Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1914-1915 (Anul 4, nr. 1-52)

1915-09-26 / nr. 50

Stt) » si A­C­A­R­A REVIZUIRI LITERARE T. MAIORESCU IV «In proporția creșterii acestei mișcări, (e vorba de mișcarea literară de la 1886), scade trebuința unei critice generale. Din momentul, în care se face mai bine, acest fapt însuși este sprijinul cel mai puternic al direcției adevărate. Poeziile lui Emi­­nescu, Pastelurile și Ostașii lui Alecsandri vor curăți de la sine atmosfera estetică ințiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densușianu, etc. Cuvintele din Bătrâni ale d-lui Hasdeu, sunt de la sine lovitura de moarte a dicționarului Laurianu-Mas­­simu și a rătăcirilor «filologice» dela Târ­­nave. Și așa mai departe». Astfel scria d-l Maiorescu în 1886 și astfel își limita singur activitatea. Noi o numim critică culturală, d-l Maiorescu o numește critică generală, țintind numai la îndrumarea culturii și spiritului nostru public. Critica d-lui Maiorescu se măr­ginește deci, după cum am văzut, la limpezirea a două principii generale. Când i se păru însă că albia culturii române se îndreptase încotro se cuvinea, d-l Maiorescu își curmă activitatea. Din clipa în care se făcea mai bine, critica nu mai avea nici un rost. Care critică ? Critica de principii ge­nerale, critica culturală. Poate. Critica culturală e, în adevăr, legată de începutul unei societăți și a­ unei culturi. In nelim­­pezirea noțiunilor și a tendențelor contra­dictorii, activitatea unui critic ce se si­lește numai să desprindă adevărul din ră­tăcirile începutului e necesară. Critica d-lui Maiorescu era izvorâtă deci din nevoile timpului. In politică, șovăirile unui popor ce-și încerca o constituție cu mult mai presus de desvoltarea lui reală, și. în cultură, tragicul conflict dintre formă și fond, — așteptau mintea limpede și con­deiul incisiv al unui îndrumător. Opera d-lui Maiorescu e legată prin urmare de timp. Timpul însă trece. Cultura română a luat calea firească a progresului. Nevoia unei critice îndrumătoare se făcea tot mai puțin simțită. Și atunci d-l Maiorescu crezu că nu mai era nevoe de critică, încă odată, de care critică? De critică generală, poate, deși d-l N. Iorga s’a încer­cat să ne dea îndărăt la abecedarul formelor culturale. De adevărată critică, — nu... D-l Maiorescu recunoștea, firește, că «aprecierile critice izolate nu vor lipsi și nu vor trebui să lipsească nici­odată dintr’o mișcare intelectuală... Dar aceste sunt lucrări de amănunte»... Lucrări de amănunte ! Noi le numim : critic adică una din cele mai însemnate și mai bogate laturi ale activității literare din zilele noastre. Critica a evoluat și ea. Nu mai suntem la critica de principii ge­nerale a lui Lessing. Problemele literare s’au lărgit și critica și­ a deschis noi ori­zonuri spre care d-l Maiorescu n’a voit să se îndrepte. Critica nu s’a mărginit la «aprecieri izolate», ci e ea însăși, o vastă literatură, crescută in jurul operelor de artă și plu­tind încă între artă și știință. Ori­ce operă literară trezește în noi felurite probleme. Nu e de ajuns s’o «judecăm» ; trebue s’o studiem în amănunte ; s’o așezăm în timp și în spațiu ; s’o punem în legătură cu spiritul vremei și cu evo­luția întregei noastre literaturi ; s’o cer­cetăm în înrâuriri , în isvoare și în e­­laborarea ei ; să-i aplicăm grăuntele de știință pe care ni-l dă estetica și răsunetul de emoție ce-l trezește în sufletul criticului. In critică, se întrebae speculațiile propriei noastre cugetări cu cele ale altora, cer­cetarea istorică, și cercetarea biografică, puținele criterii sigure scoase din studiul comparativ al literaturilor precum și tăl­măcirea artistică a sensațiilor noastre dinaintea operii asupra căreia ne oprim. Critica e știință, istorie și poezie. * * * Nimic din această critică modernă în opera d-lui T. Maiorescu. Activitatea d-sale se oprește în pragul principiilor generale de cultură. După limpezirea îndrumării, critica și-a sfârșit menirea. D-l Maiorescu nici n’a bănuit desvoltarea atât de în­semnată a celeilalte critice, a adevăratei critice... Sau dacă a bănuit-o, a limitat-o la «aprecieri izolate», sau la o critică «judecătorească», după cum o numea d-l Gherea, în care opera e judecată în câteva cuvinte, fără a fi explicată și cla­sificată. In articolele despre Eminescu, Caragiale sau în cele câteva rapoarte aca­demice, nu găsim de­cât o critică em­brionară, sigură în judecata ei, măsurată și atică în formă, dar neîndestulătoare... Iată de ce posteritatea se va mira, vă­zând că omul, care a fost o minte critică atât de limpede, a putut trăi un sfert de veac alături de Alecsandri, fără a-i fi studiat opera, alături de Eminescu pentru a-i închina câteva pagini literare de dreaptă prețuire, dar străine de proble­mele critice moderne și alături de Creangă, fără a-i fi consacrat o singură pagină , că acest om a putut păstra aproape 20 de ani manuscrisele lui Eminescu, fără a se fi bănuit nu numai valoarea artistică, dar nici însemnătatea lor pentru critica română sau pentru cultura națională în genere. Mărginindu-se la formele abstracte ale cugetării logice, și la cadrele culturii ge­nerale, d-l Maiorescu nu s’a scoborât la critica literară. E o sarcină pe care n’a voit s’o primească. Pregătit sufletește, prin simț artistic și cultură universală, d-l Maiorescu și-a socotit menirea înche­iată, de îndată ce am început să avem o bună literatură, presupunând că închide în sine și critica literaturii rele. Nu și-a în­chipuit însă că operele de valoare au mai ales nevoe de critică. Critica explică: Necrezând în critica explicativă, a lăsat altuia marea cinste de a întemeia ade­vărata critică română. Din nefericire însă, d-l Gherea era mai puțin pregătit pentru sarcina, pe care d-l Maiorescu ar fi putut-o îndeplini cu o mai mare competință și cu mai mult talent. Aceasta e activitatea d-lui Maiorescu, și aceste sunt marginele în care se în­grădește, o critică culturală ce se oprește la pragul criticei literare fără a-i fi pășit de­cât rar și întâmplător. Dacă d-l Ma­iorescu nu l-a trecut, a pregătit totuși calea ce duce la dânsul. O critică cultu­rală sănătoasă nu poate să nu aibă și o înrâurire oarecare asupra literaturii. Cine se luptă pentru păstrarea «natura­lismului în marginele adevărului», se luptă și împotriva unei răspândite lite­raturi patriotice ce trăește tocmai din confuzia acestor două noțiuni diferite. In întreaga activitate a d-lui Maiorescu vom găsi primatul esteticei. Critica lui culturală fusese în funcțiune de literatură și de frumos în genere, în deosebire de critica d-lui N. Iorga care fusese în func­țiune numai de cultură... Opera d-lui Maiorescu e­ sănătoasă : în ea se întrebae cerințele generale ale adevărului obștesc cu nevoile și însu­șirile noastre specifice de rasă. Intr’o e­­pocă covârșită de naționalism zgomotos, un om ce recunoștea un adevăr și un frumos dincolo de hotarele naționalității nu putea să nu pară «un cosmo­polit». Și, astfel, conservatorul ce se lup­tase împotriva formelor străine, avu de înfruntat învinuirea de a nu fi ținut seamă de factorul național. El scrisese totuși : «Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțământ natural, prin adevăr, prin în­țelegerea ideilor, ce omenirea întreagă se datorește civilizației apusene, și tot­deo­dată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național». Sau : «Singura clasă reală la noi este ță­ranul român, și realitatea lui este su­ferința, sub care suspină de fantasmago­riile claselor superioare». Scriind rândurile aceste, și luând și apărarea poeziei populare în atâtea îm­prejurări, d-l Maiorescu nu putea fi străin de aspirațiile noastre etnice, și nu putea împinge la o literatură abstractă și fără rădăcini naționale... Critica lui cerea numai îmbinarea meșteșuguită a universalului cu particularul și desvoltarea însușirilor noastre naționale în cadrele generale ale adevărului — și de aceia a stăpânit cul­tura română timp de un pătrar de veac până ce ne-am înfripat o literatură se­rioasă și o critică cu adevărat literară. E. LOVINESCU □­o­a

Next