Flacăra, ianuarie-martie 1979 (Anul 28, nr. 1-13)

1979-02-08 / nr. 6

— V-am căutat la telefon şi la obişnui­ta întrebare — cu ce vă îndeletniciţi ? — mi-aţi răspuns : lucrez, îmi pare o inven­ţie verbală potrivită, cu care putem şi începe interviul ; vorbiţi-mi, aşadar, despre creaţie. — Cineva, intrînd în atelierul meu, un chip de bineţe, mi-a spus această minu­nată lozincă : „Cinste şi muncă“. Aveam de ce să mă ruşinez, căci tocmai nu lu­cram nimic. Iar la plecare s-a ruşinat să mi-o mai spună el, căci nu lucrarăm, de­sigur, nimic nici în timpul cit starăm de vorbă. Şi-am stat mai departe şi m-am gîndit ce fac eu cînd stau. Şi tocmai atunci ai dat dumneata telefonul... Şi m-am auzit mirat cum s-a petrecut această telescopare. Te aşteptai gata să-ţi vorbesc despre celebra creaţie-transpira­­ţie ? — Nu. Ce faceţi cînd nu lucraţi şi nu creaţi ? — Citesc poezie, cei mai buni prieteni ai mei sînt poeţi — scriu uneori poezie, în Maramureş organizez sau particip la cenacluri şi întîlniri literare. Am o bună memorie a versurilor. Pot recita mai mult de o zi întreagă, întruna. Nu pot citi proză şi, ciudat­e, îmi pare că sînt tentat să scriu proză, de vreme ce în unele mo­mente (de oboseală ?) îmi vin în minte trei formule stereotipe, dintre care ulti­ma : am să scriu un roman. Niciodată nu m-am gîndit serios insă la asta. Pro­babil că e vorba doar de o reminiscenţă a unor ambiţii prea crude ale unuia care, ca toţi muritorii, îşi visează viaţa „ne­murită”, într-un roman. Muzică nu prea ascult, nu-mi place radioul, nu-mi place televizorul, nici nu-i am şi evit vizite în case cu televizor. Nu am unde asculta concerte pe viu, iar muzica înregistrată mă nemulţumeşte. Dar cînt, cu ţăranii şi cu prietenii mei maramureşeni prove­niţi din mediul ţărănesc. Cu prietenii din cînd în cînd ne stîmpărăm dorul de cîn­­tec „dorind“ cite o noapte în atelierul meu. Mă plictisesc cei се-şi fac din cîntec profesie. îmi place că Sergiu Celibidache refuză să-şi înregistreze concertele. îl cunosc şi mi-e drag Marin Constantin, dar îmi bucură viaţa „durerea care se preschimbă un cîntec” (Blaga) rudimen­tar (şi totuşi, cit de savante sînt horile noastre cu noduri pe care nu ştiu dacă le va cînta vreodată cineva după note ori benzi), în singurătate sau în lume, cînd simt că e nevoie, trag o ţîpuritură şi am sentimentul că înalţ o catedrală, în sfîrşit, iubesc dansul. — Preferinţele poetice româneşti ? — In poezia noastră o apreciez întii pe cea populară care n-a prea fost adunată într-o carte importantă, alcătuită, pe cri­terii înalte. Cultura noastră e mai pre­­susă, după părerea mea, în folclor decit în tot ce avem de scris. Preferinţele din poezia cultă sînt în legătură cu aceasta şi mă simt legat mai mult de perioada dintre cele două războaie, după marele Eminescu. Intr-o vreme i-am citit mult şi poate adincit pe Arghezi, pe cei trei B, cărora le-aş mai adăuga încă doi : Botta şi Baconsky. Nu pot uita şi nu le pot mulţumi marea bucurie pe care mi-au dat-o. Pe A. E. Baconsky cred că l-am citit integral, inclusiv eseistica, proza, traducerile. Era un om exemplar. — Ce scriitori aţi mai cunoscut sau mai Cunoaşteţi ? — Pe toţi scriitorii români contempo­rani care mă interesează i-am cunoscut ca şi pe plasticieni. Eu am o mare curiozitate de a-i cunoaşte pe oameni nu numai după operă. Despre cei în viaţă nu vorbesc acum. Dar dacă am ajuns la amintiri cu scriitori, acestea se întorc, iar, la anii din jurul lui ’60, la Cluj. Seara mă plimbam pe strada Andrei Mu­­reşanu şi îl vedeam la lumină, prin fe­reastra deschisă, cu barba şi pletele albe, scriind sau citind, pe Agârbiceanu. Ima­ginea aceea m-a satisfăcut, inspira o ma­re linişte. Pe Blaga nu l-am văzut nicio­dată pe cînd trăia. Prieteni de-ai mei s-au încumetat să-l viziteze, unii cunos­cuţi il frecventau — eu, totuşi, nu. Dar s-a întîmplat un lucru ciudat Zi de zi treceam cel puţin de două ori prin faţa capelei clinicilor aflată la stradă, pe Babeş, şi o singură dată, într-o senină dimineaţă de primăvară am avut curiozi­tatea să intru. Pe necrologul obişnuit : Lucian Blaga ! ! Două femei bătrîne în negru, la stingă. Am privit chipul de marmură al poetului, pe catafalc. Aveam blocul de învățăcel în desen la mine. Impulsul de a-1 desena cred că l-am avut doar să-mi aduc aminte că ar fi fost o impietate. Chipul poetului a rămas, de marmură, in memoria mea. — Ca orice om de artă aţi trecut firesc prin neocolita etapă a debutului , cine v-a sprijinit să treceţi bine acest prag ? — Paternitatea descoperirii mele ca artist, o datorez tovarăşului Nicolae Ceauşescu. In 1964, cînd era doar secretar în conducerea partidului, îm­preună cu tovarăşa Elena Ceauşescu au fost în Maramureş şi într-o întâlnire de neuitat cu grupul de artişti plastici de la Baia Mare, a venit la mine, care stăteam timid în spate, lingă întrerupător. M-a prins de braţ şi mi-a spus : „Hai aici, tovarăşe !“ In fotografiile care s-au făcut am apărut lingă tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu. A fost prima dată cînd m-a remarcat ci­neva printre artişti, ca artist. Dacă fac publică acum această mărturisire de ini­mă pe care am mărturisit-o doar celor apropiaţi, este ca să-i mulţumesc peste ani, pentru că in acel gest simbolic eu am simţit un mare îndemn şi o gravă răspundere. In toate acţiunile mele din ţară ca şi în străinătate mă străduiesc să nu dezmint răspunderea acestui în­demn, repetat dealtfel tuturor artiştilor şi la Conferinţa noastră naţională cînd ne-a spus că întotdeauna conducerea partidului ne-a considerat si ne conside­ră alături in lupta pentru fericirea omului. — Nu vreau să discutăm deocamdată despre sculptorul Mihai Olos, domeniu in care sînteti binecunoscut. Cei care stau in preajmă vă știu pictor, poet, cintăreț. Nu-i • povară să duci în spate aceste pasiuni . — Mi-a mai fost pusă o asemenea în­trebare. Aş fi vrut să fiu, cu adevărat, plugar, dar plugar pe pămînt, cum nu a reuşit să fie pe deplin nici tatăl meu, ţăran român din Maramureş, şi nici fra­tele meu mai mare, o vreme miner la Herja. Da, plugar aş fi vrut să fiu, pluga­rul care era de toate : arhitect, sculptor, cintăreţ, preot, învăţător, vrăjitor, armu­rier, fierar, cioban, muncitor, vizionar, dar înainte de toate — plugar. Ultima mea ex­poziţie a fost in toamna anului trecut în R.F. Germania. Eu nici nu am văzut-o, decît în fotografii. A fost pre­zentată in cadrul unui concurs mondial de arat. Trebuie să fie ceva,­­ca spectacol. • Născut la 26 februarie 1940 in comuna Ariniş, Maramureş. • La 13 ani vede prima dată un oraş : Baia Mare. • Pictor, membru al U.A.P., scul­ptor, arhitect, poet, cintăreţ... Unul­­ dintre cunoscuţii artişti români de azi. Din 1962 participă la nenumărate manifestări plastice colective în Maramureş, în Capitală şi în ţară, la expoziţii româneşti în străinătate asemănător cu Tînjana maramureşeană dar de mai mari proporţii, dorind şase zile lucrătoare. Se­ară cu plugul tras de ani­male, dar şi cu cele mai moderne mij­loace. Aflat de­­data aceasta la cea de-a XXV-a ediţie, concursul de plugărit, la care eu am fost prezent Prin picturi, sculpturi şi proiecte de arhitectură, îmi oferă satisfacţia întîlnirii pe un alt plan cu plugăria străbunilor mei. In clipa asta imi vine in minte o definiţie a Marthei Bibescu : „Ţăranii sînt singura nobleţe a naturii“. — Un artist trebuie să stea in izolare şi să rămină credincios unei singure pă­reri despre artă, care pînă la urmă tot izolare se cheamă ? — Am citit un gînd al unui artist care spune că cine nu iubeşte singurătatea nu este profund ; mie nu mi-e frică de nimic mai mult decit de singurătate. Cel mai bine pot să lucrez la atelier cînd îi ştiu pe cei trei copii ai mei jucîndu-se in curte. — S-ar putea zice că locuind în Baia Mare pe o stradă ca toate străzile sinteţi lipsit de tumultul marilor centre, acolo unde s-ar părea că se stabileşte interfe­renţa valorilor... — Aversiunea mea pentru singurătate se naşte, probabil, dintr-un prea mult al ei, deşi trăiesc fericit printre oameni dragi şi prieteni, într-o condiţie socială faţă de care nu pot să am nici un reproş. Aceasta era şi starea tatălui meu, care avea pămînt puţin şi suflet mult. îşi lucra pămîntul în cîteva zile din an. Cit a trăit mama, tata nu trebuia să facă eforturi ca să ne asigure o viaţă fericită şi îi rămînea mult timp pentru lume. Şi eu mă duc mult, şi de multe ori singur, în lume. Am o patimă a călătoriei pe care ştiu cum să o aşez pe o tradiţie. De n-ar fi numai cîntecul : „Drumu-i lung, pe el mă duc / Capătul nu i-1 ajung“... — In discuţia de pînă acum a revenit des imaginea părinţilor. Ce simbol sint ei pentru artă, pentru modul de a exista ? — Nimic nu mă preocupă, nici chiar arta pe care o fac, precum imaginea pă­rinţilor. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, desigur îmi iubesc mult copiii. Cine mai poate trăi, astăzi, astfel ? Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tatăl meu au fost : „Ochii şi pruncii !” Primele cuvinte pe care mi le-a spus băiatul, care s-a născut după aceea, au fost „Deschide ochii 1*' — Cine v-a văzut lucrările şi vă ştie această smerenie faţă de ceea ce grăiţi, greu ar putea să vă priceapă. — Am să retez aerul de spovadă naivă pe care l-am dat pînă acum convorbirii. Vă referiţi desigur la aspectul cerebral al multor sculpturi şi picturi. Iubesc lu­ciditatea împinsă în nesfîrşire. Cred că de aici s-a născut însăşi ideea Oraşului Universal. Noi suntem­ un neam de con­structori. Am întrebat pe mai mulţi, pe însuşi Mircea Eliade, dacă trebuie să-mi zidesc soţia ca să se poată face această construcţie. Mulţi mari savanţi nu au putut să-mi spună mai nimic. Mă mul­ţumeşte cit de cit o afirmaţie a profe­sorului Mihai Pop, care mi-a spus că nu trebuie să-mi zidesc soţia fiindcă mi-am zidit mama. Cine ştie ?... Oraşul Univer­sal l-am visat, la propriu, în noaptea morţii lui Le Corbussier. Cetatea ideală, visată de cînd lumea. După Republica lui Platon au fost închipuite cetăţile ideale ale Renaşterii, ca foarte multe cetăţi care se propun astăzi. Cunosc vreo trei­zeci de propuneri urbanistice globale, în epoca actuală, întreprinse de artişti, po­liticieni, arhitecţi, savanţi, esteţi, socio­logi etc. Deosebirea constă în aceea că eu aduc ceva concret, poate singurul, cum presupune şi criticul Mihai Drişcu. Mă bazez pe o tradiţie milenară, care străba­te neamul meu de meşteri constructori ai lemnului. Cercetările altora devin uto­pice fără ghilimele pentru că sînt fie idealiste, fie doar abstracte. Pe când aici este vorba despre o structură-modul con­cretă , şase elemente care se cuprind două cite crouă şi reciproc pe cele trei coordonate carteziene ale spaţiului — esenţa dialectică a tridimensionalităţii. Vorbind despre noua ordine politică şi economică a lumii, la ce se poate gîndi un arhitect ? — la noua ordine arhitec­turală a lumii, la noua ordine plastică a lumii, sculptorul, şi la noua ordin© a lu­minii, pictorul. — Un mare învăţat al nostru, văzîn­­du-vă lucrările, îşi exprima satisfacţia că după H. Coandă mai e un român care să atace îndrăzneţ construcţia lumii... — Acesta este Constantin Noica, pe a cărui operă teoretică mă reazim cu folos. Rostirile dumisale in cuvînt sînt aceleaşi pe care le încearcă în cazul meu lemnul şi alte materiale. Coandă a conceput, la fel, un megalopolis, — îl numisem în gind printre utopiştii pomeniţi. I l-am văzut într-o machetă în muzeul din Bucureşti. Păcat că nu cunoscuse structura propusă de mine. Cu experienţa şi ştiinţa sa se putea face imens, practic, printr-un acord al viziunilor. Structura plastică pe care am preluat-o din şterguri, ţesături, co­voare, îmbinările grinzilor din lemn şi a unor construcţii-machete maramureşene date d­ar pentru o construcţie universală o văd plimbindu-se unitar, aceeaşi, prin genuri diferite , în obiceiuri precum claca, sîmbra, tînjaua etc., în figurile dansului, în hori şi hore. Este un factor de stil. Aceste construcţii care se probea­ză atât de bine şi cu toate mijloacele mo­derne sînt un simbol al unei unităţi tole­rabile, umane, care nu desfiinţează nici personalitatea individului, nici rostul co­­lectiv. Am expus în Muzeul Maramure­şului din Sighetu Marmaţiei, nesemnate, lucrările mele printre ale meşterilor ţă­rani pentru a dovedi de unde am pornit şi unde se poate ajunge — un prinos de recunoştinţă faţă de acest pămînt, care ne-a dat totul şi nu-i vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători, cum spunea Brâncuşi. Am aflat tîrziu că Brâncuşi şi-a gîndit Coloana fără sfîrşit amplifi­cată în spaţiu şi timp pînă la a deveni locuibilă, cînd ideile Oraşului Universal mi-au fost relativ cristalizate. Eu porni­sem de la fusul maramureşean cu zdrăn­găne (sau cu ţurgalăi) ce prezintă la un capăt o „corolă” de bucăţele mici de lemn, care, fără să fie ţintuite în cuie sau­ lipite cu clei, se unesc într-un tot indestructibil. Pe axul acestui fus, în unele variante, se pot citi exact elemen­tele Coloanei fără sfîrşit, iar elementele mici din lemn repetă şi ele împreună în spaţiu contururile Coloanei. — Oare Brâncuşi a cunoscut Maramu­reşul ? — Se afirmă că a fost de două ori în Maramureş şi unii spun că ar trăi undeva un bătrîn la care ar fi tras de mas. Eu, ori nu­ am căutat, nu am găsit nimic. — Ia satele Maramureşului oamenii vă ştiu după nume şi poate mai puţin după ceea ce faceţi. Sinteţi foarte prezent in lume. — Pot să intru pe poarta unui om ne­cunoscut din Maramureş cum am­­făcut-o nu o dată, şi să cîntăm împreună cu gazda de la intrare cîteva ore pină la ieşire. Eu în Maramureş nu ştiu dacă trebuie să fac ceva special, în plus, faţă de ceea ce simt ca nevoie — să continue mesajul orfic al cîntecului. .Sigur, nu am expus lucrări de pictură sau sculptură în cele mai multe sate, deşi la noi in Maramureş se practică un asemenea gen de expoziţii şi eu particip cu drag la ele. Apoi nici oamenii satelor sau oraşelor nu vin, trebuie să recunoaştem, la expoziţiile­­ de artă ca la meciurile de fotbal. Cred că nu trebuie să ne facem griji că străi­nii ar fi nici mai profunzi, nici mai gravi decit noi. O expoziţie în străinătate îşi are aura ei, alta decît în perimetrul au­tohton. Pentru că tu însuţi duci un aer străin între acei străini şi-ţi acordă un interes mai mare, cum facem şi noi cu străinii. Desigur nu asta e totul. O artă se impune prin valoarea ei intrinsecă Şi nu prin succesul imediat de care se bucură în faţa mass-mediei. Şi totuşi eu visez la o artă care să existe parcă ne­­fiind, în care toată materia să se topeas­că în cîntec. — După Dokument» VI de la Kassel unde aţi expus ideea Oraşului Universal, in cadrul Universităţii libere internaţio­nale fondată de sculptorul Joseph Beuys, aţi f+.-,i invitat pentru un semestru ca profesor la o universitate adevărată, ca să-i zic aşa, la Justus-Liebig din Giessen, unde şi-a luat doctoratul Titu Maiorescu. Aţi predat la Institutul de artă şi comu­nicaţie vizuală... — A­m fost o experienţă interesantă pen­tru că, forţat de disciplina germană a corsarilor şi de interesul unor studenţi şi profesori, a trebuit să-mi sintetizez şi să-mi aprofundez şi ca expresie teore­tică ideile privind Oraşul Universal pe care le-am predat. Văd că o dată puse in contact cu rigoarea şi rutina germană sculpturile mele stabile încep să circule. Acum se pregăteşte o expoziţie la Stock­holm. — Intr-o dimineaţă, de la sfirşitul anu­lui trecut, aţi fost văzut printre maşini măturind griu de pe stradă... — Dormisem la atelier şi ieşeam în oraş, era un ger năprasnic, am văzut stradă întreagă, ca pavată, cu griu. Era parcă de aur în soarele ce ieşea din munţi. Ceva incredibil, sublim şi revoltă­tor. In vecinătatea noastră este o moară şi griul s-a scurs din camioanele ce-l transportau. Mi-am adus aminte de un mare proprietar de mine de aur ce se spune că trăia cândva la Baia Mare şi a cerut împăratului să-l lase să-şi pardo­sească palatul cu monede de au­r. împă­ratul i-a dat voie cu condiţia să pună monedele pe cant ca să nu calce pe capul­ lui. Dar acum camioanele treceau verti­ginos zdrobind închipuirea de pe bănu­ţul griului. La noi griul e privit cu cel mai mare respect Una dintre cele mai emoţionante clipe ale cununiei este cînd se aruncă peste miros cu griu. Este o risipă simbolică — întru fertilitate. Dar asta era risipă-risipă. Aş fi trecut poate şi eu mai departe, ca toată lumea, mul­­ţumindu-mă cu mîhnirea, dacă nu se în­tâmpla ca, de la picioarele mele o porum­biță, în plisc cu un bob, parcă mustrind și laustrîndu-se, nu-mi arunca în privire privirea unui ochi al ei. Mi-am adus aminte în clipa aceea de mama, de cultul griului, de păsările albe din aluat de griu — pupeze ! — ce le pregătea de serbările iernii , cu ochi din neghină, cu pliscuri din seminţe de floarea-soarelui. Ce era să fac, m-am întors la atelier şi am luat mătura şi am ales din zgura de pe mar­gini, griul zvîrlit de roţile maşinilor. Aceasta a fost o acţiune simbolică, îm­­potriva poluării de orice fel. Am citit în două rinduri în „Scînteia“ critici la adre­sa poluării Băii Mari, autorităţile muni­cipale nu le-au luat în seamă. Eu am fost şi la Tokyo, unde copiii şi poliţiştii poartă măşti pe unele artere. Aş cita aici, din memorie, cuvintele lui Dimitrie Cuclin pe care le-am citit cîndva tocmai în „Flacăra“: „Poluarea nu­ e în aer, şi-n capul oamenilor“., GHEORGHE PÂRJA ■ Mihai C­ost ,,Cinstea şi munca, ochii şi pruncii. Acestea ne sînt viaţa şi opera“ Pagina 12 Conturul Patriei Nu-mi plac maşinile, deşi s­nt necesare. Nu-mi plac oglinzile, ceasornicele, blocurile, tramvaiele, Iubesc un mor care înfloreşte la fel de mii de ani, Iubesc un crin care arde efemer şi total ca o iubire. Iubesc dealurile verzi ale Patriei Cetăţile crescînd pe cîmpie ca o lumină de aur Prin care călăreţul trece prin vreme Cu sufletul plin de speranţă. Modelează vîntul în munţii bătrîni chipuri de basme Ne modelează dragostea în suflete Conturul rotund al Patriei. MARA NICOARA ■ ANUL XXVIII - Nr. 6 (1 235) - 8 februarie 1979 HAŢEGUL, acest „Ardeal în miniatură“ La poalele munţilor cei mari, ai Rete­zatului, şi la poalele­­munţilor Sebeşului şi la poalele munţilor Poiana Ru­scăi, de la malurile Jiurilor şi-ale Streiului şi pină la Porţile de Fier ale Transilvaniei, se-ntinde Ţara Haţegului, vatră de stră­veche strălucire, ţinut de glorie, de baladă şi legendă. Renumitul folclorist Ion Pop Reteganu scria: «în desele mele că­lătorii întreprinse în lungul şi latul scumpului nostru Ardeal, am căutat in cîteva rinduri şi acea parte a lui, care se numeşte „Ţara Haţegului“. Frumos e Ardealul, fără măsură, dar nn­el mai frumos este tocmai acel colţ care din vechime şi pînă astăzi se cheamă aşa: „Ţara Haţegului“. Soarele cînd răsare, mai întii dă bună dimineaţa acestui ţinut, razele lui stau de vorbă cu românii ha­­ţegani, pe саге-i află în munţi, la oi, în vale, la coasă, pe cîmp, la secere, deşi e mică Ţara Haţegului, ea întruneşte în sine tot ce are Ardealul mai scump şi mai frumos. Ţara Haţegului se poate numi pe drept cuvînt un „Ardeal în miniatură“. Iar Nicolae Iorga scria la rîndul său: „Aici, în valea Haţegului ardelean, la ruinele anticei Sarmizegetusa Ulpia Tra­­iana, loc sfînt de închinare, ar trebui să meargă în pelerinagiu tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să ia un pumn de ţărînă şi să-şi plămădească o inimă nouă, curată şi caldă, plină de dragoste pentru neam şi pentru ţară“. Cit despre ruinele anticei Sarmizegetusa, tot Nicolae Iorga scria că ele mărturisesc prin mă­reaţa lor încremenire prezenţa strămoşilor ce au statornicit pe aceste meleaguri iz­voarele unei noi istorii hotărînd „acum 2000 de ani care e limba pe care o vom vorbi-o, care e sufletul care va sălăşlui in trupul nostru...“ Numai că, prin săpături arheologice, viaţa pe aceste meleaguri s-a dovedit a fi mult mai veche decit urmele lăsate de convieţuirea dintre daci şi romani. Astfel, la Piatra Roşie, a fost scoasă de sub pâmint d o cetate din timpul lui Burebi­sta, con­struită pe un deal înalt de 823 de metri şi înconjurată din toate părţile de pră­păstii, avînd o cale de acces doar dinspre latura vestică, fiind, considera academi­cianul C. Daicoviciu, ca aşezare şi ca aspect, cea mai tipică cetate dacică. In­cinta cetăţii era ocupată de clădiri cu în­căperi ale căror urme se mai văd şi astăzi, iar drumul ce duce la intrare, prin turnul cetăţii, este alcătuit din platfor­me cu lespezi de piatră alternînd cu porţiuni scurte de scări construite tot din lespezi. Acest drum era apărat de un bastion ce domina tot terenul de la poalele dealului. Numeroasele unelte de fier (coase, greble, sape de diferite for­me) ca şi uneltele de fierari, lemnari, olari, hambarele de cereale şi apeductele, toate acestea dovedesc un avansat stadiu de dezvoltare a meşteşugurilor şi prac­ticarea pe scară largă a agriculturii. Cu regretul că spaţiul tipografie nu ne permite să notăm şi alte amănunte is­torice extrem de interesante, întrucît nu ne-am propus decît o incursiune în viaţa şi munca oraşului Haţeg, inima Ţării Haţegului, să ne oprim totuşi, măcar­­în cîteva rinduri, şi asupra a ceea ce a fost -cîndva, pe la 108—140, era noastră, localitatea care şi astăzi se numeşte tot Sarmizegetusa, inima cea veche a Ţării Haţegului. Aşadar, întemeiată la 108—110 de împăratul Traian, aşa cum reiese şi din textul săpat în piatră, descoperit chiar la Vatra localităţii. — „Din porunca înaltului împărat Cezarul Nerva Traian, fiul fericitului Nerva, a fost întemeiată Colonia Dacia, prin împuternicitul său general Decimus Terentius Scaurianus“. — Sarmizegetusa avea să ajungă pe timpul împăratului Adrian (117—138, e.n.), un oraş, declarat municipiu, cu o populaţie de aproape 20 000 de locuitori. Dar să facem un salt de peste 1000 de ani şi să notăm că prima atestare documen­tară a ţinutului numit Ţara Haţegului are loc in anul 1247, cind regele Bela al IV-lea dăruieşte ordinului Cavalerilor Ioaniţi „toată ţara Severinului , împreună cu munţii ce se ţin de dînsa şi cu cele­lalte dependinţe, de asemenea cu cneza­tele lui loan şi Farcaş, pină la riul Olt, afară de ţara cnezatului lui Litovoi Voie­vod, pe care o lăsăm românilor precum au ţinut-o ei pină acum. Acordăm de a­­semenea zisului ordin al Ospitalierilor ca să ia jumătate din­­ veniturile şi foloasele care se string pentru rege de la românii din ţara Litua, afară de Terra Hatsok cu dependinţele sale“. (Diploma Ioaniţilor). Din documente mai rezultă că Terra Hat­sok nu se limita numai la bazinul pro­­priu-zis al Haţegului, ci cuprindea şi zone învecinate, precum depresiunea de la izvoarele Jiurilor, ca şi o bună parte a văilor Streiului şi Cernei, de asemenea şi satele bănăţene aflate la marginea dis­trictului cetăţii Haţeg. Să mai notăm şi faptul, nu lipsit de importanţă, că Ţara Haţegului, cu punctul său contral oraşul Haţeg, era cuprinsă în cnezatul Voievo­dului Litovoi, ceea ce dovedeşte că in acea epocă Ţara Haţegului era nu doar o individualitate geografică, ci şi una po­­litico-economică, în strînsă legătură cu primele formaţiuni statale româneşti. Deşi tentaţia relatărilor privind istoria­­acestor ţinuturi este, pur şi simplu, fas­cinantă, să ne rezumăm totuşi la cele­ spuse pînă acum şi să intrăm, cu alte cuvinte, în tema propriu-zisă a reporta­jului nostru. Haţegul contemporan, oraş care abia în ultimii 10—15 ani a cunoscut substanţialele prefaceri ale timpului so­cialist. De ce atît de tîrziu? „Pentru că, ne declară Corneliu Artenie, vicepre­şedintele consiliului popular, Haţegul a avut şansa şi neşansa să se învecineze cu două mari centre muncitoreşti: Valea Jiului şi Hunedoara, plus alte cîteva oraşe ale judeţului, cum ar fi Deva, Călan, Brad, Simeria, Orăştie, centre spre care conducerea judeţului, dată fiind im­portanţa lor economică, şi-a orientat cu precădere atenţia. Asta ar fi, ca să zicem aşa, neşansa oraşului nostru, deşi, vorba românului, în tot răul e şi un bine, adică Haţegul, deşi a pornit ceva mai tîrziu pe calea industrializării, beneficiază de o industrie nepoluantă, o industrie prelu­crătoare a produselor agricole din zonă "sau din toată ţara. Mă refer, de exemplu, la evoluţia unui simplu atelier de tîmplărie şi dulgherie, devenit astăzi o secţie de mobilă cu un volum de pro­ducţie de peste 150 de milioane de lei anual. Sau, un alt exemplu, o veche fabricuţă de marmeladă devine în anii din urmă o întreprindere de prelucrare a legumelor şi fructelor, adică, de la o producţie de 300 000 de lei ajunge la 50 000 000 lei anual“. Şi lista unităţilor industriale nepoluan­te, cum le zice Corneliu Artenie­­ieşean, de felul său, absolvent al Facultăţii de istorie-filozofie din Cluj-Napoca, anul 1960, căsătorit cu o fată din Petroşani, deci o fată de prin părţile locului, motiv pentru care în 1968 a pus piciorul in Haţeg şi aici a rămas, cu dragoste şi cu devotament), ar putea continua cu Secţia de prelucrare şi industrializare a cărnii, adică, mai pe scurt. Abatorul, care ţine de întreprinderea judeţeană de pre­lucrare şi industrializare a cărnii Deva, întreprindere al cărei plan se realizează aici, la Abatorul din Haţeg, in proporţie de 60 la sută. Foarte recent, mai exact spus, în urmă cu numai doi ani, a început să producă şi întreprinderea de bere şi malţ, cu un debit anual de 500 000 hec­tolitri, cantitate care abia dacă astîmpără pe timpul verii setea de bere a patru judeţe. Importantă este, desigur, şi Fa­brica de pîine, cu cele 18 tone pe parcursul a 24 de ore, sau Cooperativa meşteşugărească „Haţegana“, ale cărei produse etnografice, artizanat din piele şi textile, sînt intens solicitate în cele mai diverse ţări ale lumii, unde stirnesc uimirea şi totodată admiraţia, la fel de sincere, faţă de autentica aplecare spre frumos a haţeganilor. O altă unitate in­dustrială a Haţegului, deşi pusă la in­­demnna agriculturii, este Staţiunea pentru mecanizarea agriculturii, S.M.A.-ul din Haţeg, a cărui activitate se desfăşoară pe raza a cinci comune, un alt S.M.A., cel cu sediul la Cîrneşti, deservind celelalte cinci comune ale Ţârii Haţegului. Dar să mai notăm, dincolo de această succintă trecere în revistă a potenţialului industrial de care dispune oraşul Haţeg, şi faptul că la orizontul imediat al perspectivei de dezvoltare se ridică deja halele A­­telierelor centrale de întreţinere şi re­paraţii ale tuturor utilajelor de la uriaşa hidrocentrală de pe Riul Morii aflată în plină construcţie, ca şi de la cele 14 microhidrocentrale de pe Riul Mare—Strei. Adăugind şi faptul că s-a turnat fundaţia Dispeceratului energetic al viitoarelor microhidrocentrale, ceea ce îi v­a oferi Haţegului dreptul de a se numi, încă de pe acum, o inimă a luminii. Această mică sau, ca să o numim mai exact, adecvată industrie, pe măsura ora­şului şi a materiilor prime înconjurătoare, a pornit de la un nivel pe care-l putem numi, fără teama de a greşi, manufactu­rier şi a ajuns să schimbe în numai 10— 15 ani faţa Haţegului, altădată, nu prea demult, un oraş de factură medievală, astăzi un oraş tînăr, bine ridicat pe pi­cioarele sale şi cu fruntea încununată de cutezanţă­ în anul 1968, de exemplu, se ridicase în Haţeg doar un bloc, un singur bloc cu numai 64 de apartamente, un sin­gur bloc, în plin centrul oraşului, alcă­tuind una din laturile pieţei centrale, Pia­ţa Unirii. Astăzi, Piaţa Unirii este de ne­recunoscut, întrucît şi celelalte trei laturi ale ei au fost demolate, iar pe locul ră­mas gol au răsărit, nu chiar peste noapte, alte clădiri moderne, în ton cu linia ar­hitectonică generală a oraşelor noi. Dar nu numai despre Piaţa Unirii ar putea fi vorba, ci mai ales de faptul că din 1968 şi pînă în prezent, deci în numai 10 ani, au fost date în folosinţă alte 1 600 de apartamente, un intreg cartier, cartierul Aurel Vlaicu. Iar în acest an, în chiar prima lună, adică în ianuarie, primarul oraşului, tovarăşul Ion Rob, a predat be­neficiarilor cheile a 40 din cele 358 de apartamente care vor alcătui, pînă la sfirşitul anului, un nou cartier, Tudor Vladimirescu. Tot în acest an vor fi date în folosinţă un nou cinematograf, cu 350 de locuri, un spital de 200 de paturi şi o policlinică, aşezăminte care, ne spune doctorul pediatru Olimpiu Aldea (sibian, stabilit în Haţeg încă de la repartizarea sa aici, în 1960), vor avea patru secţii, de pediatrie, interne, obstetrică-ginecologie şi chirurgie, plus cîteva nuclee de re­animare. Să mai notăm că in aceşti ani suprafaţa comercială s-a mărit cu 8 090 de metri pătraţi, iar peste unul Galbena, care taie in două oraşul, au fost con­struite două noi poduri, unul chiar în centru, lingă Liceul agroindustrial, înlo­­cuindu-l pe cel vechi, precum în cîntecul cu „podul de piatră s-a dărîmat, a venit apa şi l-a luat, vom face altul pe rîu în jos, altul mai trainic şi mai frumos“, iar al doilea pod a fost construit ceva mai la marginea oraşului, pentru desconges­tionarea circulaţiei. S-ar cuveni să mai punctăm încă două aspecte, pentru a ilus­tra în totalitate atributul de oraş mo­dern, atribut ce i se poate conferi Haţe­gului, cu adevărat un oraş modern şi con­fortabil la ora actuală. Deci, astăzi, toate străzile au fost în întregime modernizate, iar reţeaua de apă, canalizarea, cu alte cuvinte, s-a extins în tot oraşul, ba chiar şi intr-unul din satele incluse oraşului, în Silvaşul de Sus, în legătură cu această ultimă reţea, nu lipsită de haz, dar şi de învăţăminte ce se pot cu folos şi luare aminte trage, ar fi povestea cu proiectul de aducţiune întocmit de ditamai specia­lişti, proiect care prevedea ca respectiva conductă să treacă musai pe la marginea drumului, exact pe sub stîlpii de curent, ceea ce, la mintea oricui, ridica enorm preţul lucrării. Ei bine, Consiliul popular orăşenesc, print­r-o minută cu una din întreprinderile de construcţii, a încadrat un muncitor şi un utilaj numit Castor care în doar două zile a săpat şanţul, nu pe marginea drumului şi nici pe sub stîlpi, ci drept prin grădinile oamenilor care n-au avut nimic împotrivă, deoarece lucrarea s-a executat după ce bucatele au fost strînse. A fost introdusă conducta, iar șanțul acoperit, simplu ca bună ziua, iar autorii vechiului proiect urmează a face un nou proiect luîndu-i coautori pe cei care au îndrăznit să gîndească realist, fără complicaţii şi economic. Cu alte cu­vinte, adevăraţi gospodari, gospodari pe care Haţegul i-a avut şi ii are în con­tinuare. Principalul argument al afirma­ţiei de­­ mai sus nu-l reprezintă conducta cu pricina, ci dezvoltarea armonioasă şi, în acelaşi timp, vertiginoasă a acestui oraș care parcă vrea să prindă din urmă timpul. VICTOR NIŢA ■ Pagina 13

Next