Flacăra, aprilie-iunie 1977 (Anul 26, nr. 14-26)
1977-04-21 / nr. 16
Rubrica mea Creaţie şi cultură Intre creaţie şi cultură nu se leagă unanim o corelaţie strînsă. Numeroşi sînt scriitorii şi artiştii, de la noi şi de pretutindeni, care au agonisit prea puţină lectură şi informaţie, ca totuşi să se dezbare de ele ca de o povară. Un model, mărturisit sau nu, statornic sau trecător, a fost factorul hotărîtor al unei vocaţii reale sau iluzorii. Coborit sau nu din maimuţă, omul e o fiinţă care excelează din imitaţie, dar se pretinde original. Cu fiecare scriitor şi artist, răsare pretenţia unui nou „univers“. In mai toţi domină o încredere totală în sine, o securitate morală uneori agresivă. Putini sînt acei creatori modeşti, care se străduiesc ani de zile intr-o pregătire temeinică, înainte de a năzui să debuteze. Nu poţi fi compozitor, fără a te fi initiat în toate sectoarele artei muzicale şi de a fi asimilat meşteşugul marilor înaintaşi. Acelaşi lucru este valabil pentru sculptor, care nu se poate limita la dibăcia modelării şi la realizări de ipsosar. Pictorii şi sculptorii din zilele noastre nu mai ţin seama de legile proporţiilor şi ale perspectivei, socotite bine de lada de gunoi. Nu este însă rău să le cunoască în prealabil, înainte de a se descotorosi de ele. Trăim în veacul unei noi ştiinţe : informatica. Datorită calculatoarelor electronice si numărului imens de informaţii de tot felul, pe care le manevrează, dispunem de o aparatură confortabilă. Cine se va obosi in viitor sâ-şi culeagă singur informaţiile într-o problemă, cînd ce poate avea de-a gata ? Totodată, cultura audiovizuală tinde să se substituie cu desăvirşire aceleia obţinute prin studii îndelungate. Marii poeţi aii Renaşterii aveau o solidă cultură umanistică, îşi făceau pregătirea plecaţi peste infuliile înaintaşilor elini şi latini, le cunoşteau operele ca pe un catehism laic. Petrarca era un mare erudit, iar poeţii Pleiadei franceze i-au păşit cu devoţiune pe urmă. Puţinele biblioteci publice erau literalmente acaparate de studioşi fanatici, care au dat pe cei mai buni scriitori ai vremii. In secolul trecut, aceeaşi rivnă de invăţătură caracterizează anii de studenţie ai lui Eminescu, după ce, ca elev si bibliotecar al lui Aron Pumnul, îşi făcuse o „bază“. Cele peste 10 000 de pagini scrise ale manuscriselor de la Biblioteca Academiei cuprind în bună parte note de lectură şi chiar extrase din cărţile şi periodicele consultate. Mai surprinzătoare este cultura enciclopedică a lui B.P. Hasdeu, concomitent cu zburdălniciile unei adolescente şi prime tinereţe aventuroase. Cind şi-a găsit timpul să acumuleze atîtea cunoştinţe în atit de puţini ani ? Exemplele se pot înmulţi în sectorul poeziei cu G. Coşbuc şi Ion Pillat iar in zilele noastre cu Al. Philippide, Mihai Beniuc, St Aug. Doinaş, şi A. E. Baconski, cărora nimic din istoria poeziei universale nu le-a rămas străin. Cultura nu poate fi impusă prin constrîngere, dar ea se acumulează și se limpezeşte în fiecare printr-o severă autodisciplină, in chilia căptuşită cu carii. ŞERBAN CIOCULESCU ■ O dedicaţie cît o carte „Mergeam spre străduţa plină cu iarbă şi cu multe flori pe care moartea încerca şi ea să pătrundă, închipuindu-mi-o mergînd alături de noi, îi zisei printre dinţi : — Are să te prindă tata !“ Iarba pierdută este o carte cu care un medic, pe nume Dan Claudiu Tănăsescu, dobîndeşte încă o diplomă : aceea de bolnav profesionist al condeiului. Cartea n-are nici o dedicaţie declarată, însă — difuz şi lăuntric — este, de la un capăt la celălalt, cartea unui bărbat care-şi îngăduie bucuria reîntoarcerii în copilărie pentru a reasculta şi a copia pe hîrtie cea mai frumoasă dintre poveştile pe care le ştie : aceea despre tatăl său, adică despre un om tăcut care a făcut ceea ce — ca o moştenire — avea mai apoi să facă şi fiul , i-a povestit — nu cu vorbe, ci cu faptele sale, cu exemplul său de-o viaţă — cea mai frumoasă dintre istoriile pe care le ştia : aceea despre miezul profesiei de medic, aceea despre uitarea de sine atunci cînd un alt om este în impas, aceea despre veşnicele drumuri pe care le fac medicii, pe care aleargă medicii, ca să ajungă la timp Ungă oamenii care au ajuns la hotarul vieţii lor. Pentru că-i prima, trebuie notat şi cum e scrisă cartea. Dan Claudiu Tănăsescu, departe de maladii literare ca preţiozitatea şi sclifoseala, ca abundenţa de sinteze şi metafore tulburi, are bunul simţ să povestească simplu şi firesc , să povestească într-o bine închegată limbă şi ţărănească şi orăşenească, pentru că exact acesta este mediul, mai precis intermediul periurban, în care se petrec faptele pe care le-a trăit; să povestească in construcţii pe care are şi voluptatea şi decenţa, măsura deci, să le alcătuiască şi rotund şi concis ; să povestească în fraze scurte, nervoase, ca întindere, şi blinde, calde ca ton , să povestească, cu grijă şi tandreţe, despre personaje cu adevărat adevărate, deci despre oameni concreţi şi interesanţi, aşa cum numai viaţa îi poate da scriitorilor. In loc de orice altă încheiere, o observaţie care poate ajunge şi un semnal roditor : cartea aceasta este deosebit de filmică. Dan Claudiu Tănăsescu a scris cu talent literar despre ce a văzut cu ochi oneşti de copil şi despre ce a rămas imprimat de neşters, ca o sumă de obsesii, în sufletul unui copil, adică imagini, intuită, profund dramatice. Regizori de sensibilitate artistică dar şi omenească, de felul lui Dan Piţa, ori Cristiana Nicolae, ori Mircea Veroiu, ar putea transforma cartea aceasta intr-un film al dramatismului şi tragismului vieţii, consemnat, paradoxal însă tocmai prin aceasta intens artistic, cu delicateţe. Ceea ce, cu împletiri de cuvinte, a făcut, a consemnat autorul cărţii. N. IONESCU ■ Faptele şi vorbele Un deziderat Scrisul este o treabă mai grea decît vorbitul. Cuvîntul rostit zboară, dar, aşternut pe hîrtie, rămine. Poate conştiinţa aceasta strecoară un fior de sfială în faţa paginii albe. Sînt oameni care istorisesc cu mult antren diferite întimplări trăite, puşi să le scrie, deodată, ca printr-o „vrajă rea“, cum spune Mateiu Caragiale, îşi pierd orice vervă. Se încurcă în spinosul „care", construiesc fraze şchioape, sau de o corectitudine ţeapănă, absolut nefirească. In vorbirea curentă, propoziţiile neduse pînâ la capăt, ezitările, revenirile pot conferi naturaleţe, ba chiar farmec exprimării. In scris, cînd nu sînt căutate înadins, poticnelile fac o impresie lamentabilă. Pînă la talent, o pagină redactată fără respectul normelor elementare aie exprimării, adică în stilul petiţiunilor caragialeşti e o carte de vizită intelectuală. Să nu uităm apoi gramatica şi ortografia; păcatele împotriva lor se bagă mai greu de seamă la vorbire; pe hîrtie, zgîrie supărător privirea și sînt dovezi crase de incultură. Trebuie să recunosc că există într-adevăr o anumită demonie a grupării „oilor negre“ pe „cîmpul alb“. Mai mult ca vorbitul, scrisul tinde să urmeze nişte mecanisme ale sale; aşa scapă din condei rîndurile inepte de o corectitudine formală impecabilă. Un profesor îmi cita, zilele acestea, o frază strecurată într-o teză despre poezia Plumb a lui Bacovia : „Cavoul — zicea elevul — simbolizează locul unde mortul işi petrece viaţa“. Acesta este in fond modul de gîndire al lui Gîgă. El îşi produce „panseurile“ prin declanşarea automatismelor de construcţie ale frazelor fără să mai acorde atenţie conţinutului. Am luat-o foarte pe de departe ca să ajung la un necaz al dascălilor care predau în şcoală limba română. Ei îi învaţă de fapt pe copii să scrie. Dar, pentru aceasta sunt nevoiţi să le corecteze atent şi cit mai des caietele. E o muncă grea şi plină de răspundere, pînă la urmă decisivă în atingerea obiectivului didactic. Apare însă o inechitate. Doar profesorii de română au această sarcină împovărătoare peste orele de clasă. Veţi spune că şi la matematică li se corectează elevilor rezolvarea problemelor. Da, dar pentru profesorii respectivi e mult mai uşor, se urmăreşte rezultatul sau eventual schema operaţiei. La română trebuie corectat migălos totul : ortografia, greşelile gramaticale, chiar şi proasta caligrafiei Imaginaţi-vă că un profesor, spre a-şi împlini norma, are cam şapte clase a cite 35 de elevi. Dacă îşi îndeplineşte conştiincios munca, va avea de corectat periodic şi foarte frecvent sute de caiete. E oricum nedrept ca profesorii de română să fie siliţi a munci simţitor mai mult ca dascălii de la alte discipline. Unde mai pui că tot celor dinţii le revin sarcinile principale în organizarea serbărilor şcolare, festivalurilor patriotico-educative, participărilor la concursul „Civitatea României1“. Principiul echităţii reclamă ca munca sistematică de corectare a caietelor şcolare să fie obligatorie şi normală. Aş cuteza să adaug, grija de a scoate din şcoală oameni care să nu sjrigâ in facultăţi, ba şi mai departe, şi să se exprime în scris agramat, presupune satisfacerea acestui deziderat mărunt dar cu efecte incalculabile. OV. S. CROHMALNICEANU ■ Cronică literară Şerban Cioculescu: „Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana" (I) Am citit de trei sau de patru ori Viaţa lui I. L. Caragiale de Şerban Cioculescu, volum apărut în anul 1940 şi retipărit acum, pentru a patra oară, la Editura Eminescu, împreună cu Caragialiana (ediţia a II-a). Este o carte clasică, un model de monografie documentară a vieţii, care face pandant cu cealaltă sinteză exemplară, de tip saintebeuvian, a istoriografiei literare româneşti, Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu. Sarcina de a scrie despre viaţa lui Caragiale era de două ori dificilă , mai întîi din pricina absenţei documentelor, în al doilea rind, datorită caracterului derutant al scriitorului. Ambele dificultăţi au fost depăşite de Şerban Cioculescu în chip strălucit. Sub raport documentar, contribuţia istoricului literar este fundamentală. Mai mult, el este cel care ne-a înlesnit cunoaşterea integrală a operei, prin identificarea unor sectoare ignorate, dintr-un motiv sau altul — publicistica şi corespondenţa. Şi totuşi, în legătură cu înţelegerea exactă a monografiei lui Şerban Cioculescu stăruie o eroare. Toată lumea pune accentul pe hărnicia documentară, pe exactitate. Mai mult, Pompiliu Constantinescu spusese că Şerban Cioculescu are „ochi de albină şi răbdare de arhivist“, formulă restrictivă, care poate fi aplicată şi în cazul lui Bogdan Duică. Este adevărat, ceea ce face Şerban Cioculescu seamănă, pînă la un punct, cu ancheta unui detectiv-arhivar. Istoricul literar pare să fie un expert care înlătură cu răceală sau, dacă este cazul, cu ironie, fanteziile şi plăsmuirea. El este circumspect în utilizarea informaţiilor, examinează răbdător mai multe versiuni, fără să facă parte nici uneia, sincronizindu-le şi aducîndu-ne, in ultimul paragraf, ca în cele mai bune romane poliţiste, la singurul rezultat cu putinţă. Din acest punct de vedere. Un moment sentimental din tinereţe. Moştenirea Momuloaiei şi, mai ales, corectarea afirmaţiei lui Perpessicius că Eminescu ar fi fost vizat de Caragiale intr-o cronică răutăcioasă din Ghimpele (1815), cînd de fapt victima fusese Macedonski, reprezintă tot atîtea pagini glorioase ale istoriei literare de tip documentar, cazuri fericite de restabilire a adevărului. Dar să nu ne lăsăm mistificaţi, pentru că ceea ce face Şerban Cioculescu nu se reduce la atit, şi monografia lui este o capodoperă de diplomaţie. Să încercăm să explicăm această afirmaţie. Toată lumea ştie că documentele psihologice nu pot fi puse pe acelaşi plan cu cele de istorie literară şi că, schimbind accentul, primele pot fi interpretate diferit. Pentru a înţelege mai bine lucrul acesta este suficient să comparăm versiunea pe care o dă Eugen Lovinescu relaţiei Eminescu, Veronica Micle, Caragiale, nu Titu Maiorescu şi contemporanii lui („Faţă de Eminescu, în ceea ce priveşte Veronica, Caragiale s-a arătat lipsit de realitate, cinic, fără scrupule morale“), cu ceea ce spune Şerban Cioculescu („o trecătoare rivalitate erotică“), sau să examinăm rolul jucat de Macedonski in procesul Caion, în versiunea lui Şerban Cioculescu („un abis de ordin etic“) şi în versiunea lui Adrian Marino, din Viaţa lui Alexandru Macedonski („reacţiune tipic egocentrică, sentiment firesc dar şi amoral de răzbunare“). Dar o monografie despre viaţa lui Caragiale nu are de rezolvat doar chestiunea Caion sau incidentul Eminescu, Veronica Micle, Caragiale. Ea trebuie să dea un răspuns în problema relaţiilor lui Caragiale cu Junimea şi cu Maiorescu sau, ceea ce este şi mai complicat, pentru că riscă să irite susceptibilitatea patriotică, să explice problema originilor dramaturgului (grec sau albanez ?).. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, ea mai trebuie să se confrunte cu mulţimea versiunilor (orale sau scrise), care pun în circulaţie imaginea unui Caragiale lipsit de respectul valorilor naţionale, incomplet sufleteşte şi cosmopolit. Cum procedează Şerban Cioculescu ? In ciuda aparenţelor, in ciuda accentului pus pe documentaţie şi pe rigoare, sensul adevărat al Vieţii lui IX. Caragiale trebuie căutat în regia ei subiectivă şi ascunsă. Ca marile catedrale gotice care, pentru a nu se prăbuşi, se sprijină, pe o reţea ingenioasă de contraforţi, monografia lui Şerban Cioculescu stă pe două capitole esenţiale, care urmăresc să explice sufletul omului. Acestea sunt : Fiu, soţ şi tată şi Prietenii, căci in viziunea istoricului literar, Caragiale a fost un cap exemplar de familie, un om înconjurat de prieteni nenumăraţi. Iar cine are sentimentul familiei şi al prieteniei, nu poate fi cinic şi crud à outrance. In plus, Cambiale era un mare iubitor de muzică, un meloman (ideea apăruse încă din Corespondenţa dintre IX. Caragiale şi Paul Zarifopol — 1935), o dovadă mai mult de umanitate adîncă. Nemţii exprimă chiar această ultimă situaţie printr-un frumos citat, pe care ii aplică tuturor celor care iubesc muzica : „Wo man singt, da laser dich ruhig nieder ; / Böse Menschen haben keine Lieder“ (Poposeşte fără grijă acolo unde se cîntă ; oamenii răi nu au cîntece). In primele rînduri ale Prefeţei din 1948 Şerban Cioculescu scria : „Caragiale Îşi va găsi, fireşte, scriitorul de mare talent care sâ-i învie chipul. In prealabil, a trebuit să-şi afle cercetătorul documentar“. Sînt şi acestea propoziţiuni menite să inducă în eroare. Şerban Cioculescu are, ca altădată Caragiale, oroare de retorică şi de lirism. întrebat de un reporter dacă a scris vreodată poezii, el a răspuns afirmativ, adăugînd însă, imediat, că a aruncat peste ele cu nisip, ca pisica. In realitate. Viaţa lui IX. Caragiale este o carte care se citeşte cu plăcerea cu care se parcurg marile romane. FLORIN MANOLESCU . ANUL XXVI - Nr. 16 (1 141) - 21 aprilie 1977 Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar pe Cîmpia Libertăţii Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar, organizat de C.C. al U.T.C. şi revista Flacăra, cenaclu condus de poetul Adrian Păunescu, organizează pe Cîmpia Libertăţii (Blaj , judeţul Alba) o amplă manifestare în 2 mai 1977, Ziua Tineretului din România, zi în care se împlinesc 55 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist şi 20 de ani de la crearea U.A.S.C.R. o amplă manifestare ce se doreşte a fi o sărbătoare a spiritului tinăr şi liber, un omagiu, cu mijloacele specifice artei, adus Ţării, Poporului şi Partidului, Muncii, Libertăţii, Tinereţii, Demnităţii, Cîrmaciului destinului naţional Vor participa membri reprezentativi ai cenaclului, scriitori, interpreţi de prestigiu ai muzicii noastre populare. Manifestarea va începe la orele 11 şi va avea loc în orice caz. De aceea, cei care doresc să participe sînt rugaţi să fie pregătiţi şi pentru un timp mai puţin favorabil. Cu sprijinul generos al conducerii Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţilor, precum şi prin agenţiile B.T.T., din judeţele Albă, Hunedoara, Arad, Timiş, Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Braşov, Covasna, Harghita şi Buzău vor merge spre Blaj (şi se vor întoarce în funcţie de ora încheierii spectacolului) trenuri şi autobuze speciale, iar cursele obişnuite vor avea capacităţi sporite. La cerere se pot organiza prin agenţiile de turism pentru tineret, excursii spre Blaj, în 2 mai, din toate oraşele ţării (inclusiv Bucureşti) in măsura în care numărul solicitanţilor va fi suficient de mare. Costul biletului de intrare, 10 lei, va fi inclus în costul călătoriei. Pentru cei care ajung la Blaj şi nu au bilet de intrare, s-au pus în vînzare bilete la casa de cultură a oraşului. De asemenea, cererile de bilete pot fi adresate şi redacţiei noastre (telefon 1760 10 interior 1786, tovarăşii Alexandru Medar şi Gheorghe Amuza) sau direct la sediul redacţiei: Piaţa Scînteii nr. 1. Nu uitaţi: toate filialele Biroului de turism pentru tineret organizează excursii, în 2 mai, la Cîmpia Libertăţii cu obişnuitele preţuri reduse. După acest spectacol, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar va susţine manifestări după cum urmează : miercuri 4 mai, Tîrnăveni (Casa de cultură) ; joi 5 mai, Reghin (Casa de cultură sau în aer liber) ; vineri 6 mai, Sighişoara (Casa de cultură sau în aer liber) ; simbătă 7 mai, Tîrgu Mureş (Teatrul de vară). In eventualitatea unui timp nefavorabil, acest din urmă spectacol va avea loc fie in aceeaşi zi la Cinematograful Arta, fie a doua zi, duminică 8 mai, la Teatrul de vară. Spectacolele vor începe la orele 16,30 şi 20,30. Se studiază posibilitatea desfăşurării unui nou spectacol la Copşa Mică. Dornic să-şi respecte promisiunea făcută, aceea de a se reîntilni cu tineretul din Bucureşti, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar studiază posibilitatea desfăşurării unui spectacol simbătă 14 mai sau duminică 15 mai, cu începere de la orele 18, la Complexul expoziţional din Piaţa Scînteii. Flacăra pagina 9