Flacăra, aprilie-iunie 1977 (Anul 26, nr. 14-26)
1977-04-28 / nr. 17
Zile de mai — zile de istorie (Urmare din pagina 1) Atunci, la 3-15 mai 1848, s-a adoptat rezoluţia istorică prin care „naţiunea română se declară şi se proclamă naţiune de sine stătătoare“, exprimînd cu o neclintită dorinţă acel de neuitat „Vrem să ne unim cu ţara“. 8 Mai 1921 - întemeierea Partidului Comunist Român, detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare - eveniment de însemnătate epocală în istoria poporului român. Ziua aceasta venea de demult şi de departe, de pe Cîmpia Padeşului unde Tudor Vladimirescu socotea că „ne-ajunge, fraţilor, atîta vreme de cînd lacrimile noastre... nu s-au mai uscat“, de la Islazul lui Bălcescu şi de pe Dealul Spirii, de la Cîmpia Libertăţii, unde au răsunat glasul lui Bărnuţiu şi hotărirea de luptă a lui Avram Iancu ; ziua venea din Munţii Zarandului, sfinţiţi de lacrimile moţilor şi de sîngele lui Horia, venea mai de demult şi mai de departe, de la Rovine şi Podul înalt, de pe Cîmpia Turzii, de la Rahova şi Plevna, de la Mărăşti şi Mărăşeşti, venea din lupta multiseculară a ţărănimii care a luptat împotriva asupririi şi a exploatării dinăuntru şi din afară, venea din răscoalele ţărăneşti de la 1888, 1907, din evenimente care au determinat o puternică solidaritate între ţărănime şi clasa muncitoare, venea din activitatea febrilă a cluburilor socialiste şi muncitoreşti, din luptele greviste din atîtea centre industriale ale ţării. Cu sîngele acestor lupte şi jertfe s-a scris in calendar ziua de 8 Mai 1921, 9 Mai 1877, ziua proclamări independenţei de stat a României şi 9 Mai 1945, ziua înfrîngerii definitive a fascismului, pentru zdrobirea căruia poporul român a dat grele jertfe materiale şi de singe. Iată de ce spuneam că din toate lunile calendarului românesc pe care au înflorit din belşug, în culoarea sîngelui, a bujorilor şi a luptei revoluţionare, sărbătorile noastre naţionale, nici una n-a strîns în prima parte a ei, atîtea zile memorabile, atîtea zile de măreaţă istorie, ca luna Mai. Asemenea zile sînt ca nişte rime bogate, strălucitoare în măreaţa şi nu o dată, tragica noastră epopee naţională, sînt momente în care pasărea albastră a visurilor noastre cele mai pure şi cele mai scump plătite a coborit printre noi, ne-a unit la luptă şi ne-a luminat cărările atît de întortochiate ale istoriei, înscrise cu cifre de sudoare şi de singe în cartea neamului nostru, sărbătorile acestea se cer cinstite cu flacăra unui viu patriotism, cu conştiinţe curate, cu abnegaţie şi muncă fără preget pentru înfăptuirea idealurilor înaintaşilor, pentru continua înflorire a patrie şi propăşirea marii noastre familii socialiste, în care fac bună casă români, maghiari, germani, sîrbi şi alţi truditori ai acestor pămînturi care le sînt tuturora patrie. Cum oare, putem cinsti mai bine aceste sărbători decît prin muncă unită, înfrăţită şi eroică ? Cum altfel decît urmînd cu credinţă şi dăruire politica Partidului Comunist Român, cel care a înfăptuit în practică visele îndrăzneţe ale acestor sărbători eroice ? Partidul Comunist Român este chintesenţa istoriei noastre naţionale, el e simbolul prezentului nostru glorios, al viitorului luminos al patriei. Politica partidului de avangardă al clasei muncitoare a devenit pentru întregul popor român sinonimă cu politica ştiinţifică, marxist-leninistă, cu valorile morale preţuite dintotdeauna de poporul român, cu înţelepciunea şi munca, cu dreptatea şi echitatea socială, cu fericirea, demnitatea şi împlinirea personalităţii umane, cu suveranitatea şi independenţa naţională, cu înflorirea ştiinţei şi culturii, cu progresul social, cu binefacerile păcii, prieteniei şi colaborării dintre popoare. lată de ce aceste zile de mai sînt zile de măreaţă istorie pe care le cinstim, liberi şi independenţi, din piscul anului 1977, construind cu hotărîre şi abnegaţie societatea socialistă multilateral dezvoltată, urmînd cu consecvenţă politica înţeleaptă a Partidului Comunist Român. Zile de mai, zile de istorie... vetre de glorie, vetre de lumină pe drumurile noastre lungi şi anevoioase, vă purtăm în suflet ca pe nişte momente din propria noastră biografie. Rubrica mea Veleitarul Dicţionarul explicativ al limbii române, îngrijit de Institutul de lingvistică din Bucureşti şi apărut in Editura Academiei Republicii Socialiste România in 1975, dă cuvintului această explicaţie : „VELEITAR,-A, veleitari.-e, adj., s.m. şi £. (Livr.) 1. Adj. Care manifestă, exprimă, trădează o veleitate. 2. S.m. şi f. Persoană care are anumite dorinţe, pretenţii, ambiţii (nejustificate). /Pr. : le-i -/ „ Din fr. velleitaire“. Şi despre veleitate : „VELEITATE, veleităţi, s.f. (Livr.) Dorinţă, pretenţie, ambiţie (nejustificată). /Pr. : -le-i -/ — Din fr. velleité“. Despre cuvintul livresc, acelaşi dicţionar ne spune că se găseşte numai în cărţi şi in vorbirea oamenilor culţi. Noţiunea aşadar n-a intrat încă în vorbirea tuturor. Păcat, deoarece veleităţile şi veleitarii circulă pe toate cărările căpătuirii şi nu rareori se substituie avantajos celor chemaţi printr-o certă vocaţie. In trecut, fetele de condiţie socială „bună“, torturau pianul, care era cartea de vizită a burgheziei doritoare să-şi mărite fetele bine, prin alte cuvinte cu bărbaţi bogaţi sau bine „situaţi“. Altele tachinau pictura, cu temele de predilecţie : pisicuţele şi florile. Casele părinţilor lor dădeau un loc de predilecţie acestor „cărţi de vizită“ ale odraslelor, una mai înzestrată, chipurile, decît cealaltă. Fenomenul se circumscria micii vanităţi familiale, iar in caz de reuşită (o căsătorie asortată), producţia se împărţea între cele două „neamuri" încuscrite, fără şansa de a greva inventarul succesiunii. Mai gravă, desigur, este veleitatea literară şi artistică. Nici nu ne închipuim citi amatori de gloriolă comit versuri proaste, mîzgălesc pînza sau cartonul, umplu portativele cu note, pentru ca apoi să asalteze redacţiile şi atelierele maeştrilor. Veleitarul acuză o îndoită tenacitate : aceea a neobositei perseverări într-o ramură a artei, pentru care se crede înzestrat, şi aceea a satanicelor stăruinţe de a fi publicat, expus sau cîntat. Veleitarul purta în trecut lavalieră şi cultiva boema, ca să aibă aparenţa unui artist autentic. Acum îşi lasă barbă, chică, trage din lulea, poartă pantaloni colanţi sau, dimpotrivă „charleston“, afectează nonşalanţa, frecventează cafeneaua şi se ţine mîndru, dintr-un complex de superioritate. Cu alte cuvinte, măcar că e respins pretutindeni, se crede un geniu neînţeles şi ii compătimeşte sincer pe cei ce nu se lasă cuceriţi de „creaţiile" lui. Mai e nevoie să precizez că tagma veleitarilor e infinit mai numeroasă decit aceea a creatorilor ? ȘERBAN CIOCULESCU : Cap limpede Conceput ca un omagiu adus lui Mihai Eminescu, numărul 1/1977 al revistei Manuscriptum este elaborat în nota excelentă cu care ne-a obişnuit ani de-a rîndul această revistă. Din cuprinsul său semnalăm : Perpessicius şi mirajul ediţiei integrale a operei eminesciene de Al. Oprea, prezentarea de către Petru Creţia a cinci proze eminesciene inedite, Eminescu pe drumurile străbunilor săi de D. Vatamaniuc. Sînt incluse şi cîteva texte inedite semnate de Pompiliu Constantinescu care conturează jaloanele unei proiectate monografii despre Eminescu. Revista mai cuprinde printre altele şi o serie de scrisori de pe frontul războiului din 1877, scrisorile Mitei Kremnitz către savantul Lorenz Diefenbach, importante pentru referirile la persoana marelui nostru poet. în ansamblul său acest număr mărturiseşte despre munca unui colectiv harnic consacrată aducerii la cunoştinţa cititorilor a moştenirii noastre culturale • Cuvinte de laudă avem şi pentru revista Secolul 20. Deşi nu demult a apărut abia numărul 10—11—12 din anul 1976, această rămînere în urmă este compensată de calitatea materialelor pe care le cuprinde, dedicate lui André Malraux, această neliniştită conştiinţă a veacului, şi lui Brâncuşi, unul din temerarii artişti ai acestui secol . Cităm din tableta lui Geo Bogza publicată în revista România literară de joi, 21 aprilie : „Ca să fii om întreg, atîtea sînt necesare... Să ştii să stai pe un trunchi de copac, în inima unei păduri, rupînd încet şi gînditor dintr-o bucată de pîine.“ Revista Cronica de vineri, 22 aprilie închină o pagină memoriei delicatului poet care a fost Florin Mihai Petrescu. în celelalte pagini ale revistei, foarte puţine lucruri care să te îndemne la lectură... Ф Eugen Jebeleanu evocă emoţionant în Luceafărul de sîmbătă, 23 aprilie, pe Jacques Prevert. Tot Luceafărul publică un interesant colocviu pe tema : Tineri scriitori despre menirea literaturii şi răspunderile creatorului. Cei 14 tineri autori discută cu responsabilitate despre locul ocupat de literatura lor în contextul artei socialiste • Au apărut două cărţi pe care cititorii le vor aprecia cu siguranţă favorabil : Viaţa ca o pradă de Marin Preda şi Nicolae Labiş de Lucian Raicu « O carte apărută la editura Univers . Homo ludens de Johan Huizinga este „o încercare de determinare a elementului ludic al culturii“ și constituie una din operele fundamentale ale acestui clasic al istoriei culturii și filozofiei istoriei. ■*• .- 41 мщй ШШ&: flacăra literară Cronica literară Şerban Cioculescu: „Viaţa lui I.L. Caragiale. Caragialiana" (Ii) Spre deosebire de Viaţa lui I. L. Caragiale, care este o monografie, Caragialiana, apărută mai întîi in anul 1974, este o culegere de articole şi de studii, publicate de-a lungul anilor în cele mai importante reviste literare româneşti. Piesele de rezistenţă sînt Ironia, Elemente patetice în comedii, Caragiale şi natura, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—1912) şi, mai ales, Detractorii lui Caragiale. Care este atitudinea esenţială, numitorul comun al tuturor acestor studii? Scris în 1935, Detractorii lui Caragiale arată că autoritatea dramaturgului era departe de a se fi impus. Intr-adevăr, Caragiale a fost nu numai un om dificil, dar şi un scriitor dificil, cu o situaţie specială în cadrul literaturii române. Oricit ar putea să pară astăzi de curios, sentimentul valorii excepţionale şi al genialităţii autorului Scrisorii pierdute s-a format cu mare întîrziere, aşa incit, tot în 1935, Pompiliu Constantinescu putea să observe, pe bună dreptate, că I. L Caragiale este un „scriitor nepus încă definitiv în marea lui valoare de crator“. Dacă facem abstracţie de seria lungă a detractorilor, la care, în general, intenţia denigratoare precede gestul critic, falsificîndu-l, Caragiale a provocat derută chiar şi în rîndul celor mai autorizate personalităţi ale istoriografiei literare româneşti. N. Iorga, E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, Călinescu au dat în legătură cu opera lui judecăţi de valoare paradoxale, în contrazicere flagrantă, dovadă că dramaturgul era departe de a se fi clasicizat. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă Călinescu, pentru care personajele comediilor lui Caragiale sînt „minimale“ şi lipsite de adîncime, în Istoria literaturii române... (1941), dar devin, dimpotrivă, complexe şi profunde în Domina bona (1947). Detractorilor sau tuturor celor cu opinia nesigură, Şerban Cioculescu le opune un paragraf intransigent în studiul din 1935: „Autorul Momentelor şi al Scrisorii pierdute este unanim recunoscut. O cit de mică atingere adusă gloriei lui Caragiale este interpretabilă ca o pornire iconoclastă“. Toată exegeza caragialiană a lui Şerban Cioculescu porneşte de la această premiză şi este pilduitor să constaţi cum spirite care relativizează totul, punind o surdină ironică entuziasmului nejustificat şi un semn de întrebare cartezian in faţa gîndirii întemeiată pe unanimitate, devin dintr-o dată intratabile, cînd în discuţie sînt marile valori. Duşmanii lui Caragiale (Al. Macedonski, în primul rînd) devin şi duşmanii criticului, care îl va apăra pe dramaturg de interpretările limitative, de vieţile romanţate (Mite, de E. Lovinescu, Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor, de B. Jordan şi Lucian Predescu), de falsuri (O. Minar), de afirmaţia pe care o face M. Dragomirescu, într-o scrisoare, convins că dramaturgul trăia la Berlin stipendiat de guvernul german. „M-am simţit dator să nu las nici un dubiu asupra aşa-zisului stipendiu, care să păteze memoria lui Caragiale. Marele scriitor putea fi uneori teribil de nedrept şi violent în corespondenţă, ca şi verbal, dar nu a fost nici un moment năimitul unei puteri străine“. Şerban Cioculescu ştie tot ce se poate şti în legătură cu I. L. Caragiale. In apărarea lui, el întrebuinţează întregul arsenal al criticii sale, ironia, ştiinţa interpretării documentelor, mai rar, analiza literară şi, de foarte multe ori, uluitoarea sa erudiţie arhondologică: „Dăm în traducere dintr-o scrisoare inedită, aflată în colecţia Bibliotecii Academiei R.S.R., impresiile uneia dintre fiicele lui Barbu Bălcescu — fratele mezin al lui Nicolae —, Zoe, soţia lui N. Mândrea, viitor consilier la Curtea de Casaţie, împărtăşite sorei sale, Olga, mai tîrziu soţia generalului Gigurtu...“. Prin caracterul ei savant şi laborios, critica lui Şerban Cioculescu se adresează mai puţin tinerilor, care nu pricep ironia şi valoareagloselor erudite, sau care nu le gustă. Tinerii preferă personalităţile generos exclamative şi pe cei care, aşezîndu-se în primele rînduri, le indică un ţel şi le sădesc convingerea că acesta poate fi atins. Dar pentru a-l înţelege şi pentru a-l iubi pe Şerban Cioculescu, trebuie să fi trecut de prima tinereţe. FLORIN MANOLESCU : ANUL XXVI - Nr. 17 (1 142) - 28 aprilie 1977 -----------------------------------------------------------------------------------------------------Flacăra pagina Ц