Flacăra, aprilie-iunie 1989 (Anul 38, nr. 14-26)
1989-06-16 / nr. 24
Contribuţia adusă de marele nostru poet la dezvoltarea teatrului românesc, piesele sale, valoarea ideilor şi a conceptelor sale despre arta scenică şi literatura dramatică se dezvăluie, pe măsura adincirii cercetărilor, din ce in ce mai bogate, mai complexe, mai originale. Prin cronicile şi studiile despre arta interpretativă şi rolul teatrului în cultura unui popor, Mihai Eminescu se situează categoric printre cei mai importanţi gînditori şi esteticieni din ţara noastră şi nu puţine sunt ideile sale ce ar trebui aşezate şi astăzi la temelia esteticii teatrale moderne. A adus cu nepreţuită claritate lumină în ceea ce priveşte raportul intre text şi spectacol, precizînd, nu o dată, că scopul teatrului este acela de a educa pe cei mulţi în spiritul frumosului şi adevărului, pornind de la opera poetului, scena insemnind ardere pentru înalte idealuri morale şi pentru frumoasa limbă românească* locul unde se întrupează „sute de caractere, mii de simţăminte omeneşti“. A combătut cu necruţătoare ironie tot ceea ce nu a fost realizat din punct de vedere artistic pe scena timpului tău, dar a elogiat pe marii interpreţi ai vremii : Matei Millo, Frosa Sarandi, Ştefan Iulian, M. Mateescu ş.a.m.d., subliniindu-le valoarea şi aportul la înflorirea artei scenice, pentru că, spunea Eminescu : „Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia in care se întrupează“. Legăturile sale cu teatrul nu s-au limitat însă numai la peregrinările de adolescenţă cu diversele trupe sau la luări de poziţie teoretică, ci sunt mult mai adinei, idealul său fiind cel de a se înscrie la loc de frunte în dramaturgie, de a da viaţă cu minunatele-i cuvinte celor mai de seamă pagini din istoria poporului român, de a însufleţi eroi vestiţi ai neamului, dîndu-le grai şi suflet din sufletul său. Proiectele dramaturgice eminesciene au o impresionantă grandoare, cuprind inele cu îndrăzneala legături şi asociaţii dintre cele mai neaşteptate între destinul poporului nostru şi istoria lumii, dar prin forma lor neîmplinită amintesc mai mult decît creaţia poetică de timpul nemilos care l-a smuls mult prea repede din viaţă. Cu toate că multe dintre ele nu sînt decît simple gînduri şi intenţii îl înscriu însă prin profunzimea şi originalitatea lor în rîndul celor mai de seamă autori, model şi exemplu prin conceptul său de dramă istorică naţională atotcuprinzătoare. Cu excepţională capacitate de înţelegere in totalitate a drumului parcurs de poporul nostru de-a lungul veacurilor, cu descoperirea rădăcinilor în adîncul timpului şi cu perspectiva revoluţiei declanşatoare de energii, Mihai Eminescu ne-a lăsat în pagini finisate de mare şi răscolitoare frumuseţe, în schiţe abia creionate sau pur şi simplu numai în proiect eroi şi conflicte definitorii pentru fiinţa neamului nostru, meditaţii dintre cele mai tulburătoare asupra raportului dintre om şi timp. Făuritorii istoriei româneşti încep în dramele istorice eminesciene cu Decebal şi sfirşesc cu Andrei Mureşanu ca simbol al revoluţiei de la 1848. Meditativ, personificînd parcă aievea cea mai adîncă înţelepciune populară, presimţind viitorul, Decebal îndeamnă la pace şi bună înţelegere, primindu-i pe mîndrii români cu fierbinţi apeluri la împăcare. Ca un răspuns peste milenii, Andrei Mureşanu, poetul revoluţionar. Luceafăr al schimbărilor, întruchipare desăvîrşită a eroului romantic, singurul finisat cu migală de artizan şi grijă de bijutier in trei variante poematice, cîntă revoluţia socială şi naţională ca motor al istoriei. In cea dintîi variantă Andrei Mureşanu se întilneşte cu Anul 1848, cu Geniul luminii şi Silfii luminii pledînd pentru viitorul luminos al poporului român. în cea de-a doua se întreţine cu Nirvana, susţinînd pătimaş nevoia de acţiune, iar în cea de-a treia este singur, proiectat peste un peisaj romantic, cu „brazi agăţaţi de vîrfuri de stînci răsturnaţi de vijelii şi torente“, meditînd la destinul poporului său atît de chinuit de grele şi necruţătoare încercări. Intre cele două poeme Mihai Eminescu a plănuit să scrie Dodecameronul dramatic, o suită de 11 piese, cuprinzînd zbuciumata istorie a Moldovei de la Muşatini la Alexandru Lăpuşneanu. Alături de monumentale proiecte s-au întruchipat în eroi dramatici, surprinşi în acţiune şi încleştată luptă. Bogdan Dragoş, descălecătorul în piesa ce-i poartă numele, şi mult prea frămîntatul Ştefăniţă, sensibilul şi maladivul nepot al marelui Ştefan, cu mintea şi sufletul fremătînd de o iubire imposibilă pentru frumoasa fiică a energicului Arbore, în drama neterminată Mira. Drama Bogdan — Dragoş, cea mai jucată dintre piesele eminesciene, cu cîteva frumoase realizări scenice la Bucureşti şi la Botoşani, înfăţişează în culori tari, contrastante, cu antinomii cromatice proprii romântismului, povestea voievodului maramureşean, nevoit din pricina urii unchiului său să părăsească vatra strămoşească, găsind în Moldova o ţară primitoare şi un adăpost de nădejde. Mira, povestea neterminată a lui Ştefăniţă, aparţine celor mai frumoase piese lirice din dramaturgia noastră, este un poem al unei iubiri imposibile, al beţiei abisurilor şi al chemării irezistibile a morţii. Nepotul lui Ştefan cel Mare, cel căruia bătrînul Arbore, adevărat stilp şi apărător al ţării, îi aminteşte încontinuu de îndatoririle sale, fără a găsi însă ascultare, este zugrăvit de Mihai Eminescu ca un erou romantic incapabil să facă altceva decît ceea ce îi porunceşte inima sa pătimaşă, iubirea lui fără de speranţă pentru Mira, fata condamnată să moară din pricina unei boli necruţătoare, ce-şi petrece ultimele zile într-un castel departe de lume. Alături de mult prea îndrăzneţu-i vis de a crea o epopee grandioasă a neamului, Mihai Eminescu a lăsat posterităţii şi cîteva piese scurte, bijuterii dramatice cu umor subtil şi lirism delicat precum Emmi, un elogiu al sensibilităţii şi al admiraţiei pentru poezie, cu certe trimiteri la Vasile Alecsandri şi Elena Negu, şi Histrion, povestea emoţionantă a unui bătrin actor fericit că îşi vede fiul reuşind pe scenă, acolo unde el, hulit şi ignorat, n-a cunoscut decit suferinţă. Nu lipsesc din proiectele sale nici comediile satirice, revărsări necruţătoare de ironie şi sarcasm, nici elogii aduse haiduciei ca formă de revoltă socială, nici intenţia de a da viaţă legendelor străvechi, lăsînd urmaşilor ca moştenire o operă literar-dramatică nefinisată, dar importantă ca simbol al unui mare şi adine crez în funcţia educativă a teatrului, în posibilităţile sale de îmbogăţire a universului spiritual al omului. însufleţit de ideile estetice ale lui Schiller, de tragediile shakespeariene, marele poet a visat şi a luptat pentru un teatru românesc de valoare europeană, punînd, în ciuda vieţii lui atît de scurte, o piatră solidă la temelia artei spectacolului din ţara noastră. Teatrul a fost pentru Mihai Eminescu o pasiune puternică, mistuitoare încă din adolescenţă, cind l-a intîlnit I. L. Caragiale, cu biblioteca într-un geamantan şi cu capul plin de gînduri măreţe, şi a rămas aşa pînă la sfîrşitul vieţii, dovadă că printre ultimele sale pagini sînt traduceri de piese. Din această pasiune s-au născut minunatele sale cranici dramatice, valoroasele pagini de teorie teatrală şi piesele sale ce înnobilează orice scenă, aducînd totodată bucurii tuturor celor ce-şi opresc atenţia asupra lor şi la cea mai simplă lectură. ILEANA BERLOGEA Teatrul şi cultura poporului — „este sarcina culturii naţionale sâ aşeze în sfîrşit capodoperele teatrului eminescian la locul care se cuvine" — Petru Creţia . Conform unei prejudecăţi curente la noi, un scriitor „nu poate“ să exceleze în mai multe genuri literare : poeţii nu pot fi altfel decit poeţi, prozatorii trebuie să rămină prozatori, iar criticii nu care cumva să îndrăznească să aştearnă pe hîrtie versuri sau romane, căci vor fi acuzaţi de „făcătură“, de veleitarism sprijinit pe „ştiinţa“ literaturii, nu pe „talent“. Iar dacă se găseşte vreun autor — şi se găsesc destui ! — care să ignore crezul cvasigeneral, atunci abaterile de la vocaţia „principală“ sunt taxate drept amatorisme (se vorbeşte despre cite un violon d’Ingres...) şi se văd mai violent sau mai discret depreciate. Fără să insist acum, semnalez doar că atare prejudecată s-ar putea datora prestigiului aproape „ocult“ de care continuă să se bucure la noi noţiunea de talent, aşezată instinctiv în opoziţie cu aceea de complexitate a gindirii şi a perspectivei intelectuale. In realitate, e vorba — nu-i aşa ? — de o conjuncţie... Proza lui Eminescu e una dintre principalele „victime“ ale acestei atitudini încă active. Deşi a fost publicată de-a lungul secolului nostru in culegeri din ce în ce mai cuprinzătoare şi s-a editat finalmente intr-un bun volum al seriei academice de Opere (vol. VII, Proza literară, Ed. Academiei, 1977), n-a rezistat — totuşi — în concurenţă cu poezia, Eminescu întîrziind să fie tratat şi ca un prozator adevărat şi mare. Cu prejudecata in cauză s-a războit şi Eugen Simion în debutul monografiei sale despre Proza lui Eminescu (Ed. pt. lit., 1964, p. 5 sq. : „Prejudecata, stăruitoare, că unui mare liric îi sunt aprioric interzise alte genuri literare [..]a făcut [...] să li se dea [prozelor — nm.I.B.LJ o preţuire mai mult istorică şi mai puţin estetică“ etc.). Spune ceva şi faptul că s-a vorbit întotdeauna despre „proza literară“ a lui Eminescu (aşa se subintitulează volumul citat din Opere şi obişnuitele culegeri de mare tiraj), deosebită de aşazisa „proză politică“. Dacă această din urmă formulă arată o tendinţă de tragere a publicisticii eminesciene spre sfera literarului, deci de ridicare la rang estetic a unei materii de alt ordin, cealaltă, „proza literară“, oarecum pleonastică, insinuează ideea că poetul naţional n-a putut scrie şi „proză-proză“, însă ce sunt — atunci — Geniu pustiu, Sărmanul Dionis, Cezara şi tot restul ? Un răspuns pe cit de ciudat, pe atît de ferm intrat in mentalitatea generală este acela formulat net, între alţii, de Călinescu : „Prozele lui sint de fapt poeme“ ! (Opera lui Mihai Eminescu, Ed. pt. lit., 1969, vol. II, p. 444). Intr-acolo au părut să conducă toate trăsăturile scrierilor cu pricina, ori — măcar — ale celor mai cunoscute : încărcătura „poetică“ a stilului, descripţiile somptuoase, predominanţa visului şi a reveriei, vizibila comunicare cu poezia propriu-zisă la multe nivele (teme, motive, atitudini, lexic...), — de unde sentimentul că deopotrivă versuri şi pagini de proză sunt desprinse din aceeaşi „galaxie“ creatoare. Aşa este, fără îndoială, şi aşa se intimplă în cazul oricărui scriitor mare, în forme făţişe ori prin legături mai puţin evidente, dar puternice, ţinînd de coerenţa „organică“ a personalităţii şi, prin urmare, a operei, însă în condiţiile tocmai descrise, în legătură cu proza lui Eminescu trebuie pus un accent mai apăsat nu pe omogenitatea cu compartimentul poeziei ci, dimpotrivă, pe „specificitate“ . Sărmanul Dionis şi celelalte formează o clasă „autonomă“ de scrieri eminesciene, analizabilă prin raportare la structurile genului prozei şi nu la cele ale poeziei. In multele direcţii pe care le-a experimentat, Eminescu a rulat formule literare variate, în funcţie de intenţiile sale şi de natura materiei căreia vroia să-i dea corp, a adecvat — adică — „forma“ la „substanţă“. Proza lui nu poate — de aceea — să apară ca o „eroare“ retorică : autorul a uzat de convenţiile prozei atunci când a avut nevoie de ele ; altfel, ar fi compus direct în... versuri ! N-a simţit că e întotdeauna cazul şi a recurs la categoriile ştiute (tramă, personaj, dialog..) şi la structurarea pe secvenţe sau capitole. Aspectele de poem fantastic, frecventele comutări temporale şi geografice se explică prin stilul prozei romantice (al prozei, nu al poeziei romantice), care face orice posibil prin vis, reverie, metempsihoză... „Prozele lui sunt de fapt poeme“ ? Va trebui, odată pentru totdeauna, să respingem atare idee şi să recunoaştem prozelor eminesciene specificitatea în ansamblul operei şi locul proeminent în istoria românească a genului, întrepătrunderi de felul celor amintite mai înainte nu există doar între poeziile şi prozele eminesciene, ci şi în interiorul clasei acestora din urmă. Nuvelele, fragmentele de roman, schiţele şi bruioanele păstrate au nu o dată evidente legături : numele migrează dintr-un text in altul, la fel unele situaţii epice ori chiar pasaje descriptive (T. Scurtu a pus pentru prima oară în paralel, pe două coloane, porţiuni ca şi identice din Geniu pustiu şi Sărmanul Dionis din Introducerea la Geniu pustiu. Roman postum , v. ediţia a doua, Ed. Minerva, 1907, p. XXI). Aceste suprapuneri se datorează, la prima vedere, doar faptului că cele mai multe dintre proze au rămas neterminate, nu manuscrise. Pe de altă parte însă, cred că merită să facem un pas mai departe şi să observăm, adăugind şi un strop de speculaţie, că, de vreme ce au pe ansamblu un aspect omogen (inclusiv, în ultimă instanţă,textele seriei pe care Călinescu a numit-o „sociologică şi evocativă“, adăugind că, faţă de seria cealaltă, „romantică“, „Sensul general rămine acelaşi“ — Istoria literaturii române. Compendiu, Ed. pt. lit., 1968, p. 157), prozele lui Eminescu participă practic la un vast șantier românesc, de parcă ar fi doar fragmente ale unui spectaculos proiect integrator, pe măsura gindirii autorului, care plăsmuia totul la scara Panoramei deșertăciunilor (titlul proiectului său de poem „total“). Cuprinderea amplă, „romanescă“ i-a fost — de altfel — o mai generală trăsătură de personalitate, perceptibilă şi în febra „balzaciană“ a publicisticii, pornite parcă să compună o „comedie umană“ a societăţii româneşti a vremii, un teatru, unde urma să se articuleze o viziune mitic-integratoare a întregii noastre istorii, ca şi în poezie, unde proiectele ample subîntind mereu textele de mai mici dimensiuni (vezi Egipetul, Mureşanu, Panorama deşertăciunilor, ansamblul Scrisorilor ş.a.m.d.). Accesul la o asemenea imagine a operei lui Eminescu ne este de obicei barat de prestigiul versurilor antume, în conştiinţa publică rămînînd o serie de piese izolate şi nu contururile unor grandioase planuri. Nici nu se putea altfel, dat fiind destinul biografic al poetului, care l-a împiedicat să-şi ducă la bun sfîrşit proiectele. Gîndindu-le la scară mare, concepind structuri creatoare cu multe etaje, cu o enormă cuprindere a spaţiului şi timpului, Eminescu începea scrisul propriu-zis din mai multe puncte odată, sărea apoi la altele, uneori revenea, refăcea, extindea şi iarăşi abandona, deschizînd alte şi alte „fronturi de lucru“, într-o ingenuă încercare de a sincroniza ritmul scrisului cu cel al imaginaţiei febrile. Apare vocaţia „expansionistă“, presupunînd articularea unor blocuri mari de text, era tot atit de imposibil de conciliat — pe de altă parte — cu ispita perfecţiunii în mic, pentru care poetul amina de multe ori urgenţa construcţiei mari, oprindu-se la şlefuirea fină a imaginilor şi rimelor, a „muzicii“ versurilor. In timp ce ediţia Maiorescu a Poeziilor, cu aspectul ei perfect şi definitiv, a probat elocvent această tentaţie miniaturistă, pe cealaltă, globalistă, o ilustrează „haosul“ copleşitor al manuscriselor. Cheia „romanescului“ eminescian aici trebuie căutată. Din acest unghi privind lucrurile, s-ar putea ca, în chip cu totul neaşteptat, nuvelele, fragmentele, bruioanele să se deplaseze spre centrul atenţiei noastre, ca tentative de traducere în limbaj propriuzis prozastic al acestei vocaţii ,,romaneşti“. Ceea ce echivalează cu o ipoteză de lectură cu bătaie lungă, mergînd — cu pornire de la „proza literară“ şi cuprinzînd treptat toate straturile operei — pină la o regîndire a întregii „galaxii“ creatoare eminesciene... ION BOGDAN LEFTER - „Romanescul“ operei — „Cîteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de-a povesti au căzut din condeiul poetului " — T. Vianu Flacăra - anul XXXVIII - Nr. 24 (1773) - 16 iunie 1989 Flacăra pentru minte, inimă şi literatură „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă...“ (Melancolie) 11