Flacăra, aprilie-iunie 1977 (Anul 26, nr. 14-26)

1977-04-21 / nr. 16

Rubrica mea Creaţie şi cultură Intre creaţie şi cultură nu se lea­gă unanim o corelaţie strînsă. Nu­meroşi sînt scriitorii şi artiştii, de la noi şi de pretutindeni, care au a­­gonisit prea puţină lectură şi in­formaţie, ca totuşi să se dezbare de ele ca de o povară. Un model, măr­turisit sau nu, statornic sau trecă­tor, a fost factorul hotărîtor al unei vocaţii reale sau iluzorii. Coborit sau nu din maimuţă, omul e o fiin­ţă care excelează d­in imitaţie, dar se pretinde original. Cu fiecare scrii­­tor şi artist, răsare pretenţia unui nou „univers“. In mai toţi domină o încredere totală în sine, o secu­ritate morală uneori agresivă. Pu­tini sînt acei creatori modeşti, care se străduiesc ani de zile intr-o pregătire temeinică, înainte de a năzui să debuteze. Nu poţi fi com­pozitor, fără a te fi initiat în toate sectoarele artei muzicale şi de a fi asimilat meşteşugul marilor înain­taşi. Acelaşi lucru este valabil pen­tru sculptor, care nu se poate limi­ta la dibăcia modelării şi la reali­zări de ipsosar. Pictorii şi sculpto­rii din zilele noastre nu mai ţin seama de legile proporţiilor şi ale perspectivei, socotite bine de lada de gunoi. Nu este însă rău să le cunoască în prealabil, înainte de a se descotorosi de ele. Trăim în veacul unei noi ştiinţe : informatica. Datorită calculatoarelor electronice si numărului imens de informaţii de tot felul, pe care le manevrează, dispunem de o apara­tură confortabilă. Cine se va obosi in viitor sâ-şi culeagă singur infor­maţiile într-o problemă, cînd ce poate avea de-a gata ? Totodată, cultura audiovizuală tinde să se substituie cu desăvirşire aceleia ob­ţinute prin studii îndelungate. Ma­rii poeţi aii Renaşterii aveau o so­lidă cultură umanistică, îşi făceau pregătirea plecaţi peste infuliile înaintaşilor elini şi latini, le cunoş­teau operele ca pe un catehism laic. Petrarca era un mare erudit, iar poeţii Pleiadei franceze i-au păşit cu devoţiune pe urmă. Puţinele bi­blioteci publice erau literalmente a­­caparate de studioşi fanatici, care au dat pe cei mai buni scriitori ai vremii. In secolul trecut, aceeaşi rivnă de invăţătură caracterizează anii de studenţie ai lui Eminescu, după ce, ca elev si bibliotecar al lui Aron Pumnul, îşi făcuse o „bază“. Cele peste 10 000 de pagini scrise ale manuscriselor de la Biblioteca Academiei cuprind în bună parte note de lectură şi chiar extrase din cărţile şi periodicele consultate. Mai surprinzătoare este cultura en­ciclopedică a lui B.P. Hasdeu, con­comitent cu zburdălniciile unei a­­dolescente şi prime tinereţe aventu­roase. Cind şi-a găsit timpul să a­­cumuleze atîtea cunoştinţe în atit de puţini ani ? Exemplele se pot înmulţi­ în sectorul poeziei cu G. Coşbuc şi Ion Pillat iar in zilele noastre cu Al. Philippide, Mihai Beniuc, St Aug. Doinaş, şi A. E. Baconski, cărora nimic din istoria poeziei universale nu le-a rămas străin. Cultura nu poate fi impusă prin constrîngere, dar ea se acumulează și se limpezeşte în fiecare printr-o severă autodisciplină, in chilia căp­tuşită cu carii. ŞERBAN CI­O­CU­LES­CU ■ O dedicaţie cît o carte „Mergeam spre străduţa plină cu iarbă şi cu multe flori pe care moartea încerca şi ea să pătrundă, închipuindu-mi-o mer­­gînd alături de noi, îi zisei printre dinţi : — Are să te prindă tata !“ Iarba pierdută este o carte cu care un medic, pe nume Dan Claudiu Tănăsescu, dobîndeşte încă o diplomă : aceea de bol­nav profesionist al condeiului. Cartea n-are nici o dedicaţie declarată, însă — difuz şi lăuntric — este, de la un capăt la celălalt, cartea unui bărbat care-şi în­găduie bucuria reîntoarcerii în copilărie pentru a reasculta şi a copia pe hîrtie cea mai frumoasă dintre poveştile pe care le ştie : aceea despre tatăl său, adică despre un om tăcut care a făcut ceea ce — ca o moştenire — avea mai apoi să facă şi fiul , i-a povestit — nu cu vorbe, ci cu faptele sale, cu exemplul său de-o viaţă — cea mai frumoasă dintre istoriile pe care le ştia : aceea despre miezul profe­siei de medic, aceea despre uitarea de sine atunci cînd un alt om este în impas, aceea despre veşnicele drumuri pe care le fac medicii, pe care aleargă medicii, ca să ajungă la timp Ungă oamenii care au ajuns la hotarul vieţii lor. Pentru că-i prima, trebuie notat şi cum e scrisă cartea. Dan Claudiu Tănăsescu, departe de maladii literare ca preţiozita­tea şi sclifoseala, ca abundenţa de sinteze şi metafore tulburi, are bunul simţ să po­vestească simplu şi firesc , să povestească într-o bine închegată limbă şi ţărănească şi orăşenească, pentru că exact acesta este mediul, mai precis intermediul periurban, în care se petrec faptele pe care le-a trăit; să povestească in construcţii pe care are şi voluptatea şi decenţa, măsura deci, să le alcătuiască şi rotund şi concis ; să po­vestească în fraze scurte, nervoase, ca întindere, şi blinde, calde ca ton , să po­vestească, cu grijă şi tandreţe, despre per­sonaje cu adevărat adevărate, deci despre oameni concreţi şi interesanţi, aşa cum nu­mai viaţa îi poate da scriitorilor. In loc de orice altă încheiere, o observa­ţie care poate ajunge şi un semnal rodi­tor : cartea aceasta este deosebit de fil­­mică. Dan­ Claudiu Tănăsescu a scris cu talent literar despre ce a văzut cu ochi oneşti de copil şi despre ce a rămas im­primat de neşters, ca o sumă de obsesii, în sufletul unui copil, adică imagini, in­tuită, profund dramatice. Regizori de sensibilitate artistică dar şi omenească, de felul lui Dan Piţa, ori Cristiana Nicolae, ori Mircea Veroiu, ar putea transforma cartea aceasta intr-un film al dramatis­mului şi tragismului vieţii, consemnat, paradoxal însă tocmai prin aceasta intens artistic, cu delicateţe. Ceea ce, cu împle­tiri de cuvinte, a făcut, a consemnat au­torul cărţii. N. IONESCU ■ Faptele şi vorbele Un deziderat Scrisul este o treabă mai grea decît vorbitul. Cuvîntul rostit zboară, dar, aş­ternut pe hîrtie, rămine. Poate conştiinţa aceasta strecoară un fior de sfială în faţa paginii albe. Sînt oameni care istorisesc cu mult an­tren diferite întimplări trăite, puşi să le scrie, deodată, ca printr-o „vrajă rea“, cum spune Mateiu Caragiale, îşi pierd orice vervă. Se încurcă în spinosul „care", construiesc fraze şchioape, sau de o co­rectitudine ţeapănă, absolut nefirească. In vorbirea curentă, propoziţiile neduse pînâ la capăt, ezitările, revenirile pot conferi naturaleţe, ba chiar farmec expri­mării. In scris, cînd nu sînt căutate în­adins, poticnelile fac o impresie lamen­tabilă. Pînă la talent, o pagină redactată fără respectul normelor elementare aie expri­mării, adică în stilul petiţiunilor caragia­­leşti e o carte de vizită intelectuală. Să nu uităm apoi gramatica şi ortografia; păcatele împotriva lor se bagă mai greu de seamă la vorbire; pe hîrtie, zgîrie su­părător privirea și sînt dovezi crase de incultură. Trebuie să recunosc că există în­­tr-adevăr o anumită demonie a grupării „oilor negre“ pe „cîmpul alb“. Mai mult ca vorbitul, scrisul tinde să urmeze nişte mecanisme ale sale; aşa scapă din condei rîndurile inepte de o corectitudine forma­lă impecabilă. Un profesor îmi cita, zilele acestea, o frază strecurată într-o teză despre poezia Plumb a lui Bacovia : „Ca­voul — zicea elevul — simbolizează locul unde mortul işi petrece viaţa“. Acesta este in fond modul de gîndire al lui Gîgă. El îşi produce „panseurile“ prin declan­şarea automatismelor de construcţie ale frazelor fără să mai acorde atenţie con­ţinutului. Am luat-o foarte pe de departe ca să ajung la un necaz al dascălilor care pre­dau în şcoală limba română. Ei îi învaţă de fapt pe copii să scrie. Dar, pentru a­­ceasta sunt nevoiţi să le corecteze atent şi cit mai des caietele. E o muncă grea şi plină de răspundere, pînă la urmă deci­sivă în atingerea obiectivului didactic. Apare însă o inechitate. Doar profesorii de română au această sarcină împovărătoare peste orele de clasă. Veţi spune că şi la matematică li se corectează elevilor re­zolvarea problemelor. Da, dar pentru pro­fesorii respectivi e mult mai uşor, se urmăreşte rezultatul sau eventual schema operaţiei. La română trebuie corectat mi­gălos totul : ortografia, greşelile grama­ticale, chiar şi proasta caligrafiei Imaginaţi-vă că un profesor, spre a-şi împlini norma, are cam şapte clase a cite 35 de elevi. Dacă îşi îndeplineşte con­ştiincios munca, va avea de corectat perio­dic şi foarte frecvent sute de caiete. E oricum nedrept ca profesorii de ro­mână să fie siliţi a munci simţitor mai mult ca dascălii de la alte discipline. Unde mai pui că tot celor dinţii le revin sar­cinile principale în organizarea serbări­lor şcolare, festivalurilor patriotico-educa­­tive, participărilor la concursul „Civitatea României1“. Principiul echităţii reclamă ca munca sistematică de corectare a caie­telor şcolare să fie obligatorie şi nor­mală. Aş cuteza să adaug, grija de a scoate din şcoală oameni care să nu s­­jrigâ in facultăţi, ba şi mai departe, şi să­ se exprime în scris agramat, presu­pune satisfacerea acestui deziderat mă­runt dar cu efecte incalculabile. OV. S. CROHMALNICEANU ■ Cronică literară Şerban Cioculescu: „Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana" (I) Am citit de trei sau de patru ori Viaţa lui I. L. Caragiale de Şer­ban Cioculescu, volum apărut în anul 1940 şi retipărit acum, pentru a patra oară, la Edi­tura Eminescu, împre­ună cu Caragialiana (ediţia a II-a). Este o carte clasică, un mo­del de monografie do­cumentară a vieţii, care face pandant cu cealaltă sinteză exemplară, de tip sainte­­beuvian, a istoriografiei literare româ­neşti, Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Că­­linescu. Sarcina de a scrie despre viaţa lui Ca­ragiale era de două ori dificilă , mai întîi din pricina absenţei documentelor, în al doilea rind, datorită caracterului derutant al scriitorului. Ambele dificultăţi au fost depăşite de Şerban Cioculescu în chip strălucit. Sub raport documentar, contri­buţia istoricului literar este fundamentală. Mai mult­, el este cel care ne-a înlesnit cunoaşterea integrală a operei, prin iden­tificarea unor sectoare ignorate, dintr-un motiv sau altul — publicistica şi cores­pondenţa. Şi totuşi, în legătură cu înţelegerea e­­xactă a monografiei lui Şerban Ciocules­cu stăruie o eroare. Toată lumea pune ac­centul pe hărnicia documentară, pe exac­titate. Mai mult, Pompiliu Constantinescu spusese că Şerban Cioculescu are „ochi de albină şi răbdare de arhivist“, formulă restrictivă, care poate fi aplicată şi în ca­zul lui Bogdan­ Duică. Este adevărat, ceea ce face Şerban Cioculescu seamănă, pînă la un punct, cu ancheta unui detectiv-ar­­hivar. Istoricul literar pare să fie un ex­pert care înlătură cu răceală sau, dacă este cazul, cu ironie, fanteziile şi plăs­muirea. El este circumspect în utilizarea informaţiilor­, examinează răbdător mai multe versiuni, fără să facă parte nici u­­neia, sincronizindu-le şi aducîndu-ne, in ultimul paragraf, ca în cele mai bune ro­mane poliţiste, la singurul rezultat cu pu­tinţă. Din acest punct de vedere. Un mo­ment sentimental din tinereţe. Moştenirea Momuloaiei şi, mai ales, corectarea afir­maţiei lui Perpessicius că Eminescu ar fi fost vizat de Caragiale intr-o cronică rău­tăcioasă din Ghimpele (1815), cînd de fapt victima fusese Macedonski, reprezintă tot atîtea pagini glorioase ale istoriei litera­re de tip documentar, cazuri fericite de restabilire a adevărului. Dar să nu ne lă­săm mistificaţi, pentru că ceea ce face Şerban Cioculescu nu se reduce la atit, şi monografia lui este o capodoperă de di­plomaţie. Să încercăm să explicăm aceas­tă afirmaţie. Toată lumea ştie că documentele psiho­logice nu pot fi puse pe acelaşi plan cu cele de istorie literară şi că, schimbind accentul, primele pot fi interpretate dife­rit. Pentru a înţelege mai bine lucrul a­­cesta este suficient să comparăm versiu­nea pe care o dă Eugen Lovinescu rela­ţiei Eminescu, Veronica Micle, Caragiale, nu Titu Maiorescu şi contemporanii lui („Faţă de Eminescu, în ceea ce priveşte Veronica, Caragiale s-a arătat lipsit de realitate, cinic, fără scrupule morale“), cu ceea ce spune Şerban Cioculescu („o tre­cătoare rivalitate erotică“), sau să exami­năm rolul jucat de Macedonski in proce­sul Caion, în versiunea lui Şerban Ciocu­lescu („un abis de ordin etic“) şi în ver­siunea lui Adrian Marino, din Viaţa lui Alexandru Macedonski („reacţiune tipic egocentrică, sentiment firesc dar şi amoral de răzbunare“). Dar o monografie despre viaţa lui Caragiale nu are de rezolvat doar chestiunea Caion sau incidentul E­­minescu, Veronica Micle, Caragiale. Ea trebuie să dea un răspuns în problema relaţiilor lui Caragiale cu Junimea şi cu Maiorescu sau, ceea ce este şi mai com­plicat, pentru că riscă să irite suscepti­bilitatea patriotică, să explice problema originilor dramaturgului (grec sau alba­nez ?).. Şi ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, ea mai trebuie să se confrunte cu mulţimea versiunilor (orale sau scrise)­, care pun în circulaţie imagi­nea unui Caragiale lipsit de respectul va­lorilor naţionale, incomplet sufleteşte şi cosmopolit. Cum procedează Şerban Cio­culescu ? In ciuda aparenţelor, in ciuda accentu­lui pus pe documentaţie şi pe rigoare, sensul adevărat al Vieţii lui IX. Caragia­le trebuie căutat în regia ei subiectivă şi ascunsă. Ca marile catedrale gotice care, pentru a nu se prăbuşi, se sprijină, pe o reţea ingenioasă de contraforţi, monogra­fia lui Şerban Cioculescu stă pe două ca­pitole esenţiale, care urmăresc să explice sufletul omului. Acestea sunt : Fiu, soţ şi tată şi Prietenii, căci in viziunea istori­cului literar, Caragiale a fost un cap e­­xemplar de familie, un om înconjurat de prieteni nenumăraţi. Iar cine are senti­mentul familiei şi al prieteniei, nu poate fi cinic şi crud à outrance. In plus, Cam­biale era un mare iubitor de muzică, un meloman (ideea apăruse încă din Cores­pondenţa dintre IX. Caragiale şi Paul Za­­rifopol — 1935), o dovadă mai mult de umanitate adîncă. Nemţii exprimă chiar această ultimă situaţie printr-un frumos citat, pe care ii aplică tuturor celor care iubesc muzica : „Wo man singt, da laser dich ruhig nieder ; / Böse Menschen haben keine Lieder“ (Poposeşte fără grijă acolo unde se cîntă ; oamenii răi nu au cîntece). In primele rînduri ale Prefeţei din 1948 Şerban Cioculescu scria : „Caragiale Îşi va găsi, fireşte, scriitorul de mare talent care sâ-i învie chipul. In prealabil, a trebuit să-şi afle cercetătorul documentar“. Sînt şi acestea propoziţiuni menite să inducă în eroare. Şerban Cioculescu are, ca altă­dată Caragiale, oroare de retorică şi de li­rism. întrebat de un reporter dacă a scris vreodată poezii, el a răspuns afirmativ, a­­dăugînd însă, imediat, că a aruncat peste ele cu nisip, ca pisica. In realitate. Viaţa lui IX. Caragiale este o carte care se ci­teşte cu plăcerea cu care se parcurg ma­rile romane. FLORIN MANOLESCU . ANUL XXVI - Nr. 16 (1 141) - 21 aprilie 1977 Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar pe Cîmpia Libertăţii Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar, organizat de C.C. al U.T.C. şi revista Flacăra, cenaclu condus de poetul Adrian Păunescu, organizează pe Cîmpia Libertăţii (Blaj , judeţul Alba) o amplă manifestare în 2 mai 1977, Ziua Tineretului din România, zi în care se împlinesc 55 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist şi 20 de ani de la crearea U.A.S.C.R. o amplă manifestare ce se doreşte a fi o sărbătoare a spiritului tinăr şi liber, un omagiu, cu mijloacele specifice artei, adus Ţării, Poporului şi Partidului, Muncii, Libertăţii, Tinereţii, Demnităţii, Cîrmaciului destinului naţional Vor participa membri reprezentativi ai cenaclului, scriitori, interpreţi de prestigiu ai muzicii noastre populare. Manifestarea va începe la orele 11 şi va avea loc în orice caz. De aceea, cei care doresc să participe sînt rugaţi să fie pregătiţi şi pentru un timp mai puţin favorabil. Cu sprijinul generos al con­ducerii Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţilor, precum şi prin agenţiile B.T.T., din judeţele Albă, Hunedoara, Arad, Timiş, Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Braşov, Covasna, Harghita şi Buzău vor merge spre Blaj (şi se vor întoarce în funcţie de ora încheierii spectacolului) trenuri şi autobuze speciale, iar cursele obişnuite vor avea capacităţi sporite. La ce­rere se pot organiza prin agenţiile de turism pentru tineret, excursii spre Blaj, în 2 mai, din toate oraşele ţării (inclusiv Bucureşti) in măsura în care numărul soli­citanţilor va fi suficient de mare. Costul biletului de intrare, 10 lei, va fi inclus în costul călătoriei. Pentru cei care ajung la Blaj şi nu au bilet de intrare, s-au pus în vînzare bilete la casa de cultură a oraşului. De asemenea, cererile de bilete pot fi adresate şi redacţiei noastre (telefon 17­60 10 interior 1786, tovară­şii Alexandru Medar şi Gheorghe Amuza) sau direct la sediul redacţiei: Piaţa Scînteii nr. 1. Nu uitaţi: toate filialele Biroului de turism pentru tineret orga­nizează excursii, în 2 mai, la Cîmpia Libertăţii cu obişnuitele preţuri reduse. După acest spectacol, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar va sus­ţine manifestări după cum urmează : miercuri 4 mai, Tîrnăveni (Casa de cul­tură) ; joi 5 mai, Reghin (Casa de cultură sau în aer liber) ; vineri 6 mai, Si­ghişoara (Casa de cultură sau în aer liber) ; simbătă 7 mai, Tîrgu Mureş (Tea­trul de vară). In eventualitatea unui timp nefavorabil, acest din urmă spectacol va avea loc fie in aceeaşi zi la Cinematograful Arta, fie a doua zi, duminică 8 mai, la Teatrul de vară. Spectacolele vor începe la orele 16,30 şi 20,30. Se studiază posibilitatea desfăşurării unui nou spectacol la Copşa Mică. Dornic să-şi respecte promisiunea făcută, aceea de a se reîntilni cu tineretul din Bucureşti, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar studiază posibilitatea desfăşurării unui spectacol simbătă 14 mai sau duminică 15 mai, cu începere de la orele 18, la Complexul expoziţional din Piaţa Scînteii. Flacăra pagina 9

Next