Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)
1912-10-06 / nr. 51
405 FLACAR AV * Contra acestei credințe, cu atât mai răspândită, cu cât era mai comodă, deoarece se mulțumea cu surogate străine, era natural ca, în atmosfera generală de redeșteptare națională ce ne însuflețește de câteva decenii, să se producă o reacțiune. Meritul de a fi indicat orizonturile mari ce se deschid arhitecturei românești revine maestrului Mincu. Intorcându-se din Paris, unde și-a însușit principiile fundamentale ale artei sale, el nu se lăsă influențat de modelele școalei ce urmase. Sufletul său de artist vibră puternic în fața ruinelor arhitectonice ale țărei sale. Admirându-le, el se apucă să le adune cu pietate, însușindu-și tot mai mult elementele acestei arhitecturi, aproape ignorate de contimporanii săi. Dar, departe de a se mulțumi cu simpla lor reproducere, ca atâția alții deșteptați pe urma lui, el a căutat numai să se pătrundă de spiritul acestor stiluri dispărute. Din crâmpeiele de forme ce a mai găsit, s’a încercat să reconstruiască caracterele generale, și să redeștepte farmecul originalelor, în mare parte mutilate de vremuri și de impietatea nepricepuților. Și, deși această preocupare a trecutului îl stăpânea, deși tot mai lămurite se desfășurau pentru el formele arhhitectonice și decorative ale vechiei noastre arte, totuși el nu s-a încumetat să se mândrească cu clădiri în stil național. Alții, mai puțin pregătiți ca el, repetând, fără pricepere, câteva motive copiate din vechime, au uimit lumea cu pretinsul stil național. Și, pe când aceștia deveneau arhitecții cei mai căutați și deci, cu profiturile cele mai mari în virtutea efectului produs prin utilizarea elementelor de Mincu descoperite, el se mulțumea să mediteze mai departe asupra coordonărei bogatului material de el adunat și a adaptării tradiției la cerințele vremei de azi. Izolat cu totul în lumea concepțiilor sale artistice, fascinat de idealul ce urmărea, maestrul nici nu vedea încercările pripite și nechibzuite ale contimporanilor săi. Mulți au interpretat drept mândrie această rezervă a lui. Era, din potrivă, umilința ce el simțea față de greaua sarcină ce-și asumase. Era copleșit de dificultatea problemei ce se încumetă să rezolve. Artistul, stăpânit de o gândire, era de o rezervă impunătoare față de cei mulți, în schimb însă era cel mai animat, cel mai comunicativ, cel mai stăruitor dascăl. Elevilor săi le punea cu dărnicie la dispoziție comorile științei și experienței sale Și se poate zice că el a făcut întâi școală, a format elevi, înainte de a fi așezat într’o operă proprie minunatele sale cunoștințe. Alții înaintea lui au profitat de ovațiunile ce i se datorau, fără ca gelozia să fi mânjit sufletul lui veșnic darnic și disprețuitor al avantagiilor materiale. Lumea plăsmuirilor sale îl satisfăcea îndeajunsul După o lungă cumpănire și adâncă meditare numai, maestrul se încerca, în fine, să dea o formă concretă aspirațiunilor sale în proectul Palatului Comunal din București. Deși prima mare lucrare întreprinsă în noul stil național, ea este totuși o desăvârșită operă de artă. Ce se va execută sau nu, ea va rămâne cu siguranță în analele arhitecturei noastre viitoare punctul de plecare al renașterei în această direcție. Și chiar dacă cu timpul, profitând de impulsul dat, alții vor creea opere mai mărețe, lucrarea precursorului Mincu nu-și va pierde nimic din valoarea ei, căci în decursul vremurilor ea își va păstră calitățile fundamentale cari o ridică la rangul unei adevărate opere de artă. Ea mai este totdeodată și o lucrare pur națională pentru că este cea mai fidelă expresie a avântului particular ce însuflețește generația noastră. Lui îi rămâne meritul de a fi concretizat cel dintâi și într’un fel cu totul original, o operă arhitectonică cu caracter național. O singură anumită formă și formulă în care să se încheie o artă națională neputând există, sperăm că alții vor urma pe calea acum deschisă. Jalonul inițial al desfășurărei arhitecturei naționale îl va fi înfipt însă pe pământul românesc maestrul Mincu. Realizarea atât de fericită a uneia din laturile idealului nostru național constitue titlul de glorie al architectului Mincu, și deaceia el se impune respectului nostru al tuturor. Astfel se explică curentul de simpatie ce s’a format în favoarea sa. Persoana lui dispare față de opera sa. Pe aceasta cu toții o revendicăm ca o manifestare a geniului neamului nostru și ca atare suntem datori a o păstră generațiilor ce ne urmează. Prin realizarea ei se va ridică cel mai frumos monument, nu atât maestrului Mincu, cât mai ales generației căreia el a aparținut. Și ar fi o rușine ce s’ar resfrânge asupra noastră a tuturora dacă capodopera lui Mincu ar fi întocmită prin înjghebarea pripită și necugetată ce se încearcă să i se opună. Este deci o datorie sfântă a tuturor Românilor de a luptă din răsputeri pentru înfăptuirea în piatră neperitoare a acestei geniale inspirațiuni a vremurilor în care trăim. Căci ce altă moștenire mai demnă vom lăsă urmașilor noștri și ce îndemnuri mai înălțătoare le-am putea da? Prin opera de arta s’a transmis din vremurile cele mai îndepărtate faima cea mai curată a mărirei și generozităței popoarelor. Fi vom și noi, de astă dată, la înălțimea aspirațiunilor către care năzuim ? Proectul palatului comunal făcut de roll I. MINOU Poetul Vlahuță despre d-l Hincu Marele poet, d-l Alex. Vlahuță, apreciatorul și prietenul adevăraților artiști, a trimis d-lui arhitect Clavel următoarea telegramă : Toată dragostea și admirația mea pentru cel mai mare și mai nedreptățit arhitect român. Fii, te rog, interpretul sentimentelor mele in acea nobilă sărbătoare care că înfrățește pe toți în cultul frumosului și al dreptății. A. VLAHUȚA Pentru opera lui Hincu E înălțătoare lupta deschisă de corpul arhitecților români. Protestarea lor contra celei mai strigătoare nedreptăți ce se face celui mai de seamă artist, prin neexecutarea operei sale, care este admirabilul proect al Palatului Comunal al Capitalei, este semnalul de alarmă al unei lupte, care va merge până la isbândă, pentru a face să se realizeze această operă de cea mai pură concepție de artă monumentală națională și care trebue să ia ființă in capitala țărei, pentru onoarea și imortalizarea talentului și numelui său, spre mândria corpului de arhitecți și fala țărei. Clădiri mari publice se fac multe, dar monumente de adevărată artă națională românească prea puține. Mincu, cu puterea lui de cugetare, cu sufletul lui de artist — cum a zis așa de bine ilustrul maestru Romanelli — a știut să dea ființă unei opere monumentale, menită a pune în evidență și a transmite posterităței, simbolul geniului și minunățiilor artei naționale române — de aceia cauza lui Mincu e cauza țărei chiar — și țara întreagă trebue să protesteze contra sacrilegiului ce se vrește a se comite neexecutându-se opera sa. Aceasta nu e ertat și nu trebue să se întâmple, căci ar fi cea mai mare rușine a vremii. I. N. SOCOLESCU. Architect