Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1914-1915 (Anul 4, nr. 1-52)
1915-09-19 / nr. 49
518 FLACĂRA REVIZUIRI LITERARE T. MAIORESCU III «Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este, după cât știm noi, naționalitatea în marginele adevărului*. Astfel scria Eminescu despre Criticele d-lui Maiorescu, — și aceasta e formula cea mai lapidară a unei părți a activității criticului nostru. Lupta împotriva formelor fără fond, e partea a doua. Două fețe ale aceleași concepții culturale... Însemnătatea semănătorului se măsoară negreșit după sămânța aruncată , e valoarea din nauntru. Se mai măsoară totuși și după roade. Cuvintele Mântuitorului puteau fi la fel. Dacă de pe urma lor nu s’ar fi ridicat lanul bogat al celor trei sute de milioane de oameni ce le-au urmat povara, ele n’ar fi avut Însemnătatea de astăzi, rămânând în cerul albastru al ideologiei. Sămânța aruncată de d. Maiorescu a rodit , nu numai In conștiința încă slab luminată a păturilor «culte», ci și în capetele cele mai limpezi și în artiștii cei mai puternici din jumătatea a doua a veacului al XIX... De pe urma ei și cu ajutorul altor cugetători, s’a ridicat mai întâiu un partid politic : partidul conservator, partidul realităților sufletești, ce și propusese să dea un conținut formelor pripite, scoborând legile în moravuri. Aceasta e latura politică a activităței d-lui T. Maiorescu. O voi ocoli... Mai e Insă și latura culturală propriu zisă. Cugetarea d-lui Maiorescu avu cel mai puternic răsunet pe care l’a avut vre-o dată la noi o cugetare. Nu uit nici activitatea d-lui N. Iorga, mai sgomotoasă, mai entusiastă, mai răspândită chiar, dar îndreptată spre niște minți mai puțin mature și fără să fi găsit acelaș răsunet In artiștii și cugetătorii generațiilor mai noi* * * Cuvântul d-lui Maiorescu avu norocul să rodească mai ales In doi din cei mai însemnați scriitori ai neamului : In Eminescu și In Caragiale. Pornind de la «naționalism peste marginile adevărului», poetul Epigonilor ajunse prin înrâurirea d-lui Maiorescu la «naționalism în marginile adevărului». Vom răspica altă dată cugetarea culturală și politică a lui Eminescu și vom vedea din ce amestec de elemente e împletită. Pretutindeni se zărește însă firul gros al îndrumării maioresciane, mai ales în ceia ce privește lupta împotriva formelor deșarte. Pe urma d-lui Maiorescu, Eminescu ne va vorbi și el stăruitor de: «țara reputațiilor usurpate, a jurnaliștilor fără carte, administratorilor fără știință, profesorilor fără elevi, academicianilor etc... de țară în care aproape toți reprezintă numai forma goală a culturii și nici decum cuprinsul». Sau : «O maturitate nematură, falsă, necuprinzătoare a principiului vieții pătrunde țara noastră de la un capăt până la altul, o cultură artificială și importată din câte și patru unghiurile lumii se impune spiritului românesc și l-a conrupt chiar până la un grad oarecare». Pornind de la acest contrast între formă și fond, și de la lupta văzută dintre cele două culturi, Eminescu ajunse apoi la teoria claselor suprapuse și la un tradiționalism atât de tăios și de nemlădios încât avea să alunece uneori alături de cealaltă formulă a d-lui Maiorescu : «naționalism în marginele adevărului». Eminescu împrăștiase însă cugetarea d-lui Maiorescu sub aceiași formă teoretică și polemică. Caragiale avea să o împrăștie sub forma mult mai puternică și mai sugestivă a artei. Plecând de la ironia d-lui Maiorescu că țara noastră «are chiar și o constituție», Caragiale clădi o bună parte din Scrisoarea Pierdută, arătând parodia acestei constituții. întreaga lui operă, după cum s’a spus, de altfel, de atâtea ori, oglindește conflictul comic dintre formă și fond : conflictul dintre civilizația apusană și fondul nostru sufletesc oriental și puțin frământat în vederea unui progres grăbit... Prin acești doi mari scriitori, cugetarea rece a d-lui Maiorescu se răspândi astfel până în cele mai largi pături ale neamului nostru. O întâmplare sau nu : istoria literară trebue însă să țină seamă de ea. * * * Sunt încă în amintirea fiecăruia încercările câtorva critici mai noi de a scoborâ însemnătatea culturală a d-lui T. Maiorescu. Firește, pe temeiul originalității. Ideile lui fusese ideile altora. Alecu Russo luptase înainte împotriva Ardelenilor, mai ales în ceia ce privește limba. Unele lucruri le găsim chiar și în Kogălniceanu sau în alți scriitori mai mărunți. In ce stă atunci însemnătatea d-lui T. Maiorescu ? Negreșit. Aeroplanul stă în aripele de ceară ale lui Icar sau în aripele de șindrilă ale Meșterului Manole, după cum darwinismul stă în observațiile lui Goethe. Totul e în tot. Desăvârșita noutate n’o găsim decât în știință. In lumea morală adevărurile iau culoarea vremei. Ideile sunt pretutindeni. Luptând împotriva formei fără fond, d. Maiorescu se sprijinise «pe niște principii de mult primite în civilizația apuseană», după cum singur mărturisește. Valoarea ideilor nu stă deci în noutatea lor, foarte relativă. E drept că Alecu Russo se răsboise cu vioiciune împotriva limbei Ardelenilor. E drept că Mihail Kogălniceanu se ridicase împotriva literaturii de imtație stearpă. Caragiale și Eminescu au fost negreșit înrâuriți de d. Maiorescu, în ceia ce privește atitudinea lor conservatoare. Aceiași atitudine o găsim însă și la Alecsandri, înaintea «criticei» d-lui Maiorescu. Sfârcitul risipitor e din 1860, Clevetici, ultra-demagogul s’a jucat la Iași în 1862, pe când d. Maiorescu nu-și începuse încă activitatea... Și acolo e o critică a vorbelor goale, a înoirilor „liberale“, a demagogiei, a formelor — într’un cuvânt o atituditudine conservatoare. Idea conservatoare plutea astfel în atmosferă și încolțise în mai multe minți deodată. In fața grabei unora, era firesc să se trezească și instinctele inhibitive ale rasei , la unii inconștient, la alții, ridicându-se la valoarea unui sistem de cugetare. Istoria culturală are negreșit dreptul să cerceteze variațiile spiritului public și să studieze ideile în geneza lor. Îndărătul d-lui Maiorescu e negreșit Alecu Russo, după cum îndărătul biplanului sunt aripele Meșterului Manole. Dar nici Alecu Russo nu scoboară pe d. Maiorescu, după cum nici Meșterul Manole nu micșorează pe inventatorii aeroplanului modern. Ideile plutesc și sunt ale tuturor. «Ideile» d-lui Maiorescu pot fi găsite și sub pana unor înaintași : sunt totuși ale d-lui Maiorescu, deoarece d. Maiorescu le-a prefăcut îa idei-forțe. Trecând printr’o personalitate puternică, ele s’au personalizat, din ale tuturor, au devenit ale d-lui Maiorescu. Din abstracte, ele au devenit axa unei stăruitoare activități ce a urmărit o țintă hotărâtă, cu o încordare, cu o logică, și cu o isbândă netăgăduită. Inchinându-le o întreagă viață și, ceia ce e și mai mult, o autoritate morală atât de singuratică în istoria culturii noastre, un talent literar făcut din limpezime de cugetare și de formă, din aticism și din zece ironie, din discreție și din dispreț, d. Maiorescu a pus întipărirea personalității lui în cele două idei, ce vor trece în istoria culturii noastre ca «ale sale». E. LOVINESCU DIN LITERATURA SÂRBA ÎNGERUL DUREREI Ii privesc cerescul chip, părul cade despletit De subt blânde viorele, lasă capul obosit Peste lira de argint din a cărei luptă strună Ultimul acord răsună. Fața-i arde în văpsea unui chin tie măr[ginit, Lacrime pe ea s’adună. — Este îngerul durerei. Peste codri plin [de umbră Tristul și ciudatu-i cântec pune blândă [stăpânire . El i-aduce ’n desperare mângăere și iubire Și durerea i-o îmbuna. — // ridică către cerul care aripe i-a dat. Muză! haidem dar la dânsul, căci ți-e [frate adevărat. VOISLAV ILICt Trad. de T. Palady □ □ □