Flacăra, octombrie-decembrie 1976 (Anul 25, nr. 40-52)

1976-12-09 / nr. 49

artă • teatru • cinema Intre clasic şi baroc (VI) Holbein Surîsul lui Erasm Să nu desfid totuşi înţelepciunea. Şi să nu risipesc ceea ce n-am avut niciodată. Să revin mai bine acolo unde ea străluceşte discret, fără, cel puţin aparent, orgoliul greci­lor : la ochii albaştri ai lui Erasm din tabloul lui Holbein; mai exact, la ceea ce mi-am închipuit că ne-ar putea spune acești ochi care nu se văd. Portretul e al unui om care simte efectele vîrstei. Miinile sprijinite de pupitru sint noduroase din pricina gutei, iar obrazul, văzut din profil, e supt, palid și umbrit de un vag scepticism. Nimic în această figură exsanguă nu aminteşte pasiunile secolului al XVI-lea. Dimpotrivă, totul le ascunde. Erasm nu vede decît rîndurile pe care le aşterne pe hîrtie, departe de toate sfîşierile veacului său, abstras într-o li­nişte străină şi de acţiune şi de lacrimi. Acest om care a mizat totul pe prudenţă, pe tact şi mă­sură ni se înfăţişează aşa cum a dorit să rămînă , retras în penumbra odăii sale, înconjurat numai de cărţi, prea dezamăgit ca să mai poată lupta cu brutalităţile unor pa­timi ce nu-şi alegeau armele. In jurul lui lumea s-a împăr­ţit in două tabere? Nu îci concede, nu vreau să aparţin nici uneia, e deviza lui. Draperia pictată de Holbein îl desparte de lume ca un zid. Aş vrea totuşi să găsesc aici altceva decît singurătatea pe care penelul n-a putut-o ascunde. Şi îmi amintesc o în­­tîmplare relatată de cineva care vroia să demonstreze for­ţa artei. Se afla, în timpul unui bombardament, împreună cu alte persoane, sub un infern de obuze ce zguduiau pă­­mîntul. Vecinul său era total absorbit de lectura unei cărţi, „Pericol în mare”. Un taifun imaginar il ducea de­parte de furtuna reală în care trăia. Insă aceasta să fie oare menirea unui calm care a promis înţelepciunea ? De a pune la dispoziţie un deşert confortabil ? Undeva în Orient mi s-a povestit despre o plantă carnivoră care ucide numai în ceasurile de amiază cînd căldura toropeşte insec­tele şi lumina e plină de făgăduinţe. Cînd am încercat să-mi conving interlocutorul că această cruzime poate face o floare să semene cu o fiară, el mi-a replicat : „Dar soa­rele dogoreşte mai departe. Şi jungla mişună de viaţă, de parcă nimic nu s-a intîmplat. Depinde ce vrei să alegi, floa­rea sau fiara. Sau poate nici una, nici alta”. Vroia să spu­nă că prudenţa alege din toate acestea numai soarele. M-am gîndit atunci la ceea ce aflasem despre un bolnav care se purta îndeobşte normal, cu excepţia unor ciudă­ţenii. De pildă, înainte de a citi amănunţit un ziar, tăia cu lama articolele pe care vroia să le evite. Sau, nevrînd să vadă anumite persoane, cînd se întîlnea cu ele îşi aşeza mina pe ochi. Astfel, elimina din realitate tot ce nu-i con­venea. Din instinct de apărare sau din alte pricini expurga meticulos realitatea înainte de a lua cunoştinţă de ea. Pro­blema este dacă fericirea se poate întemeia pe o asemenea precauţie. Sau arta. Işi poate oferi ea o mingîiere filosofi­că evitînd tot ceea ce e nearmonic ? Parthenonul se pare că ne răspunde „da". Insă ştim cit datorează perfecţiunea lui erorilor optice. Erasm n-a ascuns că intr-un tumult era ispitit să-l imite pe Petru. Şi, in ciuda faptului că şi-a atras din partea lui Luther porecla batjocoritoare „regele ambiguităţii", nici un partizan al prudenţei n-a recunoscut mai deschis idealul său ; şi n-a făcut din ideea de abilitate, intr-un asemenea grad, artă şi eroare. Căci în faţa noastră se află totuşi chipul unui învins. Liniştea în care s-a retras îl apără şi, în acelaşi timp, il învinge. Omul acesta celebru, a cărui favoare au căutat-o regii şi papii, a rămas atit de singur incit pînă la urmă am­bele tabere l-au duşmănit, Luther pronunţînd anatema îm­potriva lui, iar Vaticanul punindu-i cărţile la index. Surîsul său fin e sceptic şi obosit. Poate că, în vreme ce scrie, bă­nuieşte de-acum că va constitui o dovadă a deziluziilor prudenţei. Zwingli îl compara cu Ulise. Şi, se înţelege, făcea această comparaţie pentru a adăuga­ că el era de partea lui Aiax. Insă prudenţa lui Erasm nu este prudenţa lui Ulise. Şi tre­buie spus acest lucru pentru a găsi drumul spre un curaj însorit, care să se opună dezordinii. Clasicismul nu întoar­ce spatele vieţii, ci ii dă o formă , un ţărm, prin care grecii pun capăt erorii. Dar Erasm evită declaraţiile definitive. El preferă să fie singur. Şi chiar corurile din tragediile antice îi displac. Cu atit mai mult un destin pe care îl simte vuind şi dînd dreptate celor încăpăţînaţi. Morala acestui erudit socotit clasicul prin excelenţă este, de fapt, morala unui eretic al clasicismului. Pentru el nu există libertate fără a fugi tot timpul de ceea ce riscă s-o tulbure. Cinci univer­sităţi îi propun o catedră. Le refuză. El vrea să rămînă homo pro­se. Şi dacă pornim de la observaţia lui Paul Klee, că numai o lume fericită dă naştere unei arte concre­te, înseamnă că, în virtutea aceleiaşi legi, Erasm se eschi­vează de la suferinţă prin liniştea aproape abstractă care-l înconjoară. O viaţă abstractă e însă o viaţă care frustrează. Acest duşman consecvent al excesului ne lasă cu iâinile goale , după ce i-am admirat consecvenţa. Căci nu ajunge să ne­­ ferim de ceea ce ne neagă. Un scut e prea puţin pentru­­ a rostii numele fericirii. Mai ales cînd pe el se află capul­­ Corgonei. Şi nu ajunge să limităm riscurile nedumeririi­­ în faţa morţii şi a soarelui care işi continuă drumul. In ce-i­­ priveşte pe greci, ei au crezut în măsură şi în limită, nu­­ pentru a ocoli fericirea, ci pentru a o face posibilă, pentru * a sărbători în cadrul lor ceea ce e uman. Şi există ceva­­ mai uman decît nevoia de a fi fericiţi ?­­ Cu cît te simţi mai mult om, cu atit vei fi mai asemănă- ^ tor zeilor, spunea Goethe. Poate că lucrurile stau tocmai­­ invers. Cu cît mă simt mai mult om, cu atit mă simt mai de-­­­parte de zei, adică de o seninătate pentru care fericirea­­ n-are nici un înţeles. ^ OCTAVIAN PALER ■ ] Cronica filmului Frăţiorul La ora cînd apar aceste rînduri, sînt convins, titlul de mai sus nu mai stîr­­neşte nedumeriri, lumea a aflat des­pre ce e vorba — este vorba de o co­medie ! — şi dă buzna la cinematogra­fele centrale la care a fost programat în mod absolut misterios , nici un rînd în presă, care să avertizeze oame­nii cu ce vor avea de-a face (spre de­osebire, de pildă, de „întoarcerea pan­terei roz“, un film mediocru — e drept, beneficiind de participarea unui mare actor — dar căruia i s-a făcut în schimb suficientă reclamă) ; nici un afiș tipărit , nici un forspan, nimic !... Pînă şi mulţi dintre colegii mei de breaslă, întrebaţi dacă ştiu ce e cu acest „frăţior“, au ridicat din umeri ! ? Capriciu ? Dezinformare ? Subtilă „manieră comercială“ de a ne face o surpriză acum, în luna cadourilor ?! Greu de precizat. Fapt este acela că pînă şi acei cîţiva derbedei care se mai perindă prin sala „Luceafărul“ (ştiu, mă repet, dar asta e situaţia), gata de pus pe rîs, pe comentat, pe în­jurat, pe fluierat etc., etc., iată, se potolesc după primele minute de vizionare , rîzînd, apoi, aşa cum tre­buie. Civilizat, cu alte cuvinte. Pentru că avem de-a face cu un film din MARELE MUT !... ...HAROLD LLOYD. Un nume care, alături de CHARLES CHAPLIN, BUS­TER KEATON, STAN LAUREL şi OLIVER HARDY etc., a marcat „vîrsta de aur a comediei“, atunci cînd „comedia era rege“. Strecurate între ghilimele, ultimele două formulări aparţin, ca titluri, unor două filme de montaj vizionate relativ recent pe ecranele noastre, filme datorate unor pasionaţi ai celei de-a 7-a arte, arhi­vari americani de cinematecă, dar şi meseriaşi desăvîrşiţi , şi de această dată, cu „Frăţiorul“, avem prilejul să luăm contact cu un produs similar : un film mut de lung metraj, a cărui peliculă a fost recondiţionată astfel încît să satisfacă pretenţiile spectato­rului modern, în care a fost introdusă o bandă sonoră adecvată (zgomote, împuşcături, ţocăit sublim de sărutări decente, grohăit discret de porci, valu­rile mării, fiertul cafelei, plesnitura caracteristică a unui drug de oţel într-o ţeastă umană, bîzîitul unei albine pe ceafa eroului aflat în impas etc., etc., etc.), alături de muzica unei orchestre de jazz-band care cunoaşte foarte bine ce înseamnă „melos“-ul unui film, cu atît mai mult cu cît acest film a intrat în Istoria Cinematogra­fiei. HAROLD LLOYD : ochelaristul cu ochi de candid ; neajutoratul, descur­căreţ feroce ; „prostănacul familiei“, devenit erou al unei provincii texane ; timidul justiţiar ; aparentul bleg, spontan descurcăreţ — contraste, aici, fireşti. Se rîde în hohote la acest film, se rîde — deşi replicile eroilor sunt subtitrate, exact ca pe vremea Mare­lui Film Mut — cu lacrimi : ingenio­zitatea pulverizează violenţa, dragos­tea rămîne veşnic sublimă (chiar şi sub masca acestui Harold Lloyd, care s-a născut în anul 1889 !... — dar ştiţi cînd a murit ?), bucuria de a fi învinge pericolul, moartea posibilă, stupidă... La un cinematograf de premieră al Capitalei rulează acum un film : FRĂŢIORUL , mergeţi să-l vedeţi ! E ciudat cum, odată ieşit din sală — şi neavînd nici o legătură cu subiectul filmului în cauză, realizat prin o mie nouă sute douăzeci şi ceva! — te întrebi: oare de ce nu mai ştim să rîdem ? De ce rîdem — la această comedie — altfel ?! Altfel decît în viaţa obişnuită, fireşte ; chiar.­­ de ce. .. HORIA PĂTRAŞCU : Flacăra pagina 16 Expoziţii Artişti tineri Iată cîteva expoziţii despre care s-a scris puţin, deşi opera prezentată are ca­litate. Sunt cele mai bune expoziţii ale unor artişti tineri din cele văzute de noi anul acesta şi faptul are, cred, im­portanţă, pentru că manifestări bune au fost destule, mai cu seamă in primăvară. Sculptorul Ion Iancuţ lucrează, în ge­neral, portrete de mici dimensiuni, mo­delate cu mult sentiment. Recunoaştem lecţia lui Paciurea — căruia, dealtfel, îi şi închină un portret omagiu — dar mai vedem şi gustul sculptorului pentru simbol şi emblemă, pentru o poetică pro­prie a sublimului. Ion Iancuţ este unul din acei oameni singuri care caută taina lucrurilor. Sculptura lui e lipsită de re­torismul care însoţeşte mare parte din arta tinerilor; ea trădează un meditativ şi un solitar, sensibil la suferinţele ce se petrec în discreţie. In compoziţii, artis­tul găseşte idei originale pentru a spune, în fapt, aceleaşi lucruri ca în portrete. In ciuda liniştii ce pare să apere aceste obiecte de public, de privirile prea gră­bite ori prea agresive, în ciuda dimen­siunilor reduse, ele fac întotdeauna o bună impresie in expoziţii. (Sala Orizont — Atelier 35). Selecţia de grafică (de la Căminul Ar­tei) semnată de Victor Vladimir Ciobanu impune un creator cu o viziune agitată şi îndrăzneaţă, un inventator de imagine capabilă să semnifice ideea de conflict, de confruntare teribilă fără a fi, totuşi, o imagine de natură să bruscheze toate obişnuinţele ochiului nostru. Mai corect ar fi să spunem că Victor Vladimir Cio­banu inventează încă acolo unde nu pă­rea să mai încapă loc de noutate. Ar fi lesne să ne gîndim la pictura unui Marta, pentru că, deşi tipul de forme diferă, montajul lor urmează, în mai toate pri­vinţele, reguli asemănătoare, dar e mai, bine să apreciem grafica românului pen­tru „diferenţele ei specifice“. Desenato­rul închipuie clipa cea mare a unor bă­tălii­­cu apele, cînd se referă la un fapt al realităţii imediate, cu noaptea, cînd stăruie asupra aventurii gîndului om.­ Sf. :y nesc), semnificind prin aceasta măreţia şi necesitatea conflictului, ca loc de naştere al adevărului. Victor Vladimir Ciobanu nu e un dascăl de morală, ci un pictor. El nu spune cum este răul infinit de bine, ci cum extrage gîndirea miezul conflictual din cele existente. Planşele lui, ţinute cu multă sobrietate în brunuri stinse, in laviuri de verde coclit, în ape violacee. Ireale, stau fru­mos -in biblioteci­ grele de cărţi şi in case unde se citeşte poezie de azi. TUDOR OCTAVIAN ■ Cronica spectacolelor Bogata rudă săracă In privinţa teatrului scurt bintuie — păgubitor — o dublă prejudecată : aceea a publicului, precum că teatru „serios profesionist“ care să-i dea satisfacţii, îm­pliniri, nu înseamnă decît spectacolul ba­zat pe-o singură piesă de lungă întinde­re ; aceea a oamenilor de teatru, precum că publicul n-ar putea fi clintit din pre­judecata sa şi adus la spectacole alcătui­te din mai multe piese de mică întinde­re. Dealtfel, prejudecăţile acestea se în­temeiază pe mult prea puţine fapte, pen­tru că aşa-numitele spectacole coupés sînt foarte rare. In schimb, dincolo de un grad sau altul de „conştientizare a problemei“, există însăşi problema , adică realitatea că teatrele profesioniste nu acordă pic de atenţie pieselor scurte. Faptul este, repet, păgubitor. Pentru că ne-am întrerupt o tradiţie : şi Iordache Golescu, şi Costache Facca, şi Costache Bălăcescu, şi Costache Caragiale, şi Matei Millo, şi Mihail Kogălniceanu, şi Con­stantin Negruzzi, şi însuşi Ion Luca Cara­­giale au scris teatru scurt, piese scurte care s-au jucat, piese scurte care au a­­tras mulţimi de spectatori. Pentru că este ignorată, nefolosită, nefinalizată, neren­tabilizată şi, implicit, dispreţuită munca a nenumăraţi autori contemporani care au scris sute de piese de actual interes, piese dintre care vreo cîteva zeci sînt chiar foarte bune. Pentru că teatrele ar avea numai de cîştigat dacă ar introduce în repertoriile lor măcar cite un spectacol compus în fiecare stagiune : ar fi acope­rite mai multe sarcini ideologice concre­te ; producţia ar fi mai abundentă şi mai variată ; actorii ar putea să-şi împlinească, mai lesne, şi normele, şi dorurile de roluri principale ; secretarii literari ar putea ajunge nişte rafinaţi ai combinaţiilor de piese. Pentru că drama­turgii — dacă piesele scurte li s-ar şi ju­ca, nu doar, cel mult, publica — şi-ar spori exigenţa faţă de piesa scurtă, ar tinde spre miniatura-bijuterie ; iar, pe de altă parte, şi-ar spori şi cantitativ pro­ducţia de piese scurte, aceste piese care ne cer puţin timp şi multă profunzime. In sfîrşit, pentru că şi spectatorii pierd şansa unor spectacole cu piese care să vizeze o mulţime de conflicte „la zi“. Şi, cu toate că absenţa piesei scurte de pe scenele teatrelor profesioniste e atît de păgubitoare (n-am înșirat decît o parte din relele pe care le atrage), pasivitatea teatrelor și a oamenilor de care depinde — o perioadă mai lungă sau mai scurtă dar, oricum, depinde al naibii de concret — soarta teatrelor e uluitoare. Noroc de entuziaşti ! Dar, despre dumnealor, entuziaştii, des­pre spectacolul conflictului cu inerţia şi despre spectacolele-argumente ale săp­­tăminii teatrului scurt, în cronicuţa sau, ca să fiu în ton, în cronica scurtă urmă­toare. NELU IONESCU ■ Appassionato de Aurel Gh. Ardelean pe scena Teatrului de stat din Oradea Nr. 49 (1 122) - 9 decembrie 1976

Next