Libertatea Noastră, 1954 (Anul 4, nr. 1-26)

1954-02-04 / nr. 3

Scriitorul este ochiul, urechea şi vocea socie­tăţii. (Gorki)PAGINA LITERARĂ Două comemorări ANDREI ADY La 27 ianuarie 1919 s’a stins din viaţa marele poet maghiar Andrei Ady. Până la eliberare poporul munci­or nu a prea auzit de numele lui Regimul burghez­i\ căutat să­­­ ignoreze şi să-l­ ponegreze acuzându-l că a fost trădător de neam, beţivan şi altele. Ţa­ra grofilor din timpul lui Ti­sza István și al lui Horthy a văzut in marele poet dușma­nul neîmpăcat al regimului lor. Ady dela începutul ca­rierei lui literare a afirmat ca gine »cu cântecele noi ,ale timpurilor noi». Sa conside­rat »Nepotului Dózsa« cel ars pe tron de foc de către nobi­lime A afirmat că Ungaria de pe atunci este condusă de oameni care nu văd încotro se orientează lumea nouă, ma­sele muncitoare. Ei cred ca vor putea împiedica trium­­ful progresului atât în poe­ziile cât , şi în articolele lui gob­lices nemai­întâlnit până atunci in publicistica ma­ghiară. Tovarăşul Révai Jó­zsef in istudiul său despre Ady constata că a­ fost cel mai neîmpăcat duşman al feuda­lismului maghiar, cel mai au­tentic reprezentant al aspira­ţiilor poporului muncilor nu­­mindul-i »pasăre de furtuni«. Iar tovarăşul Lukács György recunoaşte in Ady pe poetul de proporţii universale. Chiar şi istoricul burghez Szegfű Gyula recunoaşte un Ady pe­­cel mai clarvăzător maghiar al epocii.­­Aparaţia lui Ady în literatură a stârnit o fur­tună de polemici şi lupte ideo­logice cum numai la aparaţia lui Felek­ s a întâmplat. Acum când regimul de democraţie populară dă posibilitate mase­lor largi ale cititorilor să cu­noască pe adevăratul Ady popularizând­u-i opera şi nu­mele, ne asociem şi noi la a­­ceastă frumoasă adie. Noi naţionalitatea română din R.P. Ungară ştim foarte bine, câ Ady nu sa luptat numai pen­tru drepturile maghiarilor a­­supriri din Ungaria de a­­tunci, ci pentru a tuturor na­ţionalităţilor conlocuitoare. El a scris aceste rânduri care în­totdeauna vor constitui mân­dria poeziei maghiare: De ce nu naşte năzuinţa noastră Trupul de foc al unei singuri vreri? Când slavi, maghiari, români, pe n­­oii ne-apasă Poverile aceloraşi dureri. De un mileniu vede omenirea De ce nu ne ’ntâlnim măcar acuma Cum ura ne sfâşie şi ne roade. Pe-a suf­letului sfinte baricade? La fel vorbesc şi Dunărea şi Oltul Alunecă la fel cu flamuri moi. In patria lui Árpád vai de-acela Ce nu e ticălos, grof sau ciocoi! ION L. CARAGIALE .. Postul de radio din Buda­pesta aproape două luni dea­­rândul anunţase in fiecare zi, că turneul teatrului Csokonai din Debreţin prezintă cu mar­­e succes piesa lui Caragiale »O noapte furtunoasă« in re­giunea Bihorului. Iar ziarele ne informează că în Germania Orientală şi in Republica Ce­hoslovacă a­­fost prezentată. »O scrisoare predată, cealaltă mare piesă a lui Caragiale. Iată, deci un caz concret, când literatura contribue la cunoaşterea şi strângerea re­laţiilor de prietenie intre po­poare. Să ne oprim o clipă şi să vedem cine este Ion L. Cara­giale‘­ Ştim că a fost alături de Eminescu unul din cei mai mari scriitori ai literaturii ro­mâne. Insă foarte puţinii sunt probabil aceia, care ştiu ca Ion­ L Caragiale al cărei seriei au un ton de optimism, a fost un persecutat al regi­mului burghezo-feudal din Ro­mânia boierilor. Ceea ce Emi­­nescu a constatat cu tristeţe şi amărăciune, sărăcia si ex­ploatarea poporului munci­tor, jaful şi incorectitudinea, Caragiale a arătat prin pri­sma salivei ,si a ironiei. Chiar el insusi a spus ca »trebuesc biciuiţi cu arma râ­sului ticăloşii«. Sub ticăloşi se înţeleg conducătorii vieţii publice în primul rând ai partidelor conservator şi li­beral, care ţineau în mâini toate demnităţile statului. Acum, dând­u se împlinesc 42 de ani, de la moartea lui, merită să ne aducem aminte de el. Ion L. Caragiale. Şi-a trait o bună parte a vieţii de­seriitor departe de ţara lui, la Berlin, tocmai pentru fa­ptul­ că nu era bine văzut de conducătorii de pe atunci. Po­pularitatea mereu crescânda a operelor lui au trebuit to­tuşi sa-i recunoască demnită­­ţile de pe atunci, iar când scriitorul a­­împlinit 60 d­e ani, au vrut să-l sârbătorescă, el însă a refuzat. Nu a dorit să fie­­sărbătorit de aventu­rierii carierişti ai politicii de pe atunci. Adevărata recuno­ştinţă a marelui scriitor i-a adus-o regimul de democra­ţie populară, care l-a declarat membru post-mortem al A­­cademiei Republicii Populare Române. PÂINE NEAGRĂ de Darvas József vi. Era dimineaţă geroasă de decembrie. Nori cenușii întu­necau întreg cuprinsul Pe u­­nele locuri cârduri de corbi, zburând vertical, se lăsau pe sămânături râcâind de sub ză­padă ceva hrană. In semiîntu­neric lucrurile păreau mai .«an, corbii vuituri ce să lă­sau pe cadavre omenești. Moise Hegedüs mergea spre casă, venind dela curtea dom­nească. In zori s’a sculat si s’a dus la ferma să-l întrebe pe intendent dacă nu-l poate lua la luiatul si căratul lemnelor din pădurea domnească. Pla­­ta-i destul de mică, ce-i drept 50 de fiieri pe zi, dar ce sa f­acă, măcar o bucată de pâine să câştige şi ceva găteje uscate cu ce sa potolească răcoarea aerului din bordei. Astrur­­­gerea de gatere chiar şi pazni­cul de pădure le-o trece cu vedere care altfel e om destul de aspru si cânos la inima. In zori, ‘când a ajuns la curtea domnească o mulţime de oameni din sat şi fermă aşteptau în faţa locuinţei in­tendentului. Când sosea vreun strain între ei, aceşti oameni îi priveau duşmănos, întoc­mai ca câinele flămând, care­­şi păzeşte osul. Fiecare spera ca, dacă­­ceilalţi nu vor fi primiţi la muncă el are să fie.­­Vorbeau şi se jeluiau unul al­­tuiă,, dar numai in şoapte ca să nu fie trezit intendentul, pentrucă s’ar supăra rău, ar alunga pe toţi. Cu feţele în­clin zori până către orele 8 când se scule intendentul a­­şteaptau cu răbdare. In sfâr­­şit dupa orele opt se ivi dom­nul între ei, odihnit, cu faţa proaspăt bărbierită, îmbrăcat cu palton încuptușit cu bla­na și cu cisme în picioare. După felul cum se adresa oa­menilor înghețați de frig se putea vedea ca e bine dispus, s’a odihnit bine. — Na, was ist da,s? — Ge vreți? — Am dori să lucrăm dom­nule intendent — răspunseră oamenii in cor. Să fim luaţi la munca din pădure. — Acum nu vă po­l da de lucru, — zise intendentul, ba- Lându-şi turecni­­ cismelor cu bastonaşul de plimbare. Am tăiat puţine lemne, aşa că le pot astrânge­­şi argaţii noş­tri. Cel puţin nu fură timpul cu trândăvia. înţelesul acestor cuvinte căzu peste bieţi oa­meni, ca o ploaie ceţoasă, mo­­horîta. Privindu-i mişcarea buzelor, fiecare se gândea la jalnica lui situaţie. Acum ce are să se facă? Asta le-a fost ultima speranţă. Până acuma în fiecare an după căderea primei zăpezi erau angajaţi la munca din pădurea dom­nească. Chiar îi obligau pe cei care doreau să lucreze vara pe moşia boierească să ia pa­rte la această muncă. Inten­dentul văzând feţele chinuite, triste, zise celor prezenţi, vânetaţile de frig, tremurând — Oameni, eu ţin seamă de faptul că v’aţi prezentat, ve­niţi la cancelarie sa va iau numele în serie şi la vară voi veţi fi primi primit la muncă. Intrară ipc dând in cancelarie, umiliţi. ..cu pălă­riile în mână, încovoiau ca sub o povară. Moise Hegedus insa nu s’a înscris. Ged pasă lui ce o să fie la vară, dacă acuma mi­­primeşte muncă. Până la vara se poate prăpădi de foame cu familia cu tot. Para şi curtea domnească în­­dreptăndu-se spre casa, apro­­fundat în gânduri şi întrebări dureroase. Pana acuma pro­mitea soţiei ca să mai reziste câteva zile, că se va începe tăiatul pădurii. Si acum nimic. Nici o speranţa. Acum ar a­­vea nevoie de ceva câştig, ca sa poată cumpăra bucate si lemne pentru ca solia ii zace de câteva zile. A pierdut mult sânge. Trupul femeii e fier­binte ca un jăratec si totuşi o scutură frigurile. Ajuns a­­casa scutura zăpada de pe cisme si lovind în uşe intra în bordei, fii întâmpină un miros de grajd si o gălăgie infernala. Och­ii obişnuiţi cu lumina şi c­apada de afara, câteva clipe nu putură des­cifra decât conturi în semiîn­tunericul dinlăuntru. Soţia era întinsă pe pat, acoperită cu vin palton vechn­, zdrenţuit. Apă, Moise, apă, că ma aprind! — zise femeia răsuf- rând greu. In troaca gemea Feri, copilaşul de un an. Era flămând, de trei zie decât ii zace mama­ sa nu a supt. Ju­­lişca, feţişoara dormea dusa la picioareie mamei. Ioşca e­­rai plecat la şcoala. Pe He­gedus parca îl sfredeli până in creieri, văzând a lătea su­­ferinde. Dupa ce îi dădu apă nevestei lua copilul în braţe şi se plimba cu el în bordei, doar de va tacea. Dar degea­ba. Plângea în continuu. — E flămând, — zise fe­meia. Da-i încoace să încerc dar daca voi avea ceva lapte. —­ Nu ți-l dau, ai tu destul de suferit Roza. — Ce să mă fac, pot să-l mai aud plângând. Se ridica cu greu, își desfăcu sânul o­­ft­it. Și lua copilul, care își vâri cu lăcomie fata în pie­ptul mamei. Dar înemând în­ceta de a mai suge din sânul sec, văzând ca nu vine nimic din el. Hegedus lua de pe du­lap o oala în care erau câ­teva sfecle de zahar Merte. Pesui ’ câteva felii din zama și îmbie ^cu ele pe femeie Aceasta însă nu primi. In schimb Iulişca, îngrija cu laco­em. Hegedus puse câteva felii de sfecle dumicate î­n gura sugaciului. Soţia lui ar fi dorit lapte, dar de unde? Cum se plimbă cu copilul în braţe bar­barul simţi ceva li­chid galben, cu miros greu, prelingăndu-­ se pe mâna. Ce­va ce curgea din copil. In­jurând ii aşeză în covată şi se şterse cu o cârpă. In cu­rând se făcu linişte în bordei. Adormiseră şi copiii şi fe­meia. Chiar şi Hegedus do­rmea aplecat pe masă, până când deodată fu trezit die strigatele soliei ,care se zba­tea asudată cu pârul vâlvoi. — Nu vă atingeţi de mine... Lăsaţi-mi copilul. Nu vreau să mor. Moise! Moise! Nu lă­sa sa mă pună în sicriu, să mă îngroape, că şi aşa am să reînviez. Hegedus ascultă în­grozit şi neputincios strigă­tele femeii. Ridică un colţ al păturii să vadă că dacă mai sângerează şi râmase înspăi­mântat. Femeia zăcea întrun lac de sânge, Hegedus își puse întrebarea, ce sa facă, cum să o ajute? Pe bătrânul dr. Sztancsek nu putea să-l che­me, în astfel de cazuri fiindcă sa temea ca fiind un om re­ligios, are să-l dea pe mâna jandarmilor. Nici pe vecinii nu îi ,putea chema, femeia nici nu vrea sa auda de așa ceva. Tare mi-e Mg,— se plân­se­ femeia, tremurând de frig. Ioşca, copilul venise dela şcoala cu vestea îmbucurătoa­re că a primit acolo o ceaşcă de lapte şi o felie de pâine şi ca începând de acum înainte în fiecare zi vor primi până la primăvară. — Cine v’a dat? întrebă Hegedus. — Domnul învăţător, răs­punde băiatul. A zis dumnea­lui, ca sa vă spunem că astazi seara va l­i i­n şcoala ceva adu­nare, pen­tui părinţi Hegedus nu spuse nimic, dar ştia că el nu va lua parte la aşa ceva. Cine ştie ce se va întâmpla aici până de seară. — Moise, mi-e frig, îngheţ, — zise iar femeia. — Ce să-ți fac? Cu ce sa-ți încălzesc? Ştii bine că lemne nu avem. — Fă ori­cum, numai să fie cald, dacă nu-i altceva. taie lemnele şi scândurile pa­tului, eu nu ma împotrivesc. — Aşteaptă numai puţin, ai­­duc eu lemne, — zise bărba­tul. Dupa ce să lăsă întuneri­cul, dăduse poruncă lui Ioşca să păzească , de vmama­ sa şi el porni in paidurea grofului dupa lemne. Ştia bine, că pe timpul iernii e periculos aşa ceva, pentru că sunt mulţi paznici, cere împiedică sără­cimea să se apropie de pădu­rile domneşti, dlar nu stătu mult pe gânduri. Intâmple-se orice, e vorbă doar de viaţa mamei copiilor ilui. După ce făcu un ocol mare, intra in pădure dinspre h­otarul cu să­­manături. Intrase mult în inte­riorul pădurii unde era aşa de intuneric, încât doar zăpada,­alba îl ajuta să nu se izbească de copaci. In pădure domnea o linişte desăvârşită. (Va urma) Trad. de Ilie Ivănuş

Next