de când publicam, în cinstea sexagenarului Caragiale, numărul festiv al revistei noastre fără să putem bănui că numărul de doliu va trebui să urmeze așa de curând ! Eră încă, neîntrecutul artist, în toată bogăția strălucită a geniului său artistic, a acelui geniu care a deschis în literatura noastră drumuri noi și nepieritoare și de la a cărui putere creatoare așteptam una din acele opere care încoronează o viață întreagă de producțiune artistică. Curmându-i firul vieții, moartea năprasnică a curmat toate posibilitățile ce erau între visul și toate speranțele ce trăiau în noi. Mai târziu, se va spune, în liniștea sufletească trebuincioasă, ce a însemnat Caragiale pentru arta și pentru cultura românească. In durerea de care sântem cuprinși, acum nu putem decât să aducem prinosul nostru de recunoștință pentru ilustrul dispărut. Va putea fi opera lui privită din multe puncte de vedere și judecata asupra ei va putea să fie deosebită. Un lucru însă e sigur: ceva mare a dispărut din mijlocul nostru ! Cu Ion Caragiale nu dispare numai cel mai de seamă dramaturg al nostru și, incontestabil, cel mai strălucit prozator pe care l-am avut până astăzi, ci dispare o personalitate atât de originală, atât de complexă și atât de caracteristică înece peste putință s’o măsurăm în cumpăna valorilor obișnuite. Când timpul își va fi îndeplinit opera lui, când oamenii și lucrurile vremei noastre vor apărea în lumina lor adevărată, numai atunci se va putea spune cine a fost Caragiale într-o epocă de tranziție, în care ceea ce a fost a pierit, iar ceea ce va fi nu trăește încă. Mai mult decât oricare altul, Caragiale a fost omul timpului său. Nu însă ca un produs fatal al mediului în care a trăit și ale cărui erori le-a împărtășit, ci ca o conștiință superioară, absorbită în observația adâncă, precisă, viguroasă a lumei în mijlocul căreia i-a fost dat să existe și să lumineze. Un incomparabil observator, — iată ceea ce a fost mai întâi Caragiale. Au încercat unii și alții să-i atribuie idei preconcepute. A fost un conservator care a demascat demagogia liberală, au spus unii. A fost un adevărat liberal care a biciuit falsul democratism, — ar putea spune alții. Profundă eroare. Caragiale n’a fost nimic din toate astea. A fost un mare artist, tot așa de mare prin puterea de observațiune ca și prin aceea de expresiune. A-l privi altfel înseamnă a-1 micșoră și astăzi, când nu mai este, înseamnă a-i necinsti și memoria. Pe marele artist il plânge toată Romănimea, pe puternicul evocator de viață, pe făuritorul celei mai desăvârșite proze ce s’a scris până astăzi în limba noastră. ^'împreună cu toată suflarea românească își depune și „Flacăra“ prinosul său de recunoștință la sicriul aceluia care, cu atâta strălucire, a cinstit gândirea și graiul neamului nostru. „FLACĂRA“ IIIle Iunie 1912. □ □O DIN HEINE Ești idealul meu, firește, Ți-o spun într’una necurmat, Prin sărutări și jurăminte ; Dar azi sânt ocupat, strâini uino, intre trei și patru, atunci, cu patimă nebună, Ți-oi declară din nou iubire; Luăm și masa împreună. De-oi căpătă, cum uă, bilete, atunci, machete, eu sânt capable Să mi te duc la operă. Se va juca Robert Xe lable. E-o feerie grandioasă, Cu vraci, iubire, fel și chip . De Treyerbeer e muzica Și textul prost de 5cribe. B. N. Sânt vieți ce nu mai aparțin unui singur om; ele par reprezintarea unei epoci intregi din viața unui neam întreg și, privindu-le astfel, ne deprindem cu gândul că se bucură de o durată nesfârșită ca însuși cursul generațiunilor ce apar și trec în lumina aceleiași opere nemuritoare. Când totuși moartea brutală face să se dizolve acel pumn de țărână ce reflecta în sine o întreagă lume, ne oprim împietriți și nu știm dacă trebuie să renunțăm la trufașa iluzie a nemurirei sau dacă trebuie să disprețuim accidentul pumnului de țărână, rămânând în contemplarea superbului nostru vis. Purtăm doliu și plângem, și, cum acea viață a fost a noastră a tuturora, se vor cerni în doliu zările întregului nostru neam. Dar plângem numai slăbiciunea sărmanei vieți omenești, sărmanului trup ce trebuie să urmeze drumul obșteștei stingem. In clipa însă când firul creator a fost tăiat, ne apare limpede, in splendoarea ei deplină, opera țesută până atunci. Și, pe când anii au ros cu rugina lor neîndurată tăria sărmanului trup, ei n’au putut să arunce peste operă nici cel mai ușor văl de uitare, ci dimpotrivă i-au deschis larga perspectivă a vremei, armonizând toate contururile și punând în valoare toate luminile. Tot astfel privitorul nu vede forma și armonia piramidelor egiptene, decât dacă depărtarea armonizează în perspectiva ei amestecul inform al blocurilor de piatră. Doliul se schimbă în sărbătoare când strălucirea operei ascunde în umbră fireasca nimicnicie a tuturor celor ce sunt ursiți să plătească morții inevitabilul tribut. In astfel de sentimente protivnice ne aruncă vestea morții lui I. L. Caragiale. A fost un om trăind de-a valma în lupta vieții cu toți părtașii generației sale, și, de multe ori, a fost un „biet om“. N’a învățat multă școală, dar a învățat in viață multe lucruri adânci; de aceia știa multe, fără să pară că le știe; a intrat de timpuriu în vâltoarea luptei pentru pâine și din corector de gazetă a ajuns redactor prețuit; din sufleur la teatru a ajuns director și apoi, pentru că voia să fie el întreg, oriunde, a plecat și de aici. In acest timp a scris, a scris puțin, a scris cu greu și de aceia l-am citit și-l vom citi ușor, mulți ani încă. N’a lăsat maldăre de volume, cum se întrec să adune și cei mai tineri din ziua de azi. Pe vremea lui literatura nu producea bani și de aceia era firesc să se scrie puțin și ce se scrie să se scrie bine, pentru a produce măcar mulțumirea creațiunii definitive. Ultimele sguduiri din țară l-au făcut să reintre iarăși în scenă , dar a refuzat pentru sine un loc în vălmășagul luptelor politice și a luptat numai pentru ideie. Apoi a plecat iarăși în mândra lui singurătate de peste hotare, n’a venit nici când l’au sărbătorit cei ce îi poartă recunoștință de discipoli și acum, cu fruntea încununată de șase decenii, pe care totuși le purtă ca o povară ușoară, el pleacă spre a nu mai reveni nicăiri, niciodată Omul, cu viața, cu gândurile, cu dorurile lui de fiece clipă, cu posibilitatea lui de a