Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1912-1913 (Anul 2, nr. 1-52)
1912-12-01 / nr. 7
MAOLEA — Convorbire cu d-ra El. Văcărescu asupra piesei Maolea — . Din ciclul de opere cu care vrea să facă cunoscute peste hotare țara noastră și sufletul românesc, domnișoara Văcărescu a citit Sâmbăta trecută la „Cercul Analelor“ o nouă lucrare dramatică în versuri, Maolea . Știind cu câtă nerăbdare așteaptă cititorii dela noi producțiile poetei emigrate sub un cer mai larg, am cerut domnișoarei Văcărescu câteva lămuriri asupra ultimei piese; aceste lămuriri sunt cu atât mai interesante cu cât piesa însăși e ursită, după mărturisirea autoarei, să rămână D-ra Elena Văcărescu mai multă vreme inedită. Norii ce întunecă cerul țării noastre au oprit pe buna Româncă de a părăsi, ca de obiceiu, Capitala ca să asculte chemarea Parisului care o ispitește și o regretă. Vrând să rămână în vârtejul frământărilor noastre, domnișoara Văcărescu dovedește că și-a săpat adânc în suflet a doua poruncă a marelui ei străbun. Am cerut mai întâi lămuriri poetei asupra celor ce și-a propus să realizeze în noua sa piesă: — Maclea — și nu Maurea după cum s’a scris din greșeală în presă — e numele neogrec de Margareta. Maclea e o prințesă fanariotă venită în Valahia cu tatăl ei, domnitorul trimis de Turci, întreaga piesă își are obârșia în conflictul dintre elementul național și elementul grec și este o încercare de a reabilita, dintr-un anumit punct de vedere, pe Fanarioți. Aceștia reprezentau, față de autohtoni, o cultură superioară, aveau nevoi estetice neînțelese pentru dânșii, aveau atitudini dictate de aceste nevoi și își puteau scuza brutala lor lăcomie prin întrebuințarea la o viață artistică înaltă a banilor sterși din pământul țării noastre, muncit de alții. Autohtoni erau inspirați de un naționalism puternic și nu puteau aprecia aceste însușiri ale dominatorilor lor străini. Pe acest fond istoric, care dă piesei culoarea locală a secolului al XVIII-lea, se țese o acțiune închipuită, atât ca intrigă cât și ca decor. Deși știam că farmecul versului muzicalei poete dă producției sale o haină de care e o adevărată impietate să o desbraci, am îndrăznit totuși să cer domnișoarei Văcărescu să-mi expună acțiunea piesei. D-sa a expus-o cu o vioiciune pe care zădarnic am încerca să o redăm. — Acțiunea se petrece într’un castel pe malul Dunării, unde își are reședința prințul Samoris, domnitorul Valahhiei. Cortina se ridică pentru întâia oară asupra convorbirei unor femei de la Curte, care își povestesc suferințele din această țară străină, unde nimeni nu le iubește și toată lumea le privește cu ură. Dar, spune una din ele, mai nenorocită decât toate e însăși princesă Maolea, care iubește pe tânărul boier Fuior și nu e iubită de către el, pentru că naționalismul său l’ar învinovăți ca de o crimă dacă ar încerca să se apropie de princesă străină. Vin apoi prințul Samoris și Maolea și din convorbirea lor se înțelege că prințul, cu toată ura poporului, este nepăsător, în urmărirea unui vis de viață superioară pe care Valahii nu-l pot prețui. Ca să încerce inima fiicei sale, el îi anunță logodna lui Fuior cu o Româncă. Maclea e desnădăjduită; ea aruncă în Dunăre toate podoabele de aur și pietre scumpe, pe care le poartă, și se roagă ca valul curgător al apei să-i ia și să-i ducă departe durerea, după cum i-a luat acele lanțuri inutile. Fuior aude această rugă, dar îi spune prințesei că nu i se va împlini niciodată după cum nici podoabele nu vor rămâne pe veșnicie în fundul apei, căci furtuna le va arunca la iarnă iarăși pe mal. Ca să lămurească ura sa împotriva prințului, el povestește cruzimile acestuia și cum, între altele, are obiceiul să facă cu dușmanii săi ceiace Nero făcuse cu Agripina, îi trimite să facă o preumblare peste Dunăre cu o barcă al cărei fund se deschide în mijlocul apei... Maclea nu crede, dar barcagiii, însărcinați cu aceste execuții, îi desvăluesc și ei taina, crezând că urăște și ea, ca și tatăl ei pe Valahi. Maclea încearcă să-l cucerească cu iubirea ei pe tânărul boier, dar acesta se apără, întărit de iubirea sa de patrie. Ii mărturisește însă că nu e logodit. Prințul Samoris, care voia de mult să scape de dușmănia lui Fuior, îi făgăduiește acestuia mâna fiicei sale, dar îl invită mai întâi să facă o preumblare până pe cel alt mal al Dunării ca să vază castelul său de acolo. Atunci Maclea înțelege; ea vrea să-l oprească pe tatăl ei de la planul său de ucidere și, neisbutind, pentru că Samoris avea de ales, după porunca marelui vizir, între viața sa și a lui Fuior, se aruncă și ea în barcă împreună cu Fuior. Prințul face totuși semn ca barca să fie desfundată, sperând că barcagiii vor scăpa-o numai pe fiica sa. Cei doi se țin însă atât de încleștați în vârtejul apei încât trebuie să-i readucă la mal pe amândoi. Pentru a doua oară cortina se ridică asupra tristului tablou al nebuniei Madleei. In nebunia ei, ea aude veșnic în urechi vârtejul valurilor și crede că Fuior s’a înecat. Zadarnic vor s’o convingă că se’nșeală. Ca dovadă supremă îl aduc înainte pe Fuior însuși, dar ea crede că e doar umbra lui și, când el o cheamă, ea, socotindu-i tot ca umbră, se omoară, pentru ca astfel să-l poată întâlni — Intr’această țesătură fantezistă se desfășoară piesa. Versurile îmbracă acest schelet și-i dau toată valoarea. Când editorul meu de la Paris — adaugă domnișoara Văcărescu, dând Flăcării și cititorilor săi o prețioasă speranță — îmi va îngădui, vă voiu da și pentru Flacăra câteva fragmente. Până atunci, mulțumim domnișoarei Văcărescu pentru lămuririle inedite pe care ni le-a dat cu atâta bunăvoință și o asigurăm, în schimb, că cititorii le vor urmări cu un interes inspirat nedrept de întreaga sa operă. Const PAUL FLACARA UJI CflRdQMLE c§b d*b THANATOS!.. Știu, — suntem amfore de-argilă Ce ’n apa morții se cufunda, Doar ca sa urce înspre viața noui rovnice comori ce ținea ... Știu, — valul ce ’n abis s’aruncă Își arîpează doar suirea, Și-un val nu care ’n veșnicie Să nu-i renască, rânduri, Firea... Dar mreaja sfintelor nemenii Ce ’n el s’a oglindit o clipă, E un adânc de lumi, ce care Cu el âe-apururi în risipă ! De-aceea gem și val și suflet Pe culmea frângerii ’n genune , Sunt ceruri ce-i zâmbeau apar ție — — Cum aud în noaptea lor minune? BOLID Un surghiunit de Dumnezeu, Lin fără patrie prin uia, Trecutu, — scânteie de bolt. Ce-a scris o clipă ’n noapte. Eu! Lăsați-mi lana stinsă ’n tină, Un număr de muzeu nu cer, Destul — între pământ și cer aim fost o pungă de lumină. C53 C^3 A. TOMA Qy ^ 53