Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1911-1912 (Anul 1, nr. 1-52)
1912-06-16 / nr. 35
DOUA POEZII DE CARAGIALE Publicăm două mici bucăți în versuri despre care abia acum se poate spune că sunt ale lui Caragiale. Iată istoricul lor, le-a scris pe la începutul lui 1907 și le-a trimis la Iași, lui Rodion, pentru a fi publicate în „Opinia“ și mie pentru „Ordinea“. Poeziile erau însoțite de câte o scrisoare foarte stăruitoare, în care ne recomandă absoluta discreție. Poeziile au apărut simultan în ambele ziare, fără indicarea numelui autorului. Acum insă, pentru cunoașterea cât mai deplină a operei maestrului le republicăm, fără discreția de atunci. St. ANTIM LITANIA — Pentru sfârșitul lumei. — Trageți clopotele! Trageți clopotele ! Faceți zi și noapte rugăciuni ! Scoateți moaște și icoane făcătoare de minuni! Trageți clopotele! E sfârșitul lumii! Ceasul judecății a sunat. Sfintele așezăminte din adânc s’au clătinat Trageți clopotele! Stă gheena gata... Iadul toate căngile și-a ’ntins, Clocotește smoala neagră pe jăraticul încins Trageți clopotele! Ardeți ceară și tămâie, Ridicați la cer litanii! Toți cu frunțile ’n țărână, bateți sute de metanii! Trageți clopotele! Suflă duhul diavolului molipsind pe mari și mici. ■Antichrist străbate lumea cu oștiri de eretici. Trageți copotele! Ocoliți-l Și huliți-l! Toți cu groază și din toată inima îmbătați ! Blestemați-l, Să fie anastema! Și scrâșniți și’n piept vă bateți, pravoslavnici mici și mari! Trageți clopotele! Trageți clopotele, clopotari! Maica Domnului Slăvită Ce-ai născut pe Nefăcut, Apără-ne! Apără-ne! Apără-ne de ispita Fiului lui Delzebut! SEMNUL Din tote câte sunt pe lume, Nu-i una fără semn anume, După miros cunoști o floare; Cunoști un fruit după savoare; Un geniu după o gândire Și steaua după o sclipire; Pe un om de duh, pe cum privește Și pe neghiob pe cât vorbește; Cunoști o pasăre pe glas; Copoiul de vânat pe nas; Un câine ori un om turbat Pe baie și lătrat; Cunoști o fiară După ghiară; După un fluer pe merloiu; După mai multe... pe ciocoiu. I. L. CARAGIALE Citiți în Biblioteca „Flacăra“ No. 7 : Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor de la 1907 FLACĂRA Familia Caragiale Familia lui Caragiale e strâns legată cu istoria teatrului român. In anul 1864 scria C. I. Vernescu în „Curierul român“: „Pare a fi un dar al familiei, că toți membrii ei au un talent, pe care Românii știu să-l prețuiască atât de mult“. Pe scena românească au jucat roluri cei trei frați Caragiale: Costache, Iorgu și Luca, cu soțiile lor Cecilia (a lui Iorgu) și Caliopi (a lui Luca). Capul familiei, tatăl acestor trei frați, Costache Caragiale, era de origine greacă sau albaneză. El venise în țara românească din Turcia. Fiii lui se naturalizară aici și în scurt timp luară parte la viața noastră intelectuală, și anume pe terenul teatrului. Costache Caragiale s'a născut la 29 Martie 1815, un învățător în școala grecească de la „Domnița Bălașa“ din București și jucă pentru întâia oară în Noemvrie 1835 (în Alzina de Voltaire). In 1844 el întemeia, în București, societatea „Teatrul de diletanți“ și rămase aci până la isbucnirea revoluțiunei din 1848. In 1849 înființează o altă întreprindere teatrală în Craiova iar în 1850 conduce, împreună cu Wachmann, teatrul românesc din București. Știrbei-Vodă îl ridică la rangul de pitar. Retrăgându-se, în 1854, din teatru, el studia dreptul și fi avocat, apoi judecător de pace în București. In 1877, muri de o boală de inimă. Fratele lui, Iorgu, fii câteva luni director de teatru în tovărășie cu Drăgulici. Iorgu, un ..țigan simpatic“, era vesel și se deosebea prin felul lui comic de a fi față de camarazi. . Soția lui Iorgu, Cecilia, fa actriță în trupa lui Caragiale în anii 1853—54. Luca, născut în 1817, tatăl marelui scriitor, debută pentru întâia oară în anul 1846 într-o comedie a fratelui său. Calități teatrale dovedi și Caliopi, prima soție a lui Luca. Ea jucă cu succes roluri de subretă. Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Mărgineni (Prahova). Mama lui, Catinca, a doua soție a lui Luca, era Ardeleancă, de fel din Brașov. Cele patru clase primare le făcu dânsul la „Școala Domnească“ din Ploești iar alte școli superioare n’a urmat. El trăi apoi în casa lui Hagi Ilie, vânzător de lumânări la biserica Sf. Gheorghe din Ploești. In acest oraș, el fu martor al mișcărei din 8 August 1870. Nu eră nici de 20 de ani când îl aflăm în București el locuia într’o casă în care se adăpostea un actor, care în timpul verei era director de teatru. Prin acesta, el făcui cunoștința lui Eminescu. Eminescu era pe atunci souffleur, ceea ce deveni și Caragiale după scurt timp. In urma activității lui ziaristice și literare, el intră în cercul „Convorbirilor literare“. In revistă junimistă, Caragiale își publică cele mai bune lucrări teatrale ale sale. In 1879 apăru : „O noapte furtunoasă“, apoi „Conul Leonida față cu reacțiunea“ (1880), o scrisoare perdută (1884), D’ale Carnavalulu (1885) și „Năpasta“ (1890). Pentru ca să poată trăi, Caragiale lucră în vremea războiului în redacția ziarului „Națiunea Română“ și apoi câtva timp, alături de Eminescu la „Timpul“. In 1889 fu numit director al Teatrului Național, post în care nu rămase multă vreme. Fu apoi pe rând, registrator la Regie, revizor școlar, profesor la Sf. Gheorghe, berar în în București și birtaș în gara Buzău. In 1904 el se retrase, împreună cu familia sa, la Berlin, unde își dete și sfârșitul. A călătorit mult și a studiat mult. El, care nu absolvise decât 4 clase primare, ajunse să citească în original pe Xenophon, pe Livius și pe Dante și posedă în perfecțiune limba franceză "). Horia PETRA PETRESCU. 1 1 Din teza inaugurală de doctorat: Ion Luca Caragiales Leben und Werke. Leipzig. 275 Satira lui Caragiale E oare adevărată această satiră, e oare vieața noastră așa de păcătoasă, nu e oare o exagerație mare aici? Desigur că toată vieața noastră politico-socială nu e așa cum ne e zugrăvită în „Scrisoarea pierdută“; desigur că avem și oameni cinstiți și alegători cari nu sunt nici ignoranți, nici bețivi, altmintrerea ar trebui să desperăm de soarta și viitorul țărei. Desigur multe anomalii existente vor dispărea, dispar chiar acuma, aceasta e adevărat. Dar toate acestea nu dau nici un cuvânt îm contra satirei lui Caragiale, pentru că el nu ne-a zugrăvit toată vieața, ci o parte a vieței, o parte caraghioasă și urâtă. Și că astfel de vieață, astfel de anomalii, există, ba chiar unele cari întrec acele din „Scrisoarea pierdută“, cine ar îndrăzni să nege? Și odată aceste anomalii existând, cine oare ar putea să nege dreptul lui Caragiale de a le ridiculiza, de a le biciui, de a le expune la râsul și desprețul public? Ba nu numai Caragiale are dreptul, ci are chiar mare merit, un merit imens, că a făcut așa, și nu numai merit de artist, ci și merit cetățenesc, merit de a-și fi făcut datoriea. Dar zic alții, tipurile nu sânt oare exagerate? Unde s’a văzut oameni atât de proști, unde s’a pronunțat un discurs așa de incoherent ca al lui Farfuridi? Mai întâi, satira și-a arogat totdeauna dreptul unor exagerări și în această privință chiar lucrările marilor maieștri satirici întrec mult în exagerările ale lui Caragiale. In adevăr Caragiale s’a folosit foarte puțin de acest drept al satirei. Tipurile create de dânsul nu sânt numai decât oameni cari se plimbră pe stradă și nu trebuie deci de căutat absolută identitate între tipurile lui Caragiale și între tipurile similare din vieața reală și nu trebuie deci căutată absolută identitate între frazele ce pronunță eroii lui și între acele pe cari se spun oamenii ce trăesc realmente și cari au dat material lui Caragiale pentru scrierile lui. Această identificare, această cerere, ca eroii producțiunilor artistice să fie identici, în vorbă, în caracter, în toate în sfârșit cu oamenii reali e absurdă. Cu mare naivitate această cerere s’a manifestat cu ocazie a criticelor asupra celei din urmă lucrări a lui Caragiale „Năpastea“. Eroii comediilor lui Caragiale, sânt creațiuni ale lui Caragiale, deci sunt oameni nou născuți, cari au individualitatea lor proprie, caracterul lor propriu. Fiind creațiuni vii, veți întâlni o sumede mie de oameni, cari seamănă cu ei, niciodată însă identici, cum nu există nici în viața reală doi oameni absolut identici. Cu cât tipul creat de artist va fi mai reușit, mai cu vieață, cu cât mai mult va fi o adevărată creațiune de artă, cu atât această creațiune va fi mai individuală, cu atât va putea fi mai puțin vorba de identitate cu alt tip din vieața reală. O fotografiare, o copieare a unui vis din viața reală nu va fi o creațiune vie, ci ca o fotografie, ca o copie, va fi o lucrare moartă. Dacă tipurile din comediile lui Caragiale sânt vii, și vii sânt tipurile din comediile lui, atunci ceea ce trebuie să cerem e ca frazele ce spun aceste tipuri să fie caracteristice, să fie logice, nu numai să nu fie în contrazicere cu caracterul celui care le pronunță, ci să arăte tocmai caracterul lui. In acest sens a avut dreptate marele scriitor rus Dostoievski când a zis că o creațiune adevărat artistică e mai adevărată decât viața reală. In adevăr, pe când în realitate oamenii vorbesc și fac multe lucruri cari nu sunt deloc caracteristice ori cari sunt indiferente caracterului lor, în artă însă fiecare acțiune, fiecare frază trebuie să fie și este caracteristică pentru eroul producțiunei artistice. Și în acest sens figurat putem zice și noi că tipurile comediilor lui Caragiale sunt mai adevărate decât cele din vieața reală. Fiecare frază, fiecare acțiune, ne zugrăvește caracterul omului. Fiecare frază e caracteristică pentru acel care o pronunță, caracteristice, chiar acele cari par a fi exagerații satirice. Și aicea dăm peste o greutate cu totul specială pe care trebuie s-o învingă