Flacăra, aprilie-iunie 1986 (Anul 35, nr. 14-26)
1986-06-27 / nr. 26
FLACĂRA PENTRU MINTE, INIMA ŞI LITERATURA Viața culturală la zi Bucuria creaţiei Realul ca emoţie A pătrunde, acum, cind cad din cer torente de aer încins, într-o sală de expoziţie, cum este cea de la parterul galeriilor Căminul Artei, unde expune Şerban Rusu Arbore, ar putea să Însemne nu doar o clipă de răgaz sau de linişte, ci şi răcorire, cel puţin prin autosugestie. Cele citeva peisaje de iarnă, sau cele citeva marine, cu bărci părăsite sau aruncate la mal, peste stînci, au meritul de-a ne provoca iluzia că am ieşit, măcar pentru o clipă, din imperiul aproape nemilos al vipiei. Fireşte, calitatea picturii şi a graficii de acuarelă pe care o expune Şerban Rusu Arbore, nu este nici pe departe legată de această conjunctură strict meteorologică. Părăsite între stînci, ameninţate încă de berbecele furios al valurilor mării, cele două bărci dintr-o excelentă compoziţie, intitulată chiar Bărci părăsite, conţin unele insele, datorită tuşei energice şi pastei dense, dramatice, o poveste uşor de refăcut în planul unei oarecare naraţiuni. Aceeaşi manieră, de factură expresionistă, şi acelaşi aer evocator răzbate şi dintr-o compoziţie cu o trăsură întunecată pe o stradă veche, balcanică, sugerînd parcă aducerea intr-un prim plan afectiv a unei dulci şi romantice amintiri. Poet al penelului, fără să cadă însă într-un lirism desuet, Şerban Rusu Arbore este totodată şi un comentator avizat al realului imediat, ca în Tîrgul olarilor, amplă compoziţie în care liniile rotunde şi blind încremenite ale ulcioarelor (o superbă natură statică plasată în prim plan, valorată cu un acut simţ cromatic) dialoghează cu mulţimea personajelor din planul doi, văzute ca o fremătare de flăcări albe, alungite. Tot la Căminul Artei, dar la etaj, o retrospectivă aparţinind celui ce-a fost sculptorul şi graficianul Octav Iliescu, artist cu o viaţă aflată mereu sub semnul întrebării. In ciuda unor vicisitudini conjuncturale (al doilea război mondial l-a smuls, în plină afirmare, din lumea artei in care a revenit după ce avea să contracteze o boală care, pînă la urmă, l-a şi răpus acum cinci ani), Octav Iliescu a reuşit să lase drept mărturie a existenţei sale o sumă de impunătoare portrete (între care Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Generalul Cernat, Ecaterina Teodoroiu şi, mai înspre sfîrşitul vieţii, un tulburător proiect de monument dedicat poetului George Bacovia). Se adaugă acestor portrete citeva basoreliefuri, domeniu in care sculptorul, dotat cu acurateţe grafică şi compoziţională, făcuse dovada unor calităţi deosebite. Revenind asupra monumentului pentru Bacovia, poet cu a cărui biografie pare să fi consuirat propria sa viaţă, remarcăm tăria de sine, demnitatea şi încrederea cu care personajul, prins în chingile unei sănătăţi fragile, are puterea de a înfrunta, dincolo de toate loviturile soartei, marea confruntare cu timpurile viitoare. Deşi singulară in creaţia sa (celelalte personaje au un aer luminos, monumental, stenic), acest Bacovia, văzut ca un ultim catarg de corabie ce înfruntă cu stoicism şi măreţie furtuna necruţătoare, pare să-l definească aidoma unui posibil autoportret, autentică profesiune de credinţă. Peste drum, cum s-ar zice, la Galeriile Eforie, expune un pictor din Slatina, Nicolae Truţă, de fiecare dată remarcat atunci când a participat la expoziţiile artiştilor plastici din judeţul Olt, sau ale filialei U.A.P. Craiova, care-i cuprinde şi pe plasticienii slătineni. Pictura sa, marcată predilect de peisaje şi naturi statice, porneşte de la datele realului, dar le abandonează uimitor de repede, întrucit artistul nu vibrează, pare-se, în faţa frumuseţilor naturii, a florilor sau a obiectelor, ci este mai curînd cucerit de bucuria creaţiei, de faptul în sine că descoperă relaţii cromatice subtil armonizate, cu griuri îndelung căutate şi cîntărite, aşa cum un compozitor, de pildă, pentru a conferi unui lied o personalitate aparte, are răbdarea să caute şi să aleagă, dintr-o infinitate de armonii, acele citeva note cu o dulceaţă şi o expresivitate de netăgăduit. Acest fel de-a crea este specific pictorului care, in solitudinea atelierului, reface un crimpei de lume reţinut în depozitul unei memorii mai mult cromatice decit afective. Dar, lăsînd la o parte această detaşare a pictorului faţă de subiectul afectiv al lucrărilor sale, am mai putea spune, totodată, că Nicolae Truţă vizează nu neapărat o transpunere fidelă a realului, cit mai ales aura ce îmbracă învelişul lucrurilor, acea atît de greu perceptibilă boare ce poartă în ea o anume parte din fiinţa şi esenţa însăşi a obiectelor. VICTOR NIŢA ■ Octav Iliescu : Cap de copil şi Tudor Şerban Rusu Arbore : Amintire 10 În universul bibliotecii Totul despre Eminescu Colecţionarea de cărţi rare, facsimile, fotografii unicat constituie, fără îndoială, una din cele mai frumoase şi utile preocupări ale omului modern. Iar dacă se întîmplă ca activitatea de colecţionare să se refere la Eminescu, ne aflăm în mod sigur în faţa unei pasiuni ce merită a fi cunoscută. Colecţionarul pe care o prezentăm cititorilor se numeşte Ion Rogojanu, şi este, de mai multă vreme, colaborator la diverse emisiuni radio, precum şi la o serie de publicaţii. L-am vizitat, acasă, într-un bloc din noua cale a Moşilor, unde am stat de vorbă mai multe ceasuri în mijlocul unor rafturi de bibliotecă, burduşite de cărţi. Mă interesa să aflu, în primul rînd, cum s-a născut pasiunea aceasta cu totul remarcabilă, de a colecţiona lucrări legate de viaţa şi opera lui Eminescu. — Am avut şansa, mi s-a destăinuit Ion Rogojanu, să mi se citească din Eminescu încă din vremea copilăriei. Apoi la liceul „Kretzulescu“, mi-a fost profesoară Gerda Barbuian, soţia marelui poet Ion Barbu, care, deşi ne preda limba germană, ne îndemna să-i păstrăm cu grijă cărţile lui Eminescu, indiferent că e vorba de poezie, proză, teatru, articole din presă. — Cind aţi terminat studiile aţi devenit, aşadar, un colecţionar Eminescu. — Fiecare volum cumpărat de la anticariate, în primul rînd, îşi are povestea lui. De la anticarul Radu Sterescu, de exemplu, nu obţineam doar o carte rară Eminescu, ci o fiinţă înanul precis al apariţiei, tiparniţa respectivă şi alte particularităţi ale ediţiei. E cunoscut, cred, că de la Ediţia Eminescu a poeziilor scoase de Maiorescu în 1833 (la 21 decembrie, cum reiese din o scrisoare a marelui critic către Vasile Alecsandri) pînă la ediţia a noua, poeziile lui Eminescu nu au fost tipărite decit în cite o mie de exemplare. Iar pînă la ediţia a 11-a, numai in cite două mii ! Abia azi iubitorii de literatură au şansa să poată cumpăra ediţii complete ale întregii opere a lui Eminescu. — Cite ediţii, inclusiv exegeze ale operei eminesciene, aţi izbutit să adunaţi pînă acum ? — Peste o mie. Aţi formulat corect întrebarea, fiindcă în acestea întră şi tot ce s-a scris în materie de critică şi Istorie literară cu privire la opera lui Eminescu. Am răsfoit o ediţie din 1902 — prima a postumelor lui Eminescu, avînd prefaţă de Nerva Hodoş, apărută la Institutul de arte grafice „Minerva“ care îşi avea sediul în faţa hotelului „Union“ de azi. Apoi, o Culegere de articole de ale lui Eminescu, (apărute intre 1880—1881, in ziarul Timpul), carte ce a văzut lumina tiparului în tipo-litografia E. Wiegand şi C.C. Săvoiu, din Calea Victoriei 28, în 1890, lucrare realizată de Grigore Paucescu. O altă ediţie din 1890 , Nuvelele lui Eminescu a apărut în editura Librăriei Şcoalelor din Iaşi, pe hîrtie „Bistriţa-Letea“. In rafturile lui Ion Rogojanu se află nr. 7 din Poezii complete de Eminescu, precum şi nr. 10 din Scrisori către Cornelia Emilian, carte realizată de Herriette şi Mihai Eminescu. O altă raritate o constituie Poesii, o carte didactică a lui Eminescu, pentru uzul şcolilor, editată de S. Dumitriu şi Matei Eminescu, în lito-tipografia Codreanu şi Săvoiu, din Calea Rahovei nr. 5, cartea avînd şi un studiu de criticul Nicolae Petraşcu, fratele pictorului Petraşcu. Dar eite alte numeroase surprize nu te pot intimpina cercetind colecţia ce creşte mereu a lui Ion Rogojanu ? AL RAICU ■ soţită de certificatul de... naştere. Fiindcă el nota pe aceste volume însemnări despre autor. *»• IaPiura • O antologie de umor. Zilele acestea, dorindu-şi să fie primul in seria almanahurilor estivale, a apărut, în chioşcurile de difuzare a presei, antologia anuală de umor românesc şi universal „Perpetuum comic ’86“. Editat de revista Urzica, almanahul poartă numărul 12 în respectiva serie. Nu ştim dacă s-a dorit să fie o apariţie jubiliară, dar antologia te frapează chiar de la copertă ; desenul inspirat te face, fără nici un fel de exagerare, curios şi te îndeamnă s-o cumperi. Semnează : Nicolae Mirodone. Almanahul, cu mici excepţii, este o reuşită şi reprezintă, fără să folosim cuvinte mari, o carte pe care merită s-o ai in bibliotecă. „Pagina de onoare“ este dedicată lui George Topîrceanu căruia i se face o selecţie de catrene mai puţin cunoscute publicului. Şi interviul inedit cu epigramistul Mircea Pavelescu reprezintă un element de referinţă. De asemenea, puţini cunosc despre Mihu Dragomir că frecvenţa, aşa cum zice Niculae Stoian, redactorul şef al revistei Urzica, mai toate genurile şi speciile literaturii satirico-umoristice. Fie-ne permis, mai ales acum, cind îl recitim, să nu-i aservim umorismului gratuit atît de răspîndit în epocă, ci poeziei de virulenţă socială, sarcastică, deschizătoare de orizonturi, mai curînd soră bună cu lirica politică. „De fapt, acest lucru este caracteristic Întregului almanah. Se pare, şi nu cred că greşesc, că antologia cu numărul 12 a revistei Urzica este o deschizătoare de noi orizonturi in ceea ce priveşte umorul românesc. Şi ca să nu rămînem doar la capitolul generalului, mai trebuie să amintim şi interviul luat de Radu Călin Cristea poetului Tudor George, prezent cu citeva sonete fermecătoare. Chiar şi poetul Nicolae Dragoş şi Nicolae Dan Fruntelată au multe de spus cind este vorba de umor. Desigur, nu trebuie sâ-i uităm nici pe Nicuţă Tanase, Valentin Silvestru, Constantin Georgescu şi Alexandru Andriţoiu. Pe lingă aceşti veterani, s-o spunem aşa, ai versului şi prozei umoristice, antologia ne propune întilnirea cu o serie de nume în curs de afirmare, multe încă necunoscute publicului. Există, în acest sens, chiar un capitol separat al „debutanţilor noştri ’86". In ceea ce priveşte caricatura, lucrurile stau, la fel de bine, cu mici excepţii. Un capitol aparte il prezintă şi aşa întitulatul : „Rîsul lumii“ în care ne sînt prezentate caricaturi, proze şi versuri umoristice ale celor care au fost, in ultimul timp, musafirii redacţiei revistei Urzica. Dar, fără să mai lungim vorba, lăsînd pe cititori să descopere mult mai multe lucruri, nu putem încheia aceste rînduri fără să mai amintim că prezentarea frumoasă (de o Înaltă ţinută artistică) este semnată de către trei cunoscuţi caricaturişti : Anton Dragoş, Gh. D. Constantinescu, Nie, Mirodone la care se mai adaugă şi prezentarea tehnică aparţinind lui Ion Romeo. Fiind convinşi că almanahul oferă o lectură plăcută în această vară nu rămine decit să vă dorim un singur lucru : să-l mai găsiţi in chioşcurile de difuzare a presei.„ (Sorin Postolache) Flacăra — anul XXXV — Nr. 26 (1619) - 27 iunie 1986