Flacăra, ianuarie-martie 1982 (Anul 31, nr. 1-12)

1982-03-19 / nr. 11

■ Flacăra pag. 4 ■ SĂRBĂTOAREA TINEREȚII, SĂRBĂTOAREA EROISMULUI PATRIOTIC REVOLUȚIONAR ■ Nr. 11 — 19 martie 1982 | r Instanţa vîrstei, importantă şi autoritară prin cumulul de expe­rienţă, socială şi spirituală, nu trebuie înţeleasă stricto sensu, li­teral adică şi dogmatic. Asupra a­­cestei restricţii rigide au atras a­­tenţia încă cei vechi care, recu­noscând avantajele anilor parcurşi, Aeias semper adportat a liquid non­ (virsta iţi oferă totdeauna ceva nou) au înţeles că esenţială, in cele din urmă, este semnifica­ţia pe care o dobindeşte experien­ţa trăită : Sensus, non aetas inve­­nit sapientiam (sensul experienţei şi nu vîrsta aduce înţelepciunea). Sînt oameni care învaţă dintr-o lecţie atît cit unii nu învaţă din o sută, observa, pe drept, Cara­­giale. Altfel nici nu s-ar explica performanţele obţinute in tinereţe de atâţia creatori de valori. Mo­zart şi Rimbaud au intrat în uni­versalitate înainte de a împlini 20 de ani şi dacă în cazul lor s-ar putea vorbi de precocitate, inter­valul dintre 20 şi 30 de ani, prim stadiu al maturităţii, se dovedeşte, în atitea cazuri, de o fertilitate spectaculoasă. De fapt, al treilea deceniu echivalează, în sens cu­rent, cu tinereţea, un om continuă să rămină, pînă la 30 de ani, tînăr. Am putea spune, de aceea, fără să greşim, că Eminescu şi-a scris ope­ra în tinereţe de dată ce la 20 de ani apărea cu Epigonii, la 21 cu Mortua est, la 22 cu Egipetul ori Cugetările sărmanului Dionis, la 23 cu înger şi demon şi Floare albastră, la 24 cu împărat şi pro­letar, la 26 cu Melancolie şi Călin, file de poveste, la această virstă încheind şi acel ciclopic Memento mori, considerat de unii exegeţi superior creaţiei antume. Came­­mir dăduse, la 26 de ani, cel dinţii eseu filozofic din cultura noastră. Divanul, la aceeaşi virstă I. L. Ca­­ragiale publicase capodopera O noapte furtunoasă ; la 24 de ani Octavian Goga publica în volum (de fapt poemele fuseseră scrise cu 2—3 ani mai devreme) Poeziile, cea mai importantă culegere poe­tică a sa, iar Blaga, la aceeaşi virstă tipărea Poemele luminii, ce rărrtîne poate volumul de referinţă al poetului. Camil Petrescu scrise­se, la 22 de ani, prima variantă a unei mari piese, Jocul ielelor, și tot la 22 de ani Al. Philippide debuta magistral cu Aur sterp. La 21 de ani Enescu prezentase deja în pu­blic cele două Rapsodii, Hölderlin, la aceeași virstă scrisese celebrele Imnuri, iar Schiller debutase la 22 de ani cu Hoţii. Mai e nevoie să spunem că la 33 de ani, cînd au murit, Alexandru cel Mare, Dan­ton, Bălcescu işi construiseră deja un loc în marele Panteon al ome­nirii ? Timpul combustiei spiritual­­e ce zămisleşte mari valori este, de atitea ori, tinereţea, virstă a marilor elanuri, a îndrăznelilor neinhibate de prejudecăţi şi de rutină, de blazare ori exces de precauţii. Am putea susţine că, dacă fiecare virstă poate avea drept corespondenţă o tipologie literară, atunci maturitatea ar reprezenta clasicismul iar tinereţea romantis­­mul. Căci, departe de a fi simple curente literare, circumscrise nu­mai istoric, cele două mari stiluri creatoare sunt nişte permanenţe ale spiritului şi ale fiinţei umane , a­­proape fiecare om, cu atât mai mult un creator, le parcurge. Dar exemplele pe care le-am dat, la care, evident, se pot adăuga încă atitea, sunt probante şi revelatoare în cel mai înalt grad pentru pe­dagogia creaţiei. Pe de o parte În­deamnă la încredere in virsta tînă­­ră şi stimularea, pe toate căile, a capacităţii ei creatoare. Nici o vir­stă nu deţine, în mod exclusiv, monopolul valorilor şi prin urmare nimeni nu se poate crampona cu obstinaţie de argumentul crono­logic. Indulgenţa superioară ori metienţa care se manifestă, nu o dată, din partea celor virstnici faţă de mai tinerii lor colegi nu este, in sine, legitimă atîta vreme cit există destui virstnici ce nu depă­şesc mediocritatea precum şi tineri care n-aşteaptă numărul anilor spre a da măsura valorii. Există întreprinderi la care media de vir­stă se situează în jurul a 25—26 de ani şi care nu dovedesc mai puţină eficienţă decit altele, cu o medie mult mai ridicată. Fără a fi absolutizate, asemenea exemple se cuvine să dea măcar de gindit. Se-ntimplă uneori şi lucruri mai surprinzătoare cînd oameni în ju­rul a 35—40 de ani, intraţi deci de mult în maturitate, sînt trataţi de „tineri“ şi puşi să mai stea la rînd spre a dobîndi demnitatea profesio­nală pe care au dovedit-o din plin. Căci prejudecăţile, ideile fixe, şi unele şi altele de multe ori inte­resate şi deci bine calculate, func­ţionează fără greş, şi în locul sin­gurului criteriu legitim :• capacita­tea profesională dovedită in rezul­tate, se instalează cu morgă şi abi­litate criterii exterioare de neclin­tit. Bătălia dură a vieţii (darwinis­­mul a fost mereu actual) face în permanenţă victime. Tinerii, cu excepţii r­are, continuă astfel să fie gratulaţi ca atare pînă spre pragul din urmă al profesiei căci, intr-adevăr, in raport cu maeştrii, au mai puţine fire albe în cap. Deşi nu totdeauna. Un alt aspect ce decurge din simpla inşirare a exemplelor an­terioare priveşte însă nu atit so­cietatea, cit ,pe insul tînăr. Căci marii creatori nu credem c-au aş­teptat stimulente exterioare, ei au dat la iveală capodoperele râmase eterne în primul rînd din îndem­nul interior, din prea plinul perso­nalităţii, din nevoia intrinsecă de a se exprima şi de a împărtăşi se­menilor universul de credinţe, convingeri şi idealuri, din insăşi frumuseţea şi tumultul fiinţei lor. Au avut, în cel mai inalt grad, con­ştiinţa responsabilităţii şi exemplul lui Eminescu ce se considera, la 20 de ani, angajat cu toată fiinţa în destinul patriei sale este edifica­tor. O extraordinară luciditate, care era şi a lui Bălcescu, apoi a lui Titu Maiorescu, Nicolae Iorga. Slujitorii culturii române n-au cerut niciodată dispensă de vârstă ce contrasta cu tinereţea lor. Căci suntem­ obişnuiţi ca la această epo­că, estudiantină, oamenii să se simtă mereu ucenici ori să facă „experimente“, să tatoneze viaţa. Aproape că nu ne vine să credem că Bălcescu, Maiorescu, Eminescu, Iorga (care la 27 de ani era mem­bru corespondent al Academiei) au fost tineri. Cinci ? Au simţit vreodată nevoia să fie ocrotiţi, să li se tolereze eşecurile ? Au avut nevoie de aşa ceva ? Constatăm numai că şi-au asumat cu o bărbăţie totală sarci­nile majore ale epocii.­­N-au avut nevoie­ de nici o dispensă de vâr­stă, de nici o împrejurare provi­denţială. Şi-au creat-o singuri. Pro­punem tinerilor exemplele lor. Căci, fără a considera infailibilă opinia noastră (ceea ce nu ne îm­piedică s-o exprimăm), credem că de multe ori tinereţea se ilustrează prin atitudine juvenilă, prin pre­lungirea certificatului de adoles­cenţă, prin solicitarea, implicită de concesii, prin toleranţa faţă de ineficienţă. Mulţi se com­plac într-un răsfăţ care-i dezavan­tajează un plan social, răsfăţ care se traduce prin frondă sterilă ori teribilisme mai degrabă infantile care solicită, prin însuşi faptul ma­nifestării lor, o restabilire a ade­vărului. Un tînăr absolvent al fa­cultăţii de litere la numai un an de învăţămînt în provincie a re­venit în Capitală. Student fiind publicase un număr de poezii şi i s-a întipărit ideea că are talent şi-şi va face din poezie o profesie. A părăsit deci catedra, elevii, co­legii care aveau nevoie de el şi acum bate pe la uşile redacţiilor cerind să fie publicat Cade, obsti­nat, in steaua poeziei. Are 23—24 de ani. Cred că n-are talent dar mai cred că, scos din aerul sănă­tos al profesiei pentru care e bine pregătit, va pierde şi muit-puţinul ce-l are. Avea mai multe şanse să scrie dacă rămînea la catedră. Ati­tea exemple pot confirma. Din pă­cate, exemplul acesta e departe de a fi singular. Probabil se va rata şi, dacă va scrie ceva publicabil, va da vina­ pe societate şi se va la­menta în stilul binecunoscut al „victimelor“. Înainte insă de­­a da vina pe alţii să ne scrutăm, cu toată obiectivitatea, propria con­ştiinţă. POMPILIU MARCEA . CEAUŞESCU - MARELE TÎNĂR Octombrie 1939. Tovarăşul Tovarăşa Elena Ceauşescu (Pe­ Nicolae Ceauşescu, ales membru trescu), militantă de seamă a al Secretariatului C.C. al U.T.C. Uniunii Tineretului Comunist Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, prinşi în horă alături de copii în port naţional Mărturia de conştiinţă a unui tinăr de la „Criviţa roşie" : „Siguranţa vagonului in care circulaţi e dată de cele trei piese pe care se sprijină. Ei bine, piesele acelea trec prin mina mea" . Deci : Vasile Bălan, 22 ani, lăcătuş pontator la I.M.M.R. „Griviţa roşie“, U.T.C.-ist de 8 ani şi membru de partid din 1979. Unde v-aţi născut ? ..Şi cum de aţi ajuns la această meserie ? — în Rădăuţi. Şi am ajuns aici in ideea de a deveni C.F.R.-ist, am vrut să ajuns la Griviţa, mi s-a părut a fi un lucru fru­mos. Sînt o fire ambiţioasă, am vrut şi vreau să fiu in primele rinduri, dintre ceferişti s-au numărat mulţi oameni de nădejde. Am făcut astfel prima treaptă la Liceul nr. 11 din Giuleşti, cu profil C.F.t., apoi un an şi jumătate la profesională. Acum sint in anul V, la acelaşi liceu, la seral. — Cum vi se pare munca in această unitate ? — Lucrez în acelaşi atelier în care am făcut şi practica, în care am fost ucenic. Acum, ca să zic aşa, am şi eu ..subordo­naţi“ , tot elevi de la Liceul nr. 11. Suntem­ un fel de familie, ne întilnim şi în afara întreprinderii, ne vizităm, mergem la spectacole. Am prieteni aici, pe unul din­­trei ei, Constantin Harambaşa, l-am luat chiar acasă o vreme, la cămin, la mine în cameră — un băiat de aur, cinstit, munci­tor. Lucrez în secţia siguranţa circulaţiei. Dacă veţi călători cu trenul, este bine să ştiţi că vagonul în care vă aflaţi şi în care staţi aşezat comod, în fotoliu, el, vagonul ăsta, se sprijină pe trei piese care repre­zintă, cum să spun eu ?, inima şi plămînii acestui vagon, sînt un fel de blocuri com­plicate ce fac legătura intre vagonul pro­­priu-zis şi şasiu, şi toţi mai exact. Se nu­mesc „CRAPODINA“, una, şi două „PIE­TRE DE FRECARE“. Ei bine. EU instalez aceste piese !... , — Cum vi se pare vîrsta pe care o aveți ? — Cred că ajuns la vîrsta asta, trebuie să mă pregătesc abia acum în continuare. Nu pot pretinde că, astăzi, le cunosc pe toate : mai am multe, incă foarte multe de invățat. Munca mi-a plăcut dintotdeauna, la vîrsta de 8 ani am rămas fără tată , la 10 ani câştigam 1 600 lei pe lună, la C.A.P., ţineam locul părintelui pentru fră­ţiorii mei mai mici, mama nu s-a mai re­căsătorit. Ce intenţionez ? După terminarea liceului intenţionez să dau la A.S.E. , dar nu pentru a pleca de aici, în nici un caz. Socotesc însă că însuşi sensul noţiu­nii de „muncitor“ se schimbă, practic, de la an la an, de la o zi la alta : niciodată cunoştinţele acumulate nu-ţi vor fi, numai ele, suficiente. — Cum trăi­ţi ? — Bine ! Avem condiţii bune de muncă, condiţii bune de trai, deşi cred că, dacă am munci mai mult — pentru că putem ! — am face şi mai mult. Poate ar fi nevoie să găsim nişte căi mai simple de a ajunge la rezultate mai bune. Nişte căi mai efi­ciente, vreau să spun... se mai intîmplă să ne complicăm (sau să fim „compli­caţi“) in fleacuri. Mai cred că trebuie să ne luptăm cu timpul, cu indiferenţa unora. Uneori nu ni se dă creditul pe care îl merităm din pricina vîrstei, or, cred că nu vîrsta este criteriul esenţial, ci rezultatul cu care ne prezentăm în viaţă... O bucurie ? ! Da, mai multe chiar : îmi place să cînt, să urez, de mic copil umblam cu colindul pe la casele oamenilor. în ziua de 30 decembrie trecut am avut fericirea să fac parte din grupul celor ce au urat in fata Comitetului Central .,la multi ani“ şi sănătate tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu s-au uitat în ochii mei cînd ne-au aplaudat !... Am fost fericit. — Dar o nemulţumire, un necaz ? — Iată unul : aveam un şef de echipă care ne atrăgea mereu atenţia din te miri ce — iar el nu­­făcea, practic, nimic. Am refuzat să mai merg la el, m-au trecut la altul, ăsta da . Nicolae Nelepcu se nu­meşte, şef de echipă, unul dintre cei mai capabili oameni pe care i-am cunoscut, care îmi este astăzi un permanent exem­plu, un părinte aş zice ! — Care este condiţia tinărului muncitor astăzi ? — In primul şi in primul rînd să se achite de sarcinile de serviciu, de muncă. Să ii respecte pe cei mai vîrstnici, fără insă a se lăsa copleşit de aceştia, ci ve­nind în intîmpinarea lor. Să facă un lucru de cea mai bună calitate. Să se pregă­tească necontenit. Să fie un adevărat și pasionat susținător al noului. Și încă multe... HORIA P. ■

Next