Flacăra, aprilie-iunie 1989 (Anul 38, nr. 14-26)

1989-06-16 / nr. 24

­ Contribuţia adusă de marele nostru poet la dezvoltarea teatrului românesc, piesele sale, valoarea ideilor şi a conceptelor sa­le despre arta scenică şi literatura dra­matică se dezvăluie, pe măsura adincirii cercetărilor, din ce in ce mai bogate, mai complexe, mai originale. Prin cronicile şi studiile despre arta in­terpretativă şi rolul teatrului în cultura unui popor, Mihai Eminescu se situează categoric printre cei mai importanţi gîn­­ditori şi esteticieni din ţara noastră şi nu puţine sunt ideile sale ce ar trebui aşezate şi astăzi la temelia esteticii teatrale mo­derne. A adus cu nepreţuită claritate lu­mină în ceea ce priveşte raportul intre text şi spectacol, precizînd, nu o dată, că scopul teatrului este acela de a educa pe cei mulţi în spiritul frumosului şi adevă­rului, pornind de la opera poetului, scena insemnind ardere pentru înalte idealuri morale şi pentru frumoasa limbă româ­nească* locul unde se întrupează „sute de caractere, mii de simţăminte omeneşti“. A combătut cu necruţătoare ironie tot ceea ce nu a fost realizat din punct de vedere artistic pe scena timpului tău, dar a elogiat pe marii interpreţi ai vremii : Matei Millo, Frosa Sarandi, Ştefan Iulian, M. Mateescu ş.a.m.d., subliniindu-le valoa­rea şi aportul la înflorirea artei scenice, pentru că, spunea Eminescu : „Dacă re­pertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia in care se întru­pează“. Legăturile sale cu teatrul nu s-au limi­tat însă numai la peregrinările de ado­lescenţă cu diversele trupe sau la luări de poziţie teoretică, ci sunt mult mai adinei, idealul său fiind cel de a se înscrie la loc de frunte în dramaturgie, de a da viaţă cu minunatele-i cuvinte celor mai de sea­mă pagini din istoria poporului român, de a însufleţi eroi vestiţi ai neamului, dîn­­du-le grai şi suflet din sufletul său. Proiectele dramaturgice eminesciene au o impresionantă grandoare, cuprind in­ele cu îndrăzneala legături şi asociaţii dintre cele mai neaşteptate între destinul po­porului nostru şi istoria lumii, dar prin forma lor neîmplinită amintesc mai mult decît creaţia poetică de timpul nemilos care l-a smuls mult prea repede din viaţă. Cu toate că multe dintre ele nu sînt de­cît simple gînduri şi intenţii îl înscriu însă prin profunzimea şi originalitatea lor în rîndul celor mai de seamă autori, model­ şi exemplu prin conceptul său de dramă istorică naţională atotcuprinzătoare. Cu excepţională capacitate de înţelege­re in totalitate a drumului parcurs de po­porul nostru de-a lungul veacurilor, cu descoperirea rădăcinilor în adîncul timpu­lui şi cu perspectiva revoluţiei declanşa­toare de energii, Mihai Eminescu ne-a lă­sat în pagini finisate de mare şi răscoli­toare frumuseţe, în schiţe abia creionate sau pur şi simplu numai în proiect eroi şi conflicte definitorii pentru fiinţa neamu­lui nostru, meditaţii dintre cele mai tul­burătoare asupra raportului dintre om şi timp. Făuritorii istoriei româneşti încep în dramele istorice eminesciene cu Decebal şi sfirşesc cu Andrei Mureşanu ca simbol al revoluţiei de la 1848. Meditativ, perso­­nificînd parcă aievea cea mai adîncă în­ţelepciune populară, presimţind viitorul, Decebal îndeamnă la pace şi bună înţe­legere, primindu-i pe mîndrii români cu fierbinţi apeluri la împăcare. Ca un răs­puns peste milenii, Andrei Mureşanu, poetul revoluţionar. Luceafăr al schimbă­rilor, întruchipare desăvîrşită a eroului romantic, singurul finisat cu migală de ar­tizan şi grijă de bijutier in trei variante poematice, cîntă revoluţia socială şi na­ţională ca motor al istoriei. In cea dintîi variantă Andrei Mureşanu se întilneşte cu Anul 1848, cu Geniul luminii şi Silfii lu­minii pledînd pentru viitorul luminos al poporului român. în cea de-a doua se în­treţine cu Nirvana, susţinînd pătimaş ne­voia de acţiune, iar în cea de-a treia este singur, proiectat peste un peisaj romantic, cu „brazi agăţaţi de vîrfuri de stînci răs­turnaţi de vijelii şi torente“, meditînd la destinul poporului său atît de chinuit de grele şi necruţătoare încercări. Intre cele două poeme Mihai Eminescu a plănuit să scrie Dodecameronul drama­tic, o suită de 11 piese, cuprinzînd zbuciu­mata istorie a Moldovei de la Muşatini la Alexandru Lăpuşneanu. Alături de mo­numentale proiecte s-au întruchipat în eroi dramatici, surprinşi în acţiune şi în­cleştată luptă. Bogdan­­ Dragoş, descăle­cătorul în piesa ce-i poartă numele, şi mult prea frămîntatul Ştefăniţă, sensibilul şi maladivul nepot al marelui Ştefan, cu mintea şi sufletul fremătînd de o iubire imposibilă pentru frumoasa fiică a ener­gicului Arbore, în drama neterminată Mira. Drama Bogdan — Dragoş, cea mai ju­cată dintre piesele eminesciene, cu cîteva frumoase realizări scenice la Bucureşti şi la Botoşani, înfăţişează în culori tari, contrastante, cu antinomii cromatice pro­prii romântismului, povestea voievodului maramureşean, nevoit din pricina urii unchiului său să părăsească vatra strămo­şească, găsind în Moldova o ţară primi­toare şi un adăpost de nădejde. Mira, povestea neterminată a lui Şte­făniţă, aparţine celor mai frumoase piese lirice din dramaturgia noastră, este un poem al unei iubiri imposibile, al beţiei abisurilor şi al chemării irezistibile a morţii. Nepotul lui Ştefan cel Mare, cel căruia bătrînul Arbore, adevărat stilp şi apărător al ţării, îi aminteşte încontinuu de îndatoririle sale, fără a găsi însă ascul­tare, este zugrăvit de Mihai Eminescu ca un erou romantic incapabil să facă altceva decît ceea ce îi porunceşte inima sa păti­maşă, iubirea lui fără de speranţă pentru Mira, fata condamnată să moară din pri­cina unei boli necruţătoare, ce-şi petrece ultimele zile într-un castel departe de lume. Alături de mult prea îndrăzneţu-i vis de a crea o epopee grandioasă a neamului, Mihai Eminescu a lăsat posterităţii şi cîte­va piese scurte, bijuterii dramatice cu umor subtil şi lirism delicat precum Emmi, un elogiu al sensibilităţii şi al admiraţiei pentru poezie, cu certe trimiteri la Vasile Alecsandri şi Elena Negu­, şi Histrion, po­vestea emoţionantă a unui bătrin actor fericit­ că îşi vede fiul reuşind pe scenă, acolo unde el, hulit şi ignorat, n-a cunoscut decit suferinţă. Nu lipsesc din proiectele sale nici co­mediile satirice, revărsări necruţătoare de ironie şi sarcasm, nici elogii aduse haidu­ciei ca formă de revoltă socială, nici in­tenţia de a da viaţă legendelor străvechi, lăsînd urmaşilor ca moştenire o operă li­­terar-dramatică nefinisată, dar importan­tă ca simbol al unui mare şi adine crez în funcţia educativă a teatrului, în posi­bilităţile sale de îmbogăţire a universului spiritual al omului. însufleţit de ideile estetice ale lui Schiller, de tragediile shakespeariene, ma­rele poet a visat şi a luptat pentru un teatru românesc de valoare europeană, punînd, în ciuda vieţii lui atît de scurte, o piatră solidă la temelia artei spectaco­lului din ţara noastră. Teatrul a fost pentru Mihai Eminescu o pasiune puternică, mistuitoare încă din adolescenţă, cind l-a intîlnit I. L. Ca­­ragiale, cu biblioteca într-un geamantan şi cu capul plin de gînduri măreţe, şi a rămas aşa pînă la sfîrşitul vieţii, dovadă că printre ultimele sale pagini sînt tra­duceri de piese. Din această pasiune s-au născut minunatele sale cranici dramatice, valoroasele pagini de teorie teatrală şi piesele sale ce înnobilează orice scenă, aducînd totodată bucurii tuturor celor ce-şi opresc atenţia asupra lor şi la cea mai simplă lectură. ILEANA BERLOGEA Teatrul şi cultura poporului — „este sarcina culturii naţionale sâ aşeze în sfîrşit capodoperele teatrului eminescian la locul care se cuvine" — Petru Creţia . Conform unei prejudecăţi curente la noi, un scriitor „nu poate“ să exceleze în mai multe genuri literare : poeţii nu pot fi altfel decit poeţi, prozatorii trebuie să rămină prozatori, iar criticii nu care cumva să îndrăznească să aştearnă pe hîrtie versuri sau romane, căci vor fi acuzaţi de „făcătură“, de veleitarism spri­jinit pe „ştiinţa“ literaturii, nu pe „ta­lent“. Iar dacă se găseşte vreun autor — şi se găsesc destui ! — care să ignore cre­zul cvasigeneral, atunci abaterile de la vocaţia „principală“ sunt taxate drept a­­matorisme (se vorbeşte despre cite un violon d’Ingres...) şi se văd mai violent sau mai discret depreciate. Fără să in­sist acum, semnalez doar că atare preju­decată s-ar putea datora prestigiului a­­proape „ocult“ de care continuă să se bucure la noi noţiunea de talent, aşezată instinctiv în opoziţie cu aceea de comple­xitate a gindirii şi a perspectivei intelec­tuale. In realitate, e vorba — nu-i aşa ? — de o conjuncţie... Proza lui Eminescu e una dintre princi­palele „victime“ ale acestei atitudini încă active. Deşi a fost publicată de-a lungul secolului nostru in culegeri din ce în ce mai cuprinzătoare şi s-a editat finalmente intr-un bun volum al seriei academice de Opere (vol. VII, Proza literară, Ed. Aca­demiei, 1977), n-a rezistat — totuşi — în concurenţă cu poezia, Eminescu întîrziind să fie tratat şi ca un prozator adevărat şi mare. Cu prejudecata in cauză s-a războit şi Eugen Simion în debutul monografiei sale despre Proza lui Eminescu (Ed. pt. lit., 1964, p. 5 sq. : „Prejudecata, stărui­toare, că unui mare liric îi sunt aprioric interzise alte genuri literare [..]a făcut [...] să li se dea [prozelor — nm.I.B.LJ o preţuire mai mult istorică şi mai puţin estetică“ etc.). Spune ceva şi faptul că s-a vorbit întotdeauna despre „proza lite­rară“ a lui Eminescu (aşa se subintitulează volumul citat din Opere şi obişnuitele cu­legeri de mare tiraj), deosebită de aşa­­zisa „proză politică“. Dacă această din urmă formulă arată o tendinţă de tragere a publicisticii eminesciene spre sfera li­terarului, deci de ridicare la rang estetic a unei materii de alt ordin, cealaltă, „proza literară“, oarecum pleonastică, in­sinuează ideea că poetul naţional n-a pu­tut scrie şi „proză-proză“, însă ce sunt — atunci — Geniu pustiu, Sărmanul Dionis, Cezara şi tot restul ? Un răspuns pe cit de ciudat, pe atît de ferm intrat in mentalitatea generală este acela formulat net, între alţii, de Căli­­nescu : „Prozele lui sint de fapt poeme“ ! (Opera lui Mihai Eminescu, Ed. pt. lit., 1969, vol. II, p. 444). Intr-acolo au părut să conducă toate trăsăturile scrierilor cu pricina, ori — măcar — ale celor mai cu­noscute : încărcătura „poetică“ a stilului, descripţiile somptuoase, predominanţa vi­sului şi a reveriei, vizibila comunicare cu poezia propriu-zisă la multe nivele (teme, motive, atitudini, lexic...), — de unde sen­timentul că deopotrivă versuri şi pagini de proză sunt desprinse din aceeaşi „ga­laxie“ creatoare. Aşa este, fără îndoială, şi aşa se intimplă în cazul oricărui scri­itor mare, în forme făţişe ori prin legă­turi mai puţin evidente, dar puternice, ţinînd de coerenţa „organică“ a persona­lităţii şi, prin urmare, a operei, însă în condiţiile tocmai descrise, în legătură cu proza lui Eminescu trebuie pus un accent mai apăsat nu pe omogenitatea cu com­partimentul poeziei ci, dimpotrivă, pe „specificitate“ . Sărmanul Dionis şi cele­lalte formează o clasă „autonomă“ de scrieri eminesciene, analizabilă prin ra­portare la structurile genului prozei şi nu la cele ale poeziei. In multele direcţii pe care le-a experimentat, Eminescu a rulat formule literare variate, în funcţie de intenţiile sale şi de natura materiei căreia vroia să-i dea corp, a adecvat — adică — „forma“ la „substanţă“. Proza lui nu poate — de aceea — să apară ca o „eroare“ retorică : autorul a uzat de convenţiile prozei atunci când a avut ne­voie de ele ; altfel, ar fi compus direct în... versuri ! N-a simţit că e întotdeauna cazul şi a recurs la categoriile ştiute (tramă, personaj, dialog..) şi la structu­rarea pe secvenţe sau capitole. Aspectele de poem fantastic, frecventele comutări temporale şi geografice se explică prin stilul prozei romantice (al prozei, nu al poeziei romantice), care face orice posi­bil prin vis, reverie, metempsihoză... „Pro­zele lui sunt de fapt poeme“ ? Va trebui, odată pentru totdeauna, să respingem a­­tare idee şi să recunoaştem prozelor emi­nesciene specificitatea în ansamblul ope­rei şi locul proeminent în istoria româ­nească a genului, întrepătrunderi de felul celor amintite mai înainte nu există doar între poeziile şi prozele eminesciene, ci şi în interiorul clasei acestora din urmă. Nuvelele, frag­mentele de roman, schiţele şi bruioanele păstrate au nu o dată evidente legături : numele migrează dintr-un text in altul, la fel unele situaţii epice ori chiar pa­saje descriptive (T. Scurtu a pus pentru prima oară în paralel, pe două coloane, porţiuni ca şi identice din Geniu pustiu şi Sărmanul Dionis d­in Introducerea la Geniu pustiu. Roman postum , v. ediţia a doua, Ed. Minerva, 1907, p. XXI). Aceste suprapuneri se datorează, la prima vedere, doar faptului că cele mai multe dintre proze au rămas neterminate, nu manu­scrise. Pe de altă parte însă, cred că me­rită să facem un pas mai departe şi să observăm, adăugind şi un strop de spe­culaţie, că, de vreme ce au pe ansamblu un aspect omogen (inclusiv, în ultimă instanţă,­­textele seriei pe care Călinescu a numit-o „sociologică şi evocativă“, adăugind că, faţă de seria cealaltă, „ro­mantică“, „Sensul general rămine ace­laşi“ — Istoria literaturii române. Com­pendiu, Ed. pt. lit., 1968, p. 157), prozele lui Eminescu participă practic la un vast șantier românesc, de parcă ar fi doar fragmente ale unui spectaculos proiect in­tegrator, pe măsura gindirii autorului, care plăsmuia totul la scara Panoramei deșertăciunilor (titlul proiectului său de poem „total“). Cuprinderea amplă, „ro­­manescă“ i-a fost — de altfel — o mai generală trăsătură de personalitate, per­ceptibilă şi în febra „balzaciană“ a pu­blicisticii, pornite parcă să compună o „comedie umană“ a societăţii româneşti a vremii, un teatru, unde urma să se arti­culeze o viziune mitic-integratoare a în­tregii noastre istorii, ca şi în poezie, unde proiectele ample subîntind mereu textele de mai mici dimensiuni (vezi Egipetul, Mureşanu, Panorama deşertăciunilor, ansamblul Scrisorilor ş.a.m.d.). Accesul la o asemenea imagine a ope­rei lui Eminescu ne este de obicei barat de prestigiul versurilor antume, în con­ştiinţa publică rămînînd o serie de piese izolate şi nu contururile unor grandioase planuri. Nici nu se putea altfel, dat fiind destinul biografic al poetului, care l-a îm­piedicat să-şi ducă la bun sfîrşit proiec­tele. Gîndindu-le la scară mare, conce­­pind structuri creatoare cu multe etaje, cu o enormă cuprindere a spaţiului şi timpului, Eminescu începea scrisul pro­­priu-zis din mai multe puncte odată, să­rea apoi la altele, uneori revenea, refăcea, extindea şi iarăşi abandona, deschizînd alte şi alte „fronturi de lucru“, într-o ingenuă încercare de a sincroniza ritmul scrisului cu cel al imaginaţiei febrile. Apare vocaţia „expansionistă“, presupu­­nînd articularea unor blocuri mari de text, era tot atit de imposibil de conci­liat — pe de altă parte — cu ispita per­fecţiunii în mic, pentru care poetul amina de multe ori urgenţa construcţiei mari, oprindu-se la şlefuirea fină a imaginilor şi rimelor, a „muzicii“ versurilor. In timp ce ediţia Maiorescu a Poeziilor, cu aspec­tul ei perfect şi definitiv, a probat eloc­vent această tentaţie miniaturistă, pe cealaltă, globalistă, o ilustrează „haosul“ copleşitor al manuscriselor. Cheia „ro­manescului“ eminescian aici trebuie cău­tată. Din acest unghi privind lucrurile, s-ar putea ca, în chip cu totul neaşteptat, nuvelele, fragmentele, bruioanele să se deplaseze spre centrul atenţiei noastre, ca tentative de traducere în limbaj propriu­­zis prozastic al acestei vocaţii ,,romaneşti“. Ceea ce echivalează cu o ipoteză de lec­tură cu bătaie lungă, mergînd — cu por­nire de la „proza literară“ şi cuprinzînd treptat toate straturile operei — pină la o regîndire a întregii „galaxii“ creatoare eminesciene... ION BOGDAN LEFTER - „Romanescul“ operei — „Cîteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de-a povesti au căzut din con­deiul poetului " — T. Vianu Flacăra - anul XXXVIII - Nr. 24 (1­773) - 16 iunie 1989 Flacăra pentru minte, inimă şi literatură „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă...“ (Melancolie) 11

Next