Flacăra, aprilie-iunie 1977 (Anul 26, nr. 14-26)

1977-04-28 / nr. 17

Zile de mai — zile de istorie (Urmare din pagina 1) Atunci, la 3-15 mai 1848, s-a adoptat rezoluţia istorică prin care „naţiunea română se declară şi se proclamă naţiune de sine stătătoare“, exprimînd cu o ne­clintită dorinţă acel de neuitat „Vrem să ne unim cu ţara“. 8 Mai 1921 - întemeierea Partidului Comunist Român, detaşamentul de avan­gardă al clasei muncitoare - eveniment de însemnătate epocală în istoria poporu­lui român. Ziua aceasta venea de demult şi de departe, de pe Cîmpia Padeşului unde Tudor Vladimirescu socotea că „ne-ajunge, fraţilor, atîta vreme de cînd lacrimile noastre... nu s-au mai uscat“, de la Islazul lui Bălcescu şi de pe Dealul Spirii, de la Cîmpia Libertăţii, unde au răsunat glasul lui Bărnuţiu şi hotărirea de luptă a lui Avram Iancu ; ziua venea din Munţii Zarandului, sfinţiţi de lacrimile mo­ţilor şi de sîngele lui Horia, venea mai de demult şi mai de departe, de la Ro­vine şi Podul înalt, de pe Cîmpia Turzii, de la Rahova şi Plevna, de la Mărăşti şi Mărăşeşti, venea din lupta multiseculară a ţărănimii care a luptat împotriva asu­pririi şi a exploatării dinăuntru şi din afară, venea din răscoalele ţărăneşti de la 1888, 1907, din evenimente care au de­terminat o puternică solidaritate între ţă­rănime şi clasa muncitoare, venea din ac­tivitatea febrilă a cluburilor socialiste şi muncitoreşti, din luptele greviste din atî­­tea centre industriale ale ţării. Cu sîngele acestor lupte şi jertfe s-a scris in calendar ziua de 8 Mai 1921, 9 Mai 1877, ziua proclamări indepen­denţei de stat a României şi 9 Mai 1945, ziua înfrîngerii definitive a fascismului, pentru zdrobirea căruia poporul român a dat grele jertfe materiale şi de singe. Iată de ce spuneam că din toate lunile calendarului românesc pe care au înflo­rit din belşug, în culoarea sîngelui, a bu­jorilor şi a luptei revoluţionare, sărbăto­rile noastre naţionale, nici una n-a strîns în prima parte a ei, atîtea zile memora­bile, atîtea zile de măreaţă istorie, ca lu­na Mai. Asemenea zile sînt ca nişte rime bogate, strălucitoare în măreaţa şi nu o dată, tra­gica noastră epopee naţională, sînt mo­mente în care pasărea albastră a visu­rilor noastre cele mai pure şi cele mai scump plătite a coborit printre noi, ne-a unit la luptă şi ne-a luminat cărările atît de întortochiate ale istoriei, înscrise cu ci­fre de sudoare şi de singe în cartea nea­mului nostru, sărbătorile acestea se cer cinstite cu flacăra unui viu patriotism, cu conştiinţe curate, cu abnegaţie şi mun­că fără preget pentru înfăptuirea idealu­rilor înaintaşilor, pentru continua înflori­re a patrie şi propăşirea marii noastre familii socialiste, în care fac bună casă români, maghiari, germani, sîrbi şi alţi truditori ai acestor pămînturi care le sînt tuturora patrie. Cum oare, putem cinsti mai bine aceste sărbători decît prin mun­că unită, înfrăţită şi eroică ? Cum altfel decît urmînd cu credinţă şi dăruire poli­tica Partidului Comunist Român, cel care a înfăptuit în practică visele îndrăzneţe ale acestor sărbători eroice ? Partidul Co­munist Român este chintesenţa istoriei noastre naţionale, el e simbolul prezentu­lui nostru glorios, al viitorului luminos al patriei. Politica partidului de avangardă al clasei muncitoare a devenit pentru între­gul popor român sinonimă cu politica ştiin­ţifică, marxist-leninistă, cu valorile mora­le preţuite dintotdeauna de poporul ro­mân, cu înţelepciunea şi munca, cu drep­tatea şi echitatea socială, cu fericirea, demnitatea şi împlinirea personalităţii u­­mane, cu suveranitatea şi independenţa naţională, cu înflorirea ştiinţei şi cultu­rii, cu progresul social, cu binefacerile păcii, prieteniei şi colaborării dintre popoa­re. lată de ce aceste zile de mai sînt zile de măreaţă istorie pe care le cinstim, li­beri şi independenţi, din piscul anului 1977, construind cu hotărîre şi abnegaţie societatea socialistă multilateral dezvolta­tă, urmînd cu consecvenţă politica înţe­leaptă a Partidului Comunist Român. Zile de mai, zile de istorie... vetre de glorie, vetre de lumină pe drumurile noastre lungi şi anevoioase, vă purtăm în suflet ca pe nişte momente din propria noastră biografie. Rubrica mea Veleitarul Dicţionarul explicativ al limbii române, îngrijit de Institutul de lingvistică din Bucureşti şi apărut in Editura Academiei Republicii So­cialiste România in 1975, dă cuvin­­tului această explicaţie : „VELEITAR,-A, veleitari.-e, adj., s.m. şi £. (Livr.) 1. Adj. Care mani­festă, exprimă, trădează o veleita­te. 2. S.m. şi f. Persoană care are anumite dorinţe, pretenţii, ambiţii (nejustificate). /Pr. : le-i -/ „ Din fr. velleitaire“. Şi despre veleitate : „VELEITATE, veleităţi, s.f. (Livr.) Dorinţă, pretenţie, ambiţie (nejusti­ficată). /Pr. : -le-i -/ — Din fr. velleité“. Despre cuvintul livresc, acelaşi dicţionar ne spune că se găseşte nu­mai în cărţi şi in vorbirea oameni­lor culţi. Noţiunea aşadar n-a intrat încă în vorbirea tuturor. Păcat, de­oarece veleităţile şi veleitarii circu­lă pe toate cărările căpătuirii şi nu rareori se substituie avantajos celor chemaţi printr-o certă vocaţie. In trecut, fetele de condiţie socială „bună“, torturau pianul, care era cartea de vizită a burgheziei dori­toare să-şi mărite fetele bine, prin alte cuvinte cu bărbaţi bogaţi sau bine „situaţi“. Altele tachinau pic­tura, cu temele de predilecţie : pi­sicuţele şi florile. Casele părinţilor lor dădeau un loc de predilecţie a­­cestor „cărţi de vizită“ ale odras­lelor, una mai înzestrată, chipurile, decît cealaltă. Fenomenul se cir­­cumscria micii vanităţi familiale, iar in caz de reuşită (o căsătorie asor­tată), producţia se împărţea între cele două „neamuri" încuscrite, fără şansa de a greva inventarul succe­siunii. Mai gravă, desigur, este ve­leitatea literară şi artistică. Nici nu ne închipuim citi amatori de glo­­riolă comit versuri proaste, mîzgă­­lesc pînza sau cartonul, umplu por­tativele cu note, pentru ca apoi să asalteze redacţiile şi atelierele ma­eştrilor. Veleitarul acuză o îndoită tenacitate : aceea a neobositei per­severări într-o ramură a artei, pen­tru care se crede înzestrat, şi aceea a satanicelor stăruinţe de a fi publi­cat, expus sau cîntat. Veleitarul purta în trecut lavalie­ră şi cultiva boema, ca să aibă apa­renţa unui artist autentic. Acum îşi lasă barbă, chică, trage din lulea, poartă pantaloni colanţi sau, dim­potrivă „charleston“, afectează non­şalanţa, frecventează cafeneaua şi se ţine mîndru, dintr-un complex de superioritate. Cu alte cuvinte, mă­car că e respins pretutindeni, se crede un geniu neînţeles şi ii com­pătimeşte sincer pe cei ce nu se lasă cuceriţi de „creaţiile" lui. Mai e nevoie să precizez că tag­ma veleitarilor e infinit mai nume­roasă decit aceea a creatorilor ? ȘERBAN CIOCULESCU : Cap limpede Conceput ca un omagiu adus lui Mihai Eminescu, numărul 1/1977 al revistei Ma­­nuscriptum este elaborat în nota exce­lentă cu care ne-a obişnuit ani de-a rîn­­dul această revistă. Din cuprinsul său sem­nalăm : Perpessicius şi mirajul ediţiei inte­grale a operei eminesciene de Al. Oprea, prezentarea de către Petru Creţia a cinci proze eminesciene inedite, Eminescu pe drumurile străbunilor săi de D. Vatamaniuc. Sînt incluse şi cîteva texte inedite semnate de Pompiliu Constantinescu care conturea­ză jaloanele unei proiectate monografii despre Eminescu. Revista mai cuprinde printre altele şi o serie de scrisori de pe frontul războiului din 1877, scrisorile Mitei Kremnitz către savantul Lorenz Diefenbach, importante pentru referirile la persoana marelui nostru poet. în ansamblul său acest număr mărturiseşte despre munca unui colectiv harnic consacrată aducerii la cunoştinţa cititorilor a moştenirii noastre culturale • Cuvinte de laudă avem şi pentru revista Secolul 20. Deşi nu demult a apărut abia numărul 10—11—12 din anul 1976, această rămînere în urmă este com­pensată de calitatea materialelor pe care le cuprinde, dedicate lui André Malraux, a­­ceastă neliniştită conştiinţă a veacului, şi lui Brâncuşi, unul din temerarii artişti ai acestui secol . Cităm din tableta lui Geo Bogza publicată în revista România literară de joi, 21 aprilie : „Ca să fii om întreg, atîtea sînt necesare... Să ştii să stai pe un trunchi de copac, în inima unei păduri, ru­­pînd încet şi gînditor dintr-o bucată de pîine.“­­ Revista Cronica de vineri, 22 aprilie închină o pagină memoriei delicatu­lui poet care a fost Florin Mihai Petrescu. în celelalte pagini ale revistei, foarte pu­ţine lucruri care să te îndemne la lectură... Ф Eugen Jebeleanu evocă emoţionant în Lu­ceafărul de sîmbătă, 23 aprilie, pe Jacques Prevert. Tot Luceafărul publică un intere­sant colocviu pe tema : Tineri scriitori de­spre menirea literaturii şi răspunderile creatorului. Cei 14 tineri autori discută cu responsabilitate despre locul ocupat de li­teratura lor în contextul artei socialiste • Au apărut două cărţi pe care cititorii le vor aprecia cu siguranţă favorabil : Viaţa ca o pradă de Marin Preda şi Nicolae La­­biş de Lucian Raicu « O carte apărută la editura Univers . Homo ludens de Jo­han Huizinga este „o încercare de deter­minare a elementului ludic al culturii“ și constituie una din operele fundamentale ale acestui clasic al istoriei culturii și fi­lozofiei istoriei. ■*• .- 41 мщй ШШ&­: flacăra literară Cronica literară Şerban Cioculescu: „Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana" (Ii) Spre deosebire de Viaţa lui I. L. Caragiale, care este o monografie, Cara­gialiana, apărută mai întîi in anul 1974, este o culegere de articole şi de studii, publicate de-a lungul anilor în cele mai importante reviste literare româneşti. Pie­sele de rezistenţă sînt Ironia, Elemente patetice în comedii, Caragiale şi natura, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—1912) şi, mai ales, Detractorii lui Caragiale. Care este atitudinea esenţială, numito­rul comun al tuturor acestor studii? Scris în 1935, Detractorii lui Caragiale arată că autoritatea dramaturgului era departe de a se fi impus. Intr-adevăr, Caragiale a fost nu numai un om dificil, dar şi un scriitor dificil, cu o situaţie specială în cadrul literaturii române. Ori­­cit ar putea să pară astăzi de curios, sen­timentul valorii excepţionale şi al genia­lităţii autorului Scrisorii pierdute s-a for­mat cu mare întîrziere, aşa incit, tot în 1935, Pompiliu Constantinescu putea să observe, pe bună dreptate, că I. L Caragiale este un „scriitor nepus încă de­finitiv în marea lui valoare de crator“. Dacă facem abstracţie de seria lungă a detractorilor, la care, în general, intenţia denigratoare precede gestul critic, falsi­­ficîndu-l, Caragiale a provocat derută chiar şi în rîndul celor mai autorizate personalităţi ale istoriografiei literare româneşti. N. Iorga, E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Călinescu au dat în legătură cu opera lui judecăţi de valoare parado­xale, în contrazicere flagrantă, dovadă că dramaturgul era departe de a se fi clasi­­cizat. Exemplul cel mai elocvent îl repre­zintă Călinescu, pentru care personajele comediilor lui Caragiale sînt „minimale“ şi lipsite de adîncime, în Istoria literatu­rii române... (1941), dar devin, dimpotri­vă, complexe şi profunde în Domina bona (1947). Detractorilor sau tuturor celor cu opi­nia nesigură, Şerban Cioculescu le opune un paragraf intransigent în studiul din 1935: „Autorul Momentelor şi al Scrisorii pierdute este unanim recunoscut. O cit de mică atingere adusă gloriei lui Caragiale este interpretabilă ca o pornire iconoclastă“. Toată exegeza caragialiană a lui Şerban Cioculescu porneşte de la această pre­­miză şi este pilduitor să constaţi cum spi­rite care relativizează totul, punind o sur­dină ironică entuziasmului nejustificat şi un semn de întrebare cartezian in faţa gîndirii întemeiată pe unanimitate, devin dintr-o dată intratabile, cînd în discuţie sînt marile valori. Duşmanii lui Caragiale (Al. Macedonski, în primul rînd) devin şi duşmanii criticului, care îl va apăra pe dramaturg de interpretările limitative, de vieţile romanţate (Mite, de E. Lovinescu, Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor, de B. Jordan şi Lucian Pre­­descu), de falsuri (O. Minar), de afirma­ţia pe care o face M. Dragomirescu, într-o scrisoare, convins că dramaturgul trăia la Berlin stipendiat de guvernul german. „M-am simţit dator să nu las nici un du­biu asupra aşa-zisului stipendiu, care să păteze memoria lui Caragiale. Marele scriitor putea fi uneori teribil de nedrept şi violent în corespondenţă, ca şi verbal, dar nu a fost nici un moment năimitul unei puteri străine“. Şerban Cioculescu ştie tot ce se poate şti în legătură cu I. L. Caragiale. In apă­rarea lui, el întrebuinţează întregul arse­nal al criticii sale, ironia, ştiinţa interpre­tării documentelor, mai rar, analiza lite­rară şi, de foarte multe ori, uluitoarea sa erudiţie arhondologică: „Dăm în tradu­cere dintr-o scrisoare inedită, aflată în colecţia Bibliotecii Academiei R.S.R., im­presiile uneia dintre fiicele lui Barbu Bălcescu — fratele mezin al lui Nicolae —, Zoe, soţia lui N. Mândrea, viitor con­silier la Curtea de Casaţie, împărtăşite sorei sale, Olga, mai tîrziu soţia general­­ului Gigurtu...“. Prin caracterul ei savant şi laborios, critica lui Şerban Cioculescu se adresea­ză mai puţin tinerilor, care nu pricep ironia şi valoarea­­gloselor erudite, sau care nu le gustă. Tinerii preferă perso­nalităţile generos exclamative şi pe cei care, aşezîndu-se în primele rînduri, le indică un ţel şi le sădesc convingerea că acesta poate fi atins. Dar pentru a-l înţe­lege şi pentru a-l iubi pe Şerban Cio­­culescu, trebuie să fi trecut de prima tinereţe. FLORIN MANOLESCU : ANUL XXVI - Nr. 17 (1 142) - 28 aprilie 1977 -----------------------------------------------------------------------------------------------------Flacăra pagina Ц

Next