Flacăra, aprilie-iunie 1986 (Anul 35, nr. 14-26)

1986-06-27 / nr. 26

FLACĂRA PENTRU MINTE, INIMA ŞI LITERATURA Viața culturală la zi Bucuria creaţiei Realul ca emoţie A pătrunde, acum, cind cad din cer torente de aer încins, într-o sală de expoziţie, cum este cea de la parterul galerii­lor Căminul Artei, unde expune Şerban Rusu Arbore, ar putea să Însemne nu doar o clipă de răgaz sau de linişte, ci şi ră­cori­re, cel puţin prin autosu­gestie. Cele citeva peisaje de iarnă, sau cele citeva marine, cu bărci părăsite sau aruncate la mal, peste stînci, au meritul de-a ne provoca iluzia că am ieşit, măcar pentru o clipă, din imperiul aproape nemilos al vi­­piei. Fireşte, calitatea picturii şi­ a graficii de acuarelă pe care o expune Şerban Rusu Ar­bore, nu este nici pe departe legată de­ această conjunctură strict meteorologică. Părăsite între stînci, ameninţate încă de berbecele furios al valurilor mă­rii, cele două bărci dintr-o ex­celentă compoziţie, intitulată chiar Bărci părăsite, conţin un­ele insele, datorită tuşei ener­gice şi pastei dense, dramatice, o poveste uşor de refăcut în planul unei oarecare naraţiuni. Aceeaşi manieră, de factură expresionistă, şi­ acelaşi aer evocator răzbate şi dintr-o compoziţie cu o trăsură întu­necată pe o stradă veche, bal­canică, sugerînd parcă aduce­rea intr-un prim plan afectiv a unei dulci şi romantice amin­tiri. Poet al penelului, fără să cadă însă într-un lirism de­suet, Şerban Rusu Arbore este totodată şi un comentator avi­zat al realului imediat, ca în Tîrgul olarilor, amplă compo­ziţie în care liniile rotunde şi blind încremenite ale ulcioare­­lor (o superbă natură statică pla­sată în prim plan, valorată cu un acut simţ cromatic) dialo­ghează cu mulţimea personaje­lor din planul doi, văzute ca o fremătare de flăcări albe, alun­gite. Tot la Căminul Artei, dar la etaj, o retrospectivă aparţinind celui ce-a fost sculptorul şi graficianul Octav Iliescu, artist cu o viaţă aflată mereu sub semnul întrebării. In ciuda unor vicisitudini conjuncturale (al doilea război mondial l-a smuls, în plină afirmare, din lumea artei in care a revenit după ce avea să contracteze o boală care, pînă la urmă, l-a şi răpus acum cinci ani), Oc­tav Iliescu a reuşit să lase drept mărturie a existenţei sale o sumă de impunătoare por­trete (între care Tudor Vladi­mirescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Generalul Cernat, Ecate­­rina Teodoroiu şi, mai înspre sfîrşitul vieţii, un tulburător proiect de monument dedicat poetului George Bacovia). Se­ adaugă acestor portrete citeva basoreliefuri, domeniu in care sculptorul, dotat cu acu­rateţe grafică şi compoziţiona­lă, făcuse dovada unor calităţi deosebite. Revenind asupra monumentului pentru Bacovia, poet cu a cărui biografie pare să fi consuirat propria sa viaţă, re­marcăm tăria de sine, demnita­tea şi încrederea cu care perso­najul, prins în chingile unei sănătăţi fragile, are puterea de­ a înfrunta, dincolo de toate loviturile soartei, marea con­fruntare cu timpurile viitoare. Deşi singulară in creaţia sa (celelalte personaje au un aer luminos, monumental, stenic), acest Bacovia, văzut ca un ul­tim catarg de corabie ce în­fruntă cu stoicism şi măreţie furtuna necruţătoare, pare să-l definească aidoma unui posibil autoportret, autentică profesi­une de credinţă. Peste drum, cum s-ar zice, la Galeriile Eforie, expune un pic­tor din Slatina, Nicolae Truţă, de fiecare dată remarcat atunci când a participat la expoziţiile artiştilor plastici din judeţul Olt, sau ale filialei U.A.P. Cra­iova, care-i cuprinde şi pe plasticienii­ slătineni. Pictura sa, marcată predilect de peisa­je şi naturi statice, porneşte de la datele realului, dar le aban­donează uimitor de repede, în­­trucit artistul nu vibrează, pare-se, în faţa frumuseţilor naturii, a florilor sau a obiec­telor, ci este mai curînd cuce­rit de bucuria creaţiei, de fap­tul în sine că descoperă rela­ţii cromatice subtil armonizate, cu griuri îndelung căutate şi cîntărite, aşa cum un compozi­tor, de pildă, pentru a conferi unui lied o personalitate apar­te, are răbdarea să caute şi să aleagă, dintr-o infinitate de armonii, acele citeva note cu o dulceaţă şi o expresivitate de netăgăduit. Acest fel de-a crea este specific pictorului care, in solitudinea atelierului, reface un crimpei de lume reţinut în depozitul unei memorii mai mult cromatice decit afective. Dar, lăsînd la o parte această detaşare a pictorului faţă de subiectul afectiv al lucrărilor sale, am mai putea spune, tot­odată, că Nicolae Truţă vizează nu neapărat o transpunere fi­delă a realului, cit mai ales aura ce îmbracă învelişul lu­crurilor, acea atît de greu per­ceptibilă boare ce poartă în ea o anume parte din fiinţa şi esenţa însăşi a obiectelor. VICTOR NIŢA ■ Octav Iliescu : Cap de copil şi Tudor Şerban Rusu Arbore : Amintire 10 În universul bibliotecii Totul despre Eminescu Colecţionarea de cărţi rare, facsimile, fotografii unicat cons­tituie, fără îndoială, una din cele mai frumoase şi utile preocupări ale omului modern. Iar dacă se întîmplă ca activitatea de colec­ţionare să se refere la Eminescu, ne aflăm în mod sigur în faţa unei pasiuni ce merită a fi cu­noscută. Colecţionarul pe care o prezentăm cititorilor se nu­meşte Ion Rogojanu, şi este, de m­ai multă vreme, colaborator la d­iverse emisiuni radio, precum şi la o serie de publicaţii. L-am vizitat, acasă, într-un bloc din noua cale a Moşilor, unde am stat de vorbă mai multe ceasuri în mijlocul unor rafturi de bi­bliotecă, burduşite de cărţi. Mă interesa să aflu, în primul rînd, cum s-a născut pasiunea aceasta cu totul remarcabilă, de a colec­ţiona lucrări legate de viaţa şi opera lui Eminescu. — Am avut şansa, mi s-a des­tăinuit Ion Rogojanu, să mi se citească din Eminescu încă din vremea copilăriei. Apoi la liceul „Kretzulescu“, mi-a fost pro­fesoară Gerda Barbu­ian, soţia marelui poet Ion Barbu, care, deşi ne preda limba germană, ne îndemna să-i păstrăm cu gri­jă cărţile lui Eminescu, indife­rent că e vorba de poezie, proză, teatru, articole din presă. — Cind aţi terminat studiile aţi devenit, aşadar, un colecţio­nar Eminescu. — Fiecare volum cumpărat de la anticariate, în primul rînd, îşi are povestea lui. De la anti­carul Radu Sterescu, de exem­plu, nu obţineam doar o carte rară Eminescu, ci o fiinţă în­anul precis al apariţiei, tiparni­ţa respectivă şi alte particulari­tăţi ale ediţiei. E cunoscut, cred, că de la Ediţia Eminescu a poeziilor scoase de Maiorescu în 1833 (la 21 decembrie, cum reie­se din o scrisoare a marelui cri­tic către Vasile Alecsandri) pînă la ediţia a noua, poeziile lui Eminescu nu au fost tipărite de­cit în cite o mie de exemplare. Iar pînă la ediţia a 11-a, numai in cite două mii ! Abia azi iu­bitorii de literatură au şansa să poată cumpăra ediţii complete ale întregii opere a lui Emines­cu. — Cite ediţii, inclusiv exegeze ale operei eminesciene, aţi iz­butit să adunaţi pînă acum ? — Peste o mie. Aţi formulat corect întrebarea, fiindcă în a­­cestea întră şi tot ce s-a scris în materie de critică şi Istorie literară cu privire la opera lui Eminescu. Am răsfoit o ediţie din 1902 — prima a postumelor lui Emines­cu, avînd prefaţă de Nerva Ho­­doş, apărută la Institutul de arte grafice „Minerva“ care îşi avea sediul în faţa hotelului „Union“ de azi. Apoi, o Culegere de arti­cole de ale lui Eminescu, (apărute intre 1880—1881, in ziarul Tim­pul), carte ce a văzut lumina ti­parului în tipo-litografia E. Wie­gand şi C.C. Săvoiu, din Calea Victoriei 28, în 1890, lucrare re­alizată de Grigore Paucescu. O altă ediţie din 1890 , Nuvelele lui Eminescu a apărut în editura Librăriei Şcoalelor din Iaşi, pe hîrtie „Bistriţa-Letea“. In raftu­rile lui Ion Rogojanu se află nr. 7 din Poezii complete de Eminescu, precum şi nr. 10 din Scrisori către Cornelia Emilian, carte realizată de Herriette şi Mihai Eminescu. O altă raritate o constituie Poesii, o carte di­dactică a lui Eminescu, pentru uzul şcolilor, editată de S. Du­­mitriu şi Matei Eminescu, în lito-tipografia Codreanu şi Să­voiu, din Calea Rahovei nr. 5, cartea avînd şi un studiu de cri­ticul Nicolae Petraşcu, fratele pictorului Petraşcu. Dar eite alte numeroase sur­prize nu te pot intimpina cerce­­tind colecţia ce creşte mereu a lui Ion Rogojanu ? AL RAICU ■ soţită de certificatul de... naş­tere. Fiindcă el nota pe aceste volume însemnări despre autor. *»• IaPiura • O antologie de u­mor. Zilele acestea, dorindu-şi să fie pri­mul in seria almana­hurilor estivale, a apă­rut, în chioşcurile de difuzare a presei, an­tologia anuală de umor românesc şi universal „Perpetuum comic ’86“. Editat de revista Ur­zica, almanahul poartă numărul 12 în respec­tiva serie. Nu ştim dacă s-a dorit să fie o apariţie jubiliară, dar antologia te frapează chiar de la copertă ; desenul inspirat te fa­ce, fără nici un fel de exagerare, curios şi te îndeamnă s-o cum­peri. Semnează : Ni­colae Mirodone. Alma­nahul, cu mici excep­ţii, este o reuşită şi reprezintă, fără să fo­losim cuvinte mari, o carte pe care merită s-o ai in bibliotecă. „Pagina de onoare“ este dedicată lui Geor­ge Topîrceanu căruia i se face o selecţie de catrene mai puţin cu­noscute publicului. Şi interviul inedit cu epi­gramistul Mircea Pa­­velescu reprezintă un element de referinţă. De asemenea, puţini cunosc despre Mihu Dragomir că frecven­ţa, aşa cum zice Niculae Stoian, redac­torul şef al revistei Ur­zica, mai toate genuri­le şi speciile literaturii satirico-umoristice. Fi­­e-ne permis, mai ales acum, cind îl recitim, să nu-i aservim umo­­rismului gratuit atît de răspîndit în epocă, ci poeziei de virulenţă socială, sarcastică, des­chizătoare de orizon­turi, mai curînd soră bună cu lirica politică. „De fapt, acest lucru este caracteristic În­tregului almanah. Se pare, şi nu cred că greşesc, că antologia cu numărul 12 a re­vistei Urzica este o deschizătoare de noi orizonturi in ceea ce priveşte umorul ro­mânesc. Şi ca să nu rămînem doar la capi­tolul generalului, mai trebuie să amintim şi interviul luat de Radu Călin Cristea poetului Tudor George, prezent cu citeva sonete fer­mecătoare. Chiar şi poetul Nicolae Dragoş şi Nicolae Dan Frun­telată au multe de spus cind este vorba de umor. Desigur, nu trebuie sâ-i uităm nici pe Nicuţă Tanase, Valentin Silvestru, Constantin Georgescu şi Alexandru Andriţo­­iu. Pe lingă aceşti ve­terani, s-o spunem aşa, ai versului şi pro­zei umoristice, antolo­gia ne propune în­­tilnirea cu o serie de nume în curs de afir­mare, multe încă ne­cunoscute publicului. Există, în acest sens, chiar un capitol sepa­rat al „debutanţilor noştri ’86". In ceea ce priveşte caricatura, lu­crurile stau, la fel de bine, cu mici excepţii. Un capitol aparte il prezintă şi aşa întitu­latul : „Rîsul lumii“ în care ne sînt prezenta­te caricaturi, proze şi versuri umoristice ale celor care au fost, in ultimul timp, musafi­rii redacţiei revistei Urzica. Dar, fără să mai lungim vorba, lă­sînd pe cititori să des­copere mult mai multe lucruri, nu putem în­cheia aceste rînduri fără să mai amintim că prezentarea fru­moasă (de o Înal­tă ţinută artistică) este semnată de către trei cunoscuţi caricaturişti : Anton Dragoş, Gh. D. Constantinescu, Nie, Mirodone la care se mai adaugă şi prezen­tarea tehnică aparţi­ni­nd lui Ion Romeo. Fiind convinşi că al­manahul oferă o lec­tură plăcută în aceas­tă vară nu rămine de­cit să vă dorim un singur lucru : să-l mai găsiţi in chioşcurile de difuzare a presei.„ (Sorin Postolache) Flacăra — anul XXXV — Nr. 26 (1­619) - 27 iunie 1986

Next