Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1921-1922 (Anul 7, nr. 1-47)

1922-09-08 / nr. 36

FLACARA VII/36 577 Frați români din orice parte. Fii ai neamului latin, Voi ce’n lume-avurăți parte De un traiu de chinuri plin, ele... (Poezii, București 1901) Te-ai dus, și liniștea vieții S’a stins. Adio­ trist cuvânt. S’a stins lumina tinereții, Și iată’n locul dimineții E întuneric de mormânt. Și între: Firește însă că Iuliu Săvescu, în chiar aceste lucruri de ieftină inspirație punea o grație specifică, o ușurință înnăscută talentului adevărat, ceva din subtilitatea, pe alocuri, inconștientă poate, dar reală și vizibilă, inerentă aspirațiilor și bunelor lui intenții înnăbușite de mediul literar în care trăise și se desvoltase: In cetatea morților Liniște și pace. Iar deasupra porților, (Poezii, București 1901). In cetatea morților Crucea strâmbă zace, Pe cărarea stelelor, Trece trista lună, Și’n tăcerea sferelor, Pe cărarea stelelor Sufletele-adună. Iar din sânul norilor Lacrimile nopții, In surâsul zorilor, Cad pe sânul florilor Lacrimile nopții. (Poezii, 1901) Și e cam tot ce se poate spune despre Săvescu, și în bine și în rău. Figura lui inspiră duioșia inerentă oricărei soarte similare lite­rare, și se topește, sau mai bine zis, topește ea, în liniile ei, impresia obiectivă a scrisului său cristalin, dar sumar. Ea prezintă multe ase­mănări, nu cu Petică, de care se deosebește fundamental, ci cu un alt poet, deopotrivă, mort tânăr, prin 1914, cu prețioase promisiuni răspândite dealungul multor poezii răzlețite prin revistele vremii: D. Iacobescu. N. DAVIDESCU REVISTA REVISTELOR STRĂINE REVUE BLEUE (August, No. 15). Un respectabil număr de re­viste găzduiesc în paginile lor în chip regulat, cronici în care vor­bește intelectualitatea a o sumă de popoare «minore», încă în fața marelui tribunal al culturii europene: catalan, sud-american, danez, irlandez, etc., etc., dar mai cu seamă important pentru noi: ma­ghiar, cehoslovac, bulgar, într’un cuvânt sud-estul Europei în sânul căruia pare că am avea DREPTUL LA ÎNTÂIETATE... Despre noi? Nimic, nimic... în orice caz nimic îmbucurător fiindcă ne închipuim că acele­a<Lettres roumaines» de o atât de dubioasă obiectivitate și de o foarte ușuratică informație (ca să nu spunem altfel) pe care d-l Păltânea a reușit să le publice în «Mercure de France», numai ca un succes ori ca un folos nu le putem înregistra. După o lungă și amară așteptare, putem în sfârșit salută în acest număr al lui «s Revue Bleue», primul eveniment serios, în această privință. Simpatica publicație (care publicase până acum niște foarte drepte cronici economic-politice asupră­ ne) aduce în fruntea ei un articol de bună întindere al d-lui N. Iorga: L’AME ROUMAINE MODERNE — Le poète Michel Eminesco. D-l Iorga își începe articolul direct, ca și cum o sumă de lu­cruri asupra noastră, ar fi cunoscute în occident. Ne îngăduim să credem că e un fel admirabil de a spune ceea ce trebuie, printre rân­duri, acestei străinătăți atât de anchilozate când e vorba de noi... Amintind de ediția poeziilor lui Eminescu pe care a scos-o «Liga Culturală», începe prin a defini astfel pe cel mai mare poet al nostru : «poetul care încarnează ceea ce tradiția națională avea mai original și ceea ce, în civilizațiile străine, ar putea fi superlativ util desvoltării acestui fond istoric și tradițional». Și fiindcă urmărește o ediție făcută cronologicește, «atât de ne­cesară pentru înțelegerea dramei literare și omenești pe care o repre­­sintă, vom încercă o explicare psihologică a desvoltării acestei poezii, cu totul nouă prin mișcătoarea ei sinceritate și isbucnirea ei îndrăs­­neață». Eminescu apare în epoca în care influența franceză, a cărei rol asupra desvoltării literilor române din epoca noastră e așa de mare încât niciodată n’ar fi socotit cu exagerare, degenerase «într'o sim­plă imitare sterilă». Dacă în Cernăuți, la dascălii de școală germanică, Eminescu su­ferise, seducția marilor romantici ai Germaniei, Heine și Lenau, în schimb e primul care, în cursul călătoriilor, se iniție asupra vieții populare românești. Pornind de aci, trecând (în timpul «Comunei») prin preocupările ideilor sociale, influențat în cercul «Junimei» de mișcarea ideilor co­respunzând cu cele din Germania, hărțuit de desechilibrul unui trup suferind la care se adăuga o tainică moștenire patologică, Eminescu ajunge la acea bine cunoscută filozofie desnădăjduitoare. Pe urmă vine marea dramă a nenorocitei lui iubiri pentru Veronica. Din toate aceste elemente își ia avântul acel incomparabil lirism și acea sbu­­ciumată poezie de idee. V. R. S. LA GRANDE REVUE (Iulie). Compatriotul nostru d-l Matei Rusu, publică un studiu vast despre viața și opera lui Caragiale. D-l Rusu este infinit mai bine informat ca d-l Pompiliu Pătrânea și în­cercarea lui, de-a ne face cunoscută literatura in Franța, merită o deosebită atenție și laudă. Articolul despre Caragiale nu este prima încercare a d-lui Rusu, c-sa a mai tradus cândva, o serie de ex­trase «Les pensées de Caragiale» (mărturisesc, nu prea fericite), a tradus câteva poeme din Eminescu și a tradus Miorița. De data asta, studiul despre Caragiale constituie o adevărată mo­nografie a vieții marelui satiric. D-l Rusu o privește cu umilință și dragoste. Truda lui de­ a înțelege și de a grupă, logic, atâtea eveni­mente și anecdote dispărute, este răsplătită cu claritatea existentă a studiului. D-l Rusu, pune în epigraf: «nu-i vorba de un biped exotic pe care, pentru ciudăția lui, îl expun în grădina de aclima­tizare a Literilor franceze. E numai un scriitor viguros, chiabur de variat și cu noblețe sincere, — născut dintr’un popor — convin, mic. Locul lui este însă printre cei mari a căror ursită a fost să audă, împrejurul leagănului lor, sunetele unui graiu universal». După epigraf, împărțite pe capitole iată debuturile, iată existența, caracterul, imaginea, opera comică, etc. D-l Rusu vorbește de familia lui, de viața lui mizeră de la început, de studiile lui. Și aici, din prea multă dragoste, d-l Rusu exagerează uimitor: «Ce studii a făcut? Ce importă, de vreme ce e, oricum un autodidact. Un autodidact ca­­re-i citește în original pe Xenofon, pe Tit-Liviu, pe Dante, pe Schiller și Victor Hugo, care discută teoriile lui Lombroso și critică muzica lui Wagner­. Tot atât cât a discutat muzica lui Wagner, Caragiale l-a criticat și pe Mallarmé și a enunțat și câteva teorii de estetică a căror valoare este și nulă și dureroasă. Caragiale poate fi un mare scriitor, dar nu este necesar să-l imaginăm citindu-l pe Tit-Liviu, cu un cap ca acele a Renașterei, ca Goethe sau Leonard. Și încă, admirabilul satiric, citea în grecește pe Xenofon când era mai firesc să-l citească pe Aristofan și-l citea pe Tit-Liviu, când avea la înde­mână pe Plaut și pe Terentin. Idolatria nu trebuie dusă prea de­parte— și nu e de altfel, de loc necesar, ca un mare artist să fie numai­­ decât un erudit. «Admirabilul satiric», scriem noi — și d-l Matei Rusu, protestează laolaltă cu Caragiale, împotriva acestei afirmații. Caragiale protestă că e un scriitor sentimental și d-l Matei Rusu, e de acord. Dar să nu amestecăm prea mult omul cu opera și să nu facem confuzie între judecata clară și anecdotă. Că opera lui, de observație pură și clară, Caragiale o scoteă din fundul unui suflet neliniștit, că râsul lui eră suferință și răutatea lui repulsie — e tot ceia ce se poate. Dar opera de artă nu se clasează niciodată după chipul și afectivi­tatea autorului ei — ci numai în înfățișarea ei proprie. Flaubert n’a fost mai puțin ros decât Caragiale, de cancerul tristeței și repulsiei de oameni,­ Flauber nu s’a neliniștit mai puțin în fața paginei și în fața naturei — și iată totuși că opera lui, hotărîtă printre cele obiec­tive, a rămas disamblabilă față de autor. Cu tot atâta suferință și participare efectivă la creație, Chateaubriand rămâne prototipul scrii­torului «sentimental», cum nu e Caragiale, cum nu e Flaubert. D. Rusu ține să explice odată cu viața lui Caragiale — puțin și din opera lui. Ca să ajungă acolo d-sa a crezut necesar un scurt tablou sinoptic al istorie românilor. D-1 Rusu notează influențele culturale sari s’au exercitat dealungul istoriei noastre, cea slavă, cea greco-franceză, cea latino-italiană. D-1 Rusu se oprește la revo­luția de la 1848 și deslușește în parte, caracterele epocei de tranziție «liberală» (d-l Ibrăileanu o lămurește admirabil în «Spiritul Critic») din care Caragiale avea să-și extragă modelele pe cari le-a carica­turizat cu atâta inimitabilă vervă. D-l Rusu citează cu discreție câteva scene din «Conu Leonida față cu reacțiunea» și încearcă, cu pilde să sugereze ceva din opera lui Caragiale. O traducere, a «Conului Leonida» sau a «Hanului lui Mân­­joală», de­ o pildă, va fi însoțit bine studiul și ar fi complectat în cititorul francez imaginea întreagă a unui mare scriitor român. t

Next