Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)

1914-06-28 / nr. 37

312 FLACĂRA Și parcul visează. Palatul cu șapte coloane, Cu șapte albastre balcoane, Cu șapte cupole aurite, In mijloc se’nalță, tronează, Fântânile cântă, Zefirul adie, In aer vibrează parfum de zambile, E liniște, farmec și caldă armonie, Dar noaptea întinde aripele negre, Palatul de-odată cuprinse de umbre... O clipă pe urmă tabloul se schimbă : Palatul și parcul sclipesc în lumină, Balcoanele toate sunt pline de oaspeți. Dantele de spumă și jocuri de ape. Fantastice pene și bucle de aur — începe serbarea, teorbele cântă. Aici se găsesc toate elementele poeziei noui, repetiții care nu întăresc nicidecum efectul final al poeziei, elemente exotice în imagini și neologistice în termeni, care nu sunt însă o reală îmbogățire a capitalului poetic de imagini și de cuvinte, fantezie creatoare de amănunte, adese ingenioase și uneori pline de poezie In aer vibrează parfum de zambile dar în neputință să dea un tot întreg, vast și unitar, tocmai din cauză că inspirația și procedeele sunt de suprafață și nu pleacă de la o profundă sinteză personală, de mai înainte existentă, în chip inconștient, în suflet. Impresia totală aceiași ca și pentru întreaga poezie nouă, în care de altfel Stamatiad ocupă lângă Minulescu locuri remarcabile , frumuseți răzlețe de amănunt, sonorități interesante sau chiar mișcătoare, dar sinteze artistice foarte palide și inconsistente și fond sufletesc foarte apropiat de cei mai simpli dintre poeții vieux style. Aceste poezii sunt însă rare în volumul d-lui Stamatiad ; se pot număra chiar. Și cu cât urmărim activitatea ulterioară a poetului cu atât ele se împuținează și, între parabolele simple pe care le vom vedea în volum într’un viitor apropiat, sperăm că ele vor dispare. Iată o altă poezie, ce nu mai pare scrisă de acelaș poet : Și apele dorm... tăcerea se 'ntinde Și totul cuprinde. Stelele sunt mute, Visele-s pierdute. Nu mai e o floare, Sufletul mă doare, Darul mă 'mpresoară Din nou mă omoară. (Toamna) Sinceritate de simțire și multă simplitate de formă ! Nu mai e o floare, Sufletul mă doare.... cuprinde mai mult decât cine știe ce exsudațiuni chinuite din eruditul manual al inovatorilor cu orice prețaa încă versuri ca : Dorul mă i mpresoară Din nou mă omoară... Sunt simple și vechi ca refrenul unui cântec popular. Și iată alte versuri la fel : Au fost pe aici odată, îți mai aduci aminte? Și râsete, și glume ce nu se mai sfârșiau, Plutiri pe lacul albastru în nopțile cu lună, Când fremăta grădina și florile șopteau etc. E o puternică și nouă — dar nu singulară — expresie a melancoliei în fața trecutului irevocabil trăit. Frumoasele versuri finale, de o claritate clasică ....aducerile aminte grăbite se alungă cu păsările în stol, caracterizează pe un adevărat poet și sunt mult departe de ciudățeniile vre-unui inovator care se excită, steril, pe texte și lexicoane împrumutate de la croitorii de versuri din apus. Această poezie simplă ajunge uneori până la realismul prozei și în expresii și în avânt. Iată un fragment : Nu tremura, păstrează-ți ca ’ntotdeauna calmul Și ascultă-mă o clipă. ...Că ’ntr’un cuvânt, în fine, trăesc doar pentru tine Și aș trăi tot astfel o veșnicie ’ntreagă... „Păstrează-ți calmul“, „că ’ntr’un cuvânt, în fine“ sunt expresii desprinse dintr’un roman în proză. In alte poezii, Crinul, Melancolie, Uitarea, găsim aceleași însușiri de formă clară și fond firesc. Acesta e adevăratul fel de a scrie al d-lui Stamatiad; dacă traducerile dovedesc vre-o afinitate intelectuală între tradus și traducător, clasicul Horațiu, simplul și sincerul Maeterlinck, din care traduce de predilecție de Stamatiad, ar fi suficiente indicații ca să ne arate spre ce fel de poezie și spre ce fel de spirite are tendința să se îndrepte poetul Trâmbiților de Aur. Pe această cale așteptăm de la el realizări definitive. C. SP. HASNAȘ □ □ □ Pentru bustul poetului St. O. Iosif a deschis o listă de subscripție ziarul Viitorul. Totuși timp de un an unu s’au colectat mai mult de 2900 lei, o sumă cu totul neîndestulătoare pentru realizarea scopului propus. St. O. Iosif n’a fost un simplu cântăreț pe care câțiva prieteni aducători aminteau să-l aibă încă printre ei în bronz. El s’a înălțat până la a ajunge într’o anumită clipă poetul care închingă în materialul nemuritor al versurilor năzuința unui neam întreg spre viitorul bărbătesc ce i se cuvine. De aceia el nu trebuie să fie amintit de câțiva, ci de tot ce au simțit în sufletul lor vibrând avântul fără margini din La Arme, înălțarea unui bust lui St. O. Iosif e o datorie națională de la care nimeni nu trebuie să se dea la o parte pentru micul sacrificiu ce i se cere acum. Repetăm încă odată apelul nostru către bunii Români și iubitorii de literatură înălțătoare și nu ne îndoim că listele de subscripție nu vor mai trece goale sub ochii neatenți ai tuturora. Subscripția rămâne deschisă până la complectarea sumei necesare pentru ridicarea unui bust care să fie vrednic de amintirea virilului poet. O dramă în cinci acte și trei tablouri este Două Neamuri !... de d. G. Petrescu-Sfetești. Tragedia e scrisă în versuri libere. Cităm câteva ca să se vază cum e scris tot restul: vorbește boerul Petru după fata lui care n’a vrut să se supună intențiilor matrimoniale ale părinților și are ideile sale în materie de căsătorie. Nu vrea să asculte sfatul?... ei bine lasă, lasă! . Căci prevestirea, Paul, îmi sguduie tot trupul. Și... văd bine, că o să mă schimb învenindu-mă ca lupul Când își sfâșie prada și o lasă ’n chinuire (Pauză). Așa se schimbă omul, sunt lupi și ’n omenire. Când chinul, suferința și ceasurile rele, Ii schimbă-i înrăește, îi bagă în belele. Căci când copilul, o, copil din al tău sânge, Robindu-te durerei, făcându-te-a tot plânge, Ce-ți mai rămâne ție, bătrân fără putere, Când mereu verși lacrămi, în loc de mângâere? O groapă te desface și fă-mi locșor în tine! (Pauză, apoi rugător în atitudine de extaz :) Sper Doamne că acolo voi amorți mai bine, Căci suferința, chinul, ne ’nțelegătorilor copii Te lasă păcei sfinte, plecând dintre cei vii. Numai acolo, în liniștea divină, dormind somnul de veci... Noua revistă română publică o poezie a d-lui Aderca, pe care noi am refuzat s’o publicăm. De ce am refuzat publicarea ei ? Pentru că cuprindea strofe ca acestea : Linia ce curge de la umăr la picior se alege, de mi-o caut visător — dintr’un melc și-un ton de flaut. Acum înțelege toată lumea de ce revista d-lui Motru ne urmărește cu atâta îndârjire , e geloasă de conținutul coșului nostru de redacție. Dacă am ști că aceasta ’i face plăcere, am fi gata să-i trimitem, printr’un om de serviciu, în fiecare seară coșul de redacție ca să-l despoaie în folosul coloanelor ei. In modul acesta poate că Noua revistă română va isbuti să fie ceva mai interesantă decât este. Genul operetei e cultivat în capitală de două companii statornice, una sub direcția d-lui Maximilian și alta sub direcția d-lui Carussy, care se găsesc într’o nobilă emulație pentru realizarea unor cât mai prețioase efecte artistice... de vară. Păcat însă că genul operetei însuși se află în decadență căci producțiile cele noui sunt lipsite și de muzică și de text; nici comice nici duioase ele tind prea mult să devină o distracție inferioară. Elementele artistice din ambele companii sunt într’adevăr remarcabile și doar ele mai isbutesc să salveze simplitatea muzicei și... spiritul textului. Reviste.—A apărut Democrația, revista Cercului de Studii al partidului național liberal, an. II, No. 6, cuprinzând un interesant și bogat material de studii, documente și fapte relativ la marile chestiuni de la ordinea zilei. Un număr 30 bani. Un duce autentic director de teatru a fost ducele George al II-lea de Saxa-Meiningen, încetat din viață în acelaș timp cu moștenitorul tronului austriac. Acest duce nu trăia decât pentru teatru; își trecea vremea la repetiții și monta, ca un bun director, cele mai frumoase piese în cinstea soției sale, care fusese actriță pe vremuri. Sătul de comediile reale ale micului său guvern, ducele căuta în minciunile scenei un refugiu și o mângâiere. Ducele era și un director de teatru spiritual. Se povestește despre el că odată își luase ca co-director pe scriitorul Paul Lindau, autorul Prietinilor din Copilărie. Dar poetul, după câtva timp ceru să se rezilieze angajamentul, deoarece atmosfera de mic oraș de provincie, cum e Mieiningen, nu-i oferă emoțiile intense de care are nevoie pentru a scrie capo-d’opere. Ducele admise, dar pe marginea cererii de reziliare scrise: — „Ar fi bine să meargă la Bauerbach, acolo a scris Schiller Don Carlos.“ Bauerbach e un orășel și mai mic decât Meiningen. Un poet despre Shakespeare.—]ean Richepin, a cărui emotivitate profundă prețuește in istoria și critica literară mai mult decât minuțioasele studii ale unui erudit fără temperament, a adunat într’un volum impresiile sale asupra lui Shakespeare, expuse în cursul anului trecut într’o serie de conferințe pariziene. Nu e un studiu ; e o înșiruire de poeme lirice în proză, din care Shakespeare reese cu o extraordinară intensitate de evocațiune. Ca și alți mari predecesori ai săi, ca Voltaire și ca Hugo, Richepin a simțit nevoia teatrului shakespearian pentru a sorbi un suflu nou de poezie puternică, veșnic nouă, nemuritoare. In chestiunile de erudiție marele poet nu s’a încurcat prea mult. Dacă, după credința mai veche, Bacon e autorul pieselor lui Shakespeare, sau dacă, după credința mai nouă, Lord Ruthland ar fi acest nefericit autor, nu-l interesează. Sunt pentru el chestiuni ofioase de erudiți cari n’au altceva mai bun de făcut. „Cu erudiția aceasta grozavă, scrie Richepin, nu se va mai ști în curând decât un singur lucru sigur . Că piesele cunoscute sub numele de Teatrul lui Shakespeare sunt admirabile. Și aceasta e contestat însă, dar nu în fond“. In „Biblioteca Istorică“ No. 21 apare zilele acestea : Drama de la Sarajevo, emoționantă descriere a vieței și morței nefericiților moștenitori ai Tronului Habsburgic, făcută de poetul Kostya Rovine. Coperta splendidă în opt culori, de pictorul Sanielevici. Prețul 60 de bani.