Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1914-1915 (Anul 4, nr. 1-52)

1915-09-19 / nr. 49

518 F­L­A­C­Ă­R­A REVIZUIRI LITERARE T. MAIORESCU III «Principiul fundamental al tuturor lu­crărilor d-lui Maiorescu este, după cât știm noi, naționalitatea în marginele a­­devărului*. Astfel scria Eminescu despre Criticele d-lui Maiorescu, — și aceasta e formula cea mai lapidară a unei părți a activită­ții criticului nostru. Lupta împotriva for­melor fără fond, e partea a doua. Două fețe ale aceleași concepții culturale... Însemnătatea semănătorului se măsoară negreșit după sămânța aruncată , e va­loarea din nauntru. Se mai măsoară to­tuși și după roade. Cuvintele Mântuito­rului puteau fi la fel. Dacă de pe urma lor nu s’ar fi ridicat lanul bogat al celor trei sute de milioane de oameni ce le-au urmat povara, ele n’ar fi avut Însemnă­tatea de astăzi, rămânând în cerul alba­stru al ideologiei. Sămânța aruncată de d. Maiorescu a rodit , nu numai In conștiința încă slab luminată a păturilor «culte», ci și în ca­petele cele mai limpezi și în artiștii cei mai puternici din jumătatea a doua a veacului al XIX... De pe urma ei și cu ajutorul altor cugetători, s’a ridicat mai întâiu un partid politic : partidul conser­vator, partidul realităților sufletești, ce și propusese să dea un conținut formelor pripite, scoborând legile în moravuri. A­­ceasta e latura politică a activităței d-lui T. Maiorescu. O voi ocoli... Mai e Insă și latura culturală propriu zisă. Cugetarea d-lui Maiorescu avu cel mai puternic răsunet pe care l’a avut vre-o dată la noi o cugetare. Nu uit nici acti­vitatea d-lui N. Iorga, mai sgomotoasă, mai entusiastă, mai răspândită chiar, dar îndreptată spre niște minți mai puțin ma­ture și fără să fi găsit acelaș răsunet In artiștii și cugetătorii generațiilor mai noi­* * * Cuvântul d-lui Maiorescu avu norocul să rodească mai ales In doi din cei mai însemnați scriitori ai neamului : In Emi­nescu și In Caragiale. Pornind de la «naționalism peste mar­ginile adevărului», poetul Epigonilor a­­junse prin înrâurirea d-lui Maiorescu la «naționalism în marginile adevărului». Vom răspica altă dată cugetarea cultu­rală și politică a lui Eminescu și vom vedea din ce amestec de elemente e îm­pletită. Pretutindeni se zărește însă firul gros al îndrumării maioresciane, mai ales în ceia ce privește lupta împotriva for­melor deșarte. Pe urma d-lui Maiorescu, Eminescu ne va vorbi și el stăruitor de: «țara reputațiilor usurpate, a jurnaliștilor fără carte, administratorilor fără știință, profesorilor fără elevi, academicianilor etc... de țară în care aproape toți reprezintă numai forma goală a culturii și nici de­cum cuprinsul». Sau : «O maturitate nematură, falsă, necu­prinzătoare a principiului vieții pătrunde țara noastră de la un capăt până la al­tul, o cultură artificială și importată din câte și patru unghiurile lumii se impune spiritului românesc și l-a conrupt chiar până la un grad oare­care». Pornind de la acest contrast între for­mă și fond, și de la lupta văzută dintre cele două culturi, Eminescu ajunse apoi la teoria claselor suprapuse și la un tra­diționalism atât de tăios și de nemlădios în­cât avea să alunece uneori alături de cealaltă formulă a d-lui Maiorescu : «na­ționalism în marginele adevărului». Eminescu împrăștiase însă cugetarea d-lui Maiorescu sub aceiași formă teore­tică și polemică. Caragiale avea să o îm­prăștie sub forma mult mai puternică și mai sugestivă a artei. Plecând de la ironia d-lui Maiorescu că țara noastră «are chiar și o constitu­ție», Caragiale clădi o bună parte din Scrisoarea Pierdută, arătând parodia a­­cestei constituții. întreaga lui operă, după cum s’a spus, de altfel, de atâtea ori, oglindește conflictul comic dintre formă și fond : conflictul dintre civilizația apu­­sană și fondul nostru sufletesc oriental și puțin frământat în vederea unui pro­gres grăbit... Prin acești doi mari scriitori, cugeta­rea rece a d-lui Maiorescu se răspândi astfel până în cele mai largi pături ale neamului nostru. O întâmplare sau nu : istoria literară trebue însă să țină seamă de ea. * * * Sunt încă în amintirea fiecăruia încer­cările câtorva critici mai noi de a sco­­borâ însemnătatea culturală a d-lui T. Maiorescu. Firește, pe temeiul originali­tății. Ideile lui fusese ideile altora. Alecu Russo luptase înainte împotriva Ardele­nilor, mai ales în ceia ce privește limba. Unele lucruri le găsim chiar și în Kogăl­­niceanu sau în alți scriitori mai mărunți. In ce stă atunci însemnătatea d-lui T. Maiorescu ? Negreșit. Aeroplanul stă în aripele de ceară ale lui Icar sau în aripele de șin­drilă ale Meșterului Manole, după cum darwinismul stă în observațiile lui Goethe. Totul e în tot. Desăvârșita noutate n’o găsim de­cât în știință. In lumea morală adevărurile iau culoarea vremei. Ideile sunt pretutindeni. Luptând îm­potriva formei fără fond, d. Maiorescu se sprijinise «pe niște principii de mult pri­mite în civilizația apuseană», după cum singur mărturisește. Valoarea ideilor nu stă deci în nouta­tea lor, foarte relativă. E drept că Alecu Russo se răsboise cu vioiciune împotriva limbei Ardelenilor. E drept că Mihail Ko­­gălniceanu se ridicase împotriva literaturii de imtație stearpă. Caragiale și Eminescu au fost negreșit înrâuriți de d. Maiore­scu, în ceia ce privește atitudinea lor con­servatoare. Aceiași atitudine o găsim însă și la Alecsandri, înaintea «criticei» d-lui Maiorescu. Sfârcitul risipitor e din 1860, Clevetici, ultra-demagogul s’a jucat la Iași în 1862, pe când d. Maiorescu nu-și începuse încă activitatea... Și acolo e o critică a vorbelor goale, a înoirilor „libe­rale“, a demagogiei, a formelor — într’un cuvânt o atituditudine conservatoare. Idea conservatoare plutea astfel în atmosferă și încolțise în mai multe minți de­odată. In fața grabei unora, era firesc să se trezească și instinctele inhibitive ale ra­sei , la unii inconștient, la alții, ridicân­­du-se la valoarea unui sistem de cuge­tare. Istoria culturală are negreșit drep­tul să cerceteze variațiile spiritului pu­blic și să studieze ideile în geneza lor. Îndărătul d-lui Maiorescu e negreșit Alecu Russo, după cum îndărătul biplanului sunt aripele Meșterului Manole. Dar nici Alecu Russo nu scoboară pe d. Maiorescu, după cum nici Meșterul Manole nu micșorează pe inventatorii aeroplanului modern. Ideile plutesc și sunt ale tuturor. «Ideile» d-lui Maiorescu pot fi găsite și sub pana unor înaintași : sunt totuși ale d-lui Ma­iorescu, de­oarece d. Maiorescu le-a pre­făcut îa idei-forțe. Trecând printr’o per­sonalitate puternică, ele s’au personalizat, din ale tuturor, au devenit ale d-lui Ma­iorescu. Din abstracte, ele au devenit axa unei stăruitoare activități ce a urmărit o țintă hotărâtă, cu o încordare, cu o logică, și cu o isbândă netăgăduită. Inchinându-le o întreagă viață și, ceia ce e și mai mult, o autoritate morală atât de singuratică în istoria culturii noastre, un talent literar făcut din limpezime de cugetare și de formă, din aticism și din zece ironie, din discreție și din dispreț, d. Maiorescu a pus întipărirea personalității lui în cele două idei, ce vor trece în istoria culturii noastre ca «ale sale». E. LOVINESCU DIN LITERATURA SÂRBA ÎNGERUL DUREREI Ii privesc cerescul chip, părul cade des­­pletit De subt blânde viorele, lasă capul obosit Peste lira de argint din a cărei luptă­­ strună Ultimul acord răsună. Fața-i arde în văpsea unui chin tie măr­[ginit, Lacrime pe ea s’adună. — Este îngerul durerei. Peste codri plin [de umbră Tristul și ciudatu-i cântec pune blândă [stăpânire . El i-aduce ’n desperare mângăere și iubire Și durerea i-o îmbuna. — // ridică către cerul care aripe i-a dat. Muză! haidem dar la dânsul, căci ți-e [frate adevărat. VOISLAV ILICt Trad. de T. Palady □ □ □

Next