Flacăra, octombrie-decembrie 1977 (Anul 26, nr. 40-52)

1977-11-24 / nr. 47

BALCESCU, început de calendare „...Totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pămînt al patriei noastre şi-a născut izbînditorii“, scria Bălcescu în cuvîntul înainte la vizionara sa operă, asupra căreia stăruia cu ardoare patriotică, presimţindu-şi prematura moarte de acum 125 de ani. Era totodată convins că în dorinţa acestui popor de a se mîntui „printr-o silinţă mare şi puternică“, totdeauna pe pămîntul românesc „împregiurări favoritoare din afară nu lipsiră la dorinţa oamenilor, nici oameni nu lipsiră împregiurărilor“. Glorioasa noastră istorie, într-unul din „minutele ei mari“, ca să-l parafrazăm tot pe martirul şi eroul comemorat în aceste zile, e martoră însă că în fiinţa fiului Zincăi serdăreasa din Bălceşti avu unul din cele mai strălucite roade ale sale din toate timpurile. Revoluţia de la 1848, în tot ce a avut ea mai durabil, a fost profund vizionară, deschisă către viitor chiar in momentele cele mai tragice, şi intensitatea maximă a năzuinţei într-o viitoare revoluţie, şi mai radicală s-a concentrat în visarea de o viaţă a lui Bălcescu. Acest neostoit patriotism şi romantism revoluţionar ale lui Bălcescu îşi au sorgintea in încrederea lui nemărginită în popor, în convingerea că revoluţia română are nu numai un trecut întruchipat în cele „optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“, ci şi un viitor pe care îl întrezărea luminos pentru „iubita lui“, România. Sfidînd zidul opac al reacţiunii şi trădării burgheziei, care se înstăpinea pe orizonturile revoluţionare, Bălcescu credea cu tărie în invincibilitatea libertăţii. „Sufletu-mi te slăveşte încă, în zeită libertate — scria cu puţin înainte de moarte — şi deşi oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce faţa ta, cred că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl, şi duşmanii toţi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină. Atunci nu va mai fi nici un rob, nici o naţie roabă, nici un stăpîn pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce am dat de deviză naţiei mele va domni lumea, atunci, aşteptarea, visarea vieţii mele se vor împlini ; atunci toţi românii vor fi una şi liberi şi fraţi“. Făclia încrederii nestrămutate în viitorul luptei revoluţionare a poporului purtată de tovarăşii săi de luptă cei mai apropiaţi trecu în mîinile militanţilor socialişti din deceniile ultime ale secolului trecut şi odată cu începuturile mişcării muncitoreşti şi mai ales cu crearea Partidului Comunist Român ajunse nestinsă pînă în zilele noastre. Aducînd un fierbinte omagiu în numele poporului român, liber şi stăpîn pe soarta sa, luptătorilor de la 1848, între care Bălcescu e considerat „figura cea mai luminoasă“, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia tocmai această credinţă vizionară a vajnicului revoluţionar : „în epoca orînduirii socialiste, s-a înfăptuit principiul domniei poporului in stat, s-a realizat profeţia atît de îndrăzneaţă a lui Nicolae Bălcescu, care visa o vreme cînd poporul să nu mai aibă stăpîn pe cap“. Dacă lumina acestei stele răsărite în geneza eroică a lui 1848 luci abia tîrziu cu deplină putere vederii noastre e pentru că Bălcescu însuşi preferă să apară în prim plan adevăratul făuritor al revoluţiei — poporul. „Nu te descuragi, dar, bravul meu prieten — ii mărturisea el tovarăşului său de ideal A. G. Golescu, în martie 1849. Timpul nostru n-a sosit încă, dar va veni. Aceasta eu o simţisem tare bine în revoluţiea noastră, de aceea mă dam de bunăvoie după spatele celorlalţi. Nu căutam a mă face cu orice preţ popular, căci nu ştim decît o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare. O asemenea popularitate o dobîndeşte omul tîrziu, mai adesea tocmai după moartea lui, dar atunci ea trăieşte cu lumea“. Sînt cuvinte cu adevărat profetice, ca aproape tot ce a lucrat, a gîndit şi a visat Bălcescu, în nepotolita lui ardere pentru libertatea naţională şi socială a poporului român. Cu timpul, această permanenţa a lui Bălcescu în conştiinţa atît a contemporanilor, cit şi a urmaşilor a căpătat o aură de legendă, a devenit tot mai mult un simbol al dăruirii patriotice, al nădejdilor poporului într-o lume mai bună, intr-un viitor mai luminos al naţiunii române. La aceasta a contribuit, desigur, din punct de vedere psihologic, şi tragica sa moarte departe de ţară, împrejurările neobişnuite ale soartei ce i-a fost hărăzite acestui erou. Un asemenea mit nu putea fi receptat, întreţinut, amplificat decît de poezie, această sublimare a memoriei afective a colectivităţii. Simptomatic este că această sensibilitate a poeziei pentru ceea ce e predestinat a deveni „iubirea ei“, ca să parafrazăm o expresie a lui Bălcescu, se manifestă încă înainte ca eroul să se fi arătat în toată măreţia lui legendară. Trebuie să-i recunoaştem de aceea încă o dată marea vocaţie a poeziei româneşti — De ce iţi scapăr ochii ? Unde priveşti ? ! Eu văd / Alt patru’ş-opt cum suie şi-mi împlineşte veacul ! / Şi paşii lui în suflet mi se pierdeau incet... Biruitor răscoala urca pe ziduri de a fi vizionară, de a şti să prevadă ipostazele devenirii noastre. Astfel Costache Negri, decanul de vîrstă al pleiadei de oameni politici şi literaţi care au jucat un rol de prim rang în evenimentele de la jumătatea secolului trecut, autoritate spirituală unanim recunoscută de moldoveni şi munteni, amfitrionul neuitat de la Mînjina, încă în 1846, sub influenţa pesemne a aceleiaşi fascinaţii des evocate a prezenţei lui Bălcescu, va compune o dedicaţie ce nu trebuie în nici un caz pusă sub semnul ocazionalului, al improvizaţiei de album. Tonul ei înalt, de odă vizionară, ne interzice o asemenea impietate. De rîvnă spre maica ţară, inima ta mult pătrunsă / Tu, ce faci a se renaşte nişte vechi izvoare ascunse / A strămoşilor izbînde, te-ai muncit a da-n lumină / Şi-a lor verde bărbăţie, de fapte voinice pline, întorsătura de topică e parcă nu o stare de limbă a epocii, ci o abilitate de stil argheziană avant la lettre. Din punct de vedere ideatic mai ales o semnificaţie tulburătoare o prezintă antepenultimul şi ultimul distih cu invocarea Milcovului peste al cărui hotar trebuie să se realizeze unitatea prieteniei şi frăţiei : Nu uita că-n întuneric, pipăind scumpe cercări, / Deşi rîul ne desparte, prin al său curs între ţări, / Tot luceşte o făclie de prietene scîntei / Pe a căror mică pară tu drept pravăţ să o iei... Odată început actul mitizării poetice a figurii lui Bălcescu prin acest prolog de bun augur, de-a lungul celor 125 de ani de la săvîrşirea eroului pe „plaiul înstrăinării“, un şir întreg de poeţi au ţinut să celebreze această memorie atît de scumpă fiinţei noastre româneşti. Două sînt mai ales ipostazele în care ni se dezvăluie acest mit — cea a vizionarului de lume nouă — „piatră de temelie“, cum Bălcescu însuşi îşi prezenta opera sa de căpetenie şi cea a umbrei protectoare şi călătoare a eroului, a peregrinării fără odihnă — reflex evident al motivelor romantice de circulaţie largă în poezia românească de la mijlocul secolului trecut. Ambele ipostaze sînt intrinseci înseşi viziunii bălcesciene asupra eroilor trecutului, astfel că păstrează organic unele dimensiuni legendare ale realului. De multe ori aceste două ipostaze fuzionează într-aceeaşi poezie, şi cel mai strălucit exemplu ni-l oferă piesa lirică, după părerea noastră cea mai valoroasă din cite îl celebrează pe Bălcescu, acea singulară ivire din poezia barbiană, Bălcescu trăind, replică viguroasă dată lui Alecsandri, în 1948, în anul centenar al marii revoluţii. Bălcescu este în această poezie deopotrivă palidul oaspe care calcă din Sicilii, dar şi piatra unghiulară a Republicii noastre. Cu puterea de concizie a formulei matematice parcă, Ion Barbu izbuteşte performanţa de a sintetiza în cele cinci strofe ale poeziei întregul destin al lui Bălcescu, de izbînditor ivit din pămîntul roditor al ţării, din leagănul amar şi sărac al Bălceştilor — „lut simplu, smălţuit ca şi o cană“. Sunînd athanasic această izbindă asupra absurdului regat, aruncînd o invectivă energică burtă verzimii, ostile înfăptuirii idealului „fratelui cărvunar“, blasfemiind încercarea de un veac a tagmei de gianabeţi care vrură să sucească trilul zveltei libertăţi, Ion Barbu proclamă cu mîndrie, cu conştiinţa poporului care in tot acest veac s-a bătut pentru a se face această dreptate straşnică : Ce-nseamnă ! Astăzi piatră eşti din unghi, / Republicii Române Populare, / Adeveritul mare, singur trunchi, / Bălcescu, început de calendare. E rîndul lui Victor Tulbure ca în aceeaşi epocă republicană, trecînd pe la Palermo — la aproape un veac după Alecsandri — să închine o „Rugăciune pentru ca mai uşor să doarmă Bălcescu în pămînt străin“. De data aceasta implorarea e a urmaşului de pe ţărmurile româneşti, rugăciunea e glasul de armonie care se întoarce către marele dispărut. Elementele la care apelează Victor Tulbure pentru a compune cadrul somnului liniştit al eroului în pămînt străin sînt cele de rezonanţă folclorică : pămîntul — gazdă bună, crîngurile răsărind peste groapă, ţărîna uşoară ogoindu-l ca pe un fiu. Ultima rugă a poetului, pentru a întregi această ambianţă primitoare, este ca în preajma celui ce doarme să susure şi un rîu, element propriu viziunii mioritice asupra morţii : Fă şi-un izvor să curgă, în preajmă, şopotit, / Să potolească focul altor guri Şi creşte pîine bună din trupul lui cinstit, / De ea să aibă parte flăminzii de dreptate. Emoţionanta închinare a lui Tulbure, inclusă la apariţie, în 1959, într-un ciclu intitulat „însemnare a călătoriei mele“ nu e totuşi o ilustrare întîmplătoare a temei, prilejuită de popasul la Palermo, ci reflectă o năzuinţă mai veche a liricii sale patriotice. în 1948, printre primii, într-o poezie foarte populară de atunci, umbre marelui exilat, revine pe ţărmurile româneşti („De-un veac bat calea asta pînă la voi s-ajung“) şi în aceeaşi romantică solemnitate „calcă noaptea, şi liniştea şi casa“. Finalul poeziei e apoteotic revoluţionar, de efect, mai ales pentru publicul mai înflăcărat de atunci, şi exprimă legătura organică dintre vizionarismul lui Bălcescu şi cuceririle contemporane ale revoluţiei româneşti socialiste : steagul. Un loc aparte i se cuvine în mod firesc în această sinteză critică a întruchipărilor poetice ale mitului bălcescian în perioada din anii revoluţiei noastre poemei lui Eugen Jebeleanu, de factură baladescă, „Bălcescu“. Rapsod al unor momente de răscruce ale vieţii şi umanităţii, de dramatism excepţional (vezi „Ceea ce nu se uită“, „Lidice“, „Surîsul Hiroshimei“, „Cîntece împotriva morţii“, „în satul lui Sahia“) Eugen Jebeleanu era, am spune predestinat, să încerce o reconstituire, din unghiul de vedere contemporan, a mitului lui Bălcescu. Construcţia epicolirică pe care ne-a dat-o într-un moment de incertitudini ale poeziei contemporane reprezintă intr-adevăr templul poetic cel mai susţinut de pînă acum pentru acest cult al lui Bălcescu, poemul alternînd balada cu introspecţia lirică pregnantă. Subliniind meritele perene ale acestei scrieri, vom conchide şi noi dimpreună cu Perpessicius că „Bălcescu al poemului lui Eugen Jebeleanu este cu adevărat „făclie călătoare“, atît de prezent e eroul în toate drumurile şi-n toate momentele hotărîtoare ale revoluţiei şi atît de intensă lumina pe care o răspindeşte pretutindeni“. Finis coronat opus, epopeea „Un om între oameni“ e opera care încununează deopotrivă viaţa unui erou — Lăbescu — şi a unui scriitor — Camil Petrescu. A eroului, pentru că nici unde, în întreaga literatură — fie ea poezie, proză, portretistică, memorialistică — figura cea mai luminoasă dintre revoluţionarii celuilalt veac, care şi-a închinat viaţa intereselor poporului, patriei, gînditorul social de talie europeană — concepţia sa fiind cea mai avansată în epocă despre marile probleme care stăteau în faţa poporului român — n-a apărut în dimensiuni atît de plenare, epopeice. A scriitorului pentru că în sfirşit, după atitea tentative magistrale din punct de vedere literar de a găsi adevăratul drum pe care trebuie să-l urmeze intelectualul în societate, primeşte prin Bălcescu un răspuns fără echivoc, dramatic şi eroic, dar vai, cit de sublim ! Din acest punct de vedere revelatoare e observaţia pe care o face Tudor Vianu asupra destinelor eroilor lui Camil Petrescu în genere şi asupra lui Bălcescu, ca personaj literar, cu precădere : „Cercetînd trecutul, i-a apărut figura unui mare intelectual, devenită exemplară în noile împrejurări ale ţării. Şi l-a adus astfel pe Bălcescu pe scenă, apoi in romanele «Un om intre oameni. Există unele asemănări între Bălcescu şi Camil : aceeaşi neîntinare a sufletului, aceeaşi pornire pasionată şi lucidă a firii lor, aceeaşi hărnicie în cercetare, aceeaşi dorinţă de a sta la începutul unei lumi noi. Nici un poet nu-şi alege cu indiferenţă eroul şi în portretul acestuia orice scriitor încearcă să se înţeleagă pe sine“. Puternica frescă socială a epocii în care a trăit Bălcescu e bine cunoscută ; de asemenea, monumentala figură a eroului proiectată magistral pe acest fundal istoric, precum şi pe orizonturile luminoase ale viitorului. Sintetizind tragedia optimistă a marelui patriot, vizionar şi martir, prefigurînd dăinuirea sa din veac, ilustrul nostru contemporan Camil Petrescu schiţează într-o pagină nemuritoare portretul spiritual al acestui revoluţionar ideal în care recunoaştem virtuţi la care aspirăm şi astăzi, cu îndreptăţită mîndrie : „De aici înfrigurarea şi graba pe care o punea el în tot ceea ce făcea, iritarea trecătoare pe care o stîrneau în el piedicile întîlnite sau ocolurile pe care era silit să le facă. Dar ştia limpede ce vrea. Numai biruind astfel împijurările gîndea că el ar putea cîştiga o preţuire adevărată, vie şi peste o sută de ani, numai aşa ar dobîndi cinstirea posterităţii pentru părinţii care l-au născutpentru mama lui îndeosebi, care îi sprijinea şi acum, făcînd sacrificii pentru ţelurile lui, în loc s-o ajute el pe ea), pentru fraţii şi surorile lui (pentru Tiţa care nu trăieşte decît pentru el), poate şi pentru acel fiu care nici nu-i va purta numele. Numai aşa va creşte mîndria, peste timp, a celor ce vor locui pe uliţa pe care a copilărit el, a poporului întreg în mijlocul căruia şi-a plămădit fiinţa sufletească. Numai o astfel de viaţă va cinsti însuşi faptul de a fi om. Astfel indefinit prefăcută, patima din el, care putea fi iadul sau raiul pe pămînt, devenea o floare eternă pe cerul istoriei“. NICULAE STOIAN ■ uscate — / Ultima fotografie (dagherotip) a lui Nicolae Bălcescu, datind chiar din anul prematurei sale morţi : 1852 ANUL XXVI - Nr. 47 (1 172) - 24 noiembrie 1977 Flacăra pagina 19