Libertatea Noastră, 1954 (Anul 4, nr. 1-26)
1954-02-04 / nr. 3
Scriitorul este ochiul, urechea şi vocea societăţii. (Gorki)PAGINA LITERARĂ Două comemorări ANDREI ADY La 27 ianuarie 1919 s’a stins din viaţa marele poet maghiar Andrei Ady. Până la eliberare poporul muncior nu a prea auzit de numele lui Regimul burghezi\ căutat să ignoreze şi să-l ponegreze acuzându-l că a fost trădător de neam, beţivan şi altele. Ţara grofilor din timpul lui Tisza István și al lui Horthy a văzut in marele poet dușmanul neîmpăcat al regimului lor. Ady dela începutul carierei lui literare a afirmat ca gine »cu cântecele noi ,ale timpurilor noi». Sa considerat »Nepotului Dózsa« cel ars pe tron de foc de către nobilime A afirmat că Ungaria de pe atunci este condusă de oameni care nu văd încotro se orientează lumea nouă, masele muncitoare. Ei cred ca vor putea împiedica triumful progresului atât în poeziile cât , şi în articolele lui goblices nemaiîntâlnit până atunci in publicistica maghiară. Tovarăşul Révai József in istudiul său despre Ady constata că a fost cel mai neîmpăcat duşman al feudalismului maghiar, cel mai autentic reprezentant al aspiraţiilor poporului muncilor numindul-i »pasăre de furtuni«. Iar tovarăşul Lukács György recunoaşte in Ady pe poetul de proporţii universale. Chiar şi istoricul burghez Szegfű Gyula recunoaşte un Ady pecel mai clarvăzător maghiar al epocii.Aparaţia lui Ady în literatură a stârnit o furtună de polemici şi lupte ideologice cum numai la aparaţia lui Felek s a întâmplat. Acum când regimul de democraţie populară dă posibilitate maselor largi ale cititorilor să cunoască pe adevăratul Ady popularizându-i opera şi numele, ne asociem şi noi la această frumoasă adie. Noi naţionalitatea română din R.P. Ungară ştim foarte bine, câ Ady nu sa luptat numai pentru drepturile maghiarilor asupriri din Ungaria de atunci, ci pentru a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare. El a scris aceste rânduri care întotdeauna vor constitui mândria poeziei maghiare: De ce nu naşte năzuinţa noastră Trupul de foc al unei singuri vreri? Când slavi, maghiari, români, pe noii ne-apasă Poverile aceloraşi dureri. De un mileniu vede omenirea De ce nu ne ’ntâlnim măcar acuma Cum ura ne sfâşie şi ne roade. Pe-a sufletului sfinte baricade? La fel vorbesc şi Dunărea şi Oltul Alunecă la fel cu flamuri moi. In patria lui Árpád vai de-acela Ce nu e ticălos, grof sau ciocoi! ION L. CARAGIALE .. Postul de radio din Budapesta aproape două luni dearândul anunţase in fiecare zi, că turneul teatrului Csokonai din Debreţin prezintă cu mare succes piesa lui Caragiale »O noapte furtunoasă« in regiunea Bihorului. Iar ziarele ne informează că în Germania Orientală şi in Republica Cehoslovacă afost prezentată. »O scrisoare predată, cealaltă mare piesă a lui Caragiale. Iată, deci un caz concret, când literatura contribue la cunoaşterea şi strângerea relaţiilor de prietenie intre popoare. Să ne oprim o clipă şi să vedem cine este Ion L. Caragiale‘ Ştim că a fost alături de Eminescu unul din cei mai mari scriitori ai literaturii române. Insă foarte puţinii sunt probabil aceia, care ştiu ca Ion L Caragiale al cărei seriei au un ton de optimism, a fost un persecutat al regimului burghezo-feudal din România boierilor. Ceea ce Eminescu a constatat cu tristeţe şi amărăciune, sărăcia si exploatarea poporului muncitor, jaful şi incorectitudinea, Caragiale a arătat prin prisma salivei ,si a ironiei. Chiar el insusi a spus ca »trebuesc biciuiţi cu arma râsului ticăloşii«. Sub ticăloşi se înţeleg conducătorii vieţii publice în primul rând ai partidelor conservator şi liberal, care ţineau în mâini toate demnităţile statului. Acum, dându se împlinesc 42 de ani, de la moartea lui, merită să ne aducem aminte de el. Ion L. Caragiale. Şi-a trait o bună parte a vieţii deseriitor departe de ţara lui, la Berlin, tocmai pentru faptul că nu era bine văzut de conducătorii de pe atunci. Popularitatea mereu crescânda a operelor lui au trebuit totuşi sa-i recunoască demnităţile de pe atunci, iar când scriitorul aîmplinit 60 de ani, au vrut să-l sârbătorescă, el însă a refuzat. Nu a dorit să fiesărbătorit de aventurierii carierişti ai politicii de pe atunci. Adevărata recunoştinţă a marelui scriitor i-a adus-o regimul de democraţie populară, care l-a declarat membru post-mortem al Academiei Republicii Populare Române. PÂINE NEAGRĂ de Darvas József vi. Era dimineaţă geroasă de decembrie. Nori cenușii întunecau întreg cuprinsul Pe unele locuri cârduri de corbi, zburând vertical, se lăsau pe sămânături râcâind de sub zăpadă ceva hrană. In semiîntuneric lucrurile păreau mai .«an, corbii vuituri ce să lăsau pe cadavre omenești. Moise Hegedüs mergea spre casă, venind dela curtea domnească. In zori s’a sculat si s’a dus la ferma să-l întrebe pe intendent dacă nu-l poate lua la luiatul si căratul lemnelor din pădurea domnească. Plata-i destul de mică, ce-i drept 50 de fiieri pe zi, dar ce sa facă, măcar o bucată de pâine să câştige şi ceva găteje uscate cu ce sa potolească răcoarea aerului din bordei. Astrurgerea de gatere chiar şi paznicul de pădure le-o trece cu vedere care altfel e om destul de aspru si cânos la inima. In zori, ‘când a ajuns la curtea domnească o mulţime de oameni din sat şi fermă aşteptau în faţa locuinţei intendentului. Când sosea vreun strain între ei, aceşti oameni îi priveau duşmănos, întocmai ca câinele flămând, careşi păzeşte osul. Fiecare spera ca, dacăceilalţi nu vor fi primiţi la muncă el are să fie.Vorbeau şi se jeluiau unul altuiă,, dar numai in şoapte ca să nu fie trezit intendentul, pentrucă s’ar supăra rău, ar alunga pe toţi. Cu feţele înclin zori până către orele 8 când se scule intendentul aşteaptau cu răbdare. In sfârşit dupa orele opt se ivi domnul între ei, odihnit, cu faţa proaspăt bărbierită, îmbrăcat cu palton încuptușit cu blana și cu cisme în picioare. După felul cum se adresa oamenilor înghețați de frig se putea vedea ca e bine dispus, s’a odihnit bine. — Na, was ist da,s? — Ge vreți? — Am dori să lucrăm domnule intendent — răspunseră oamenii in cor. Să fim luaţi la munca din pădure. — Acum nu vă pol da de lucru, — zise intendentul, ba- Lându-şi turecni cismelor cu bastonaşul de plimbare. Am tăiat puţine lemne, aşa că le pot astrângeşi argaţii noştri. Cel puţin nu fură timpul cu trândăvia. înţelesul acestor cuvinte căzu peste bieţi oameni, ca o ploaie ceţoasă, mohorîta. Privindu-i mişcarea buzelor, fiecare se gândea la jalnica lui situaţie. Acum ce are să se facă? Asta le-a fost ultima speranţă. Până acuma în fiecare an după căderea primei zăpezi erau angajaţi la munca din pădurea domnească. Chiar îi obligau pe cei care doreau să lucreze vara pe moşia boierească să ia parte la această muncă. Intendentul văzând feţele chinuite, triste, zise celor prezenţi, vânetaţile de frig, tremurând — Oameni, eu ţin seamă de faptul că v’aţi prezentat, veniţi la cancelarie sa va iau numele în serie şi la vară voi veţi fi primi primit la muncă. Intrară ipc dând in cancelarie, umiliţi. ..cu pălăriile în mână, încovoiau ca sub o povară. Moise Hegedus insa nu s’a înscris. Ged pasă lui ce o să fie la vară, dacă acuma miprimeşte muncă. Până la vara se poate prăpădi de foame cu familia cu tot. Para şi curtea domnească îndreptăndu-se spre casa, aprofundat în gânduri şi întrebări dureroase. Pana acuma promitea soţiei ca să mai reziste câteva zile, că se va începe tăiatul pădurii. Si acum nimic. Nici o speranţa. Acum ar avea nevoie de ceva câştig, ca sa poată cumpăra bucate si lemne pentru ca solia ii zace de câteva zile. A pierdut mult sânge. Trupul femeii e fierbinte ca un jăratec si totuşi o scutură frigurile. Ajuns acasa scutura zăpada de pe cisme si lovind în uşe intra în bordei, fii întâmpină un miros de grajd si o gălăgie infernala. Ochii obişnuiţi cu lumina şi capada de afara, câteva clipe nu putură descifra decât conturi în semiîntunericul dinlăuntru. Soţia era întinsă pe pat, acoperită cu vin palton vechn, zdrenţuit. Apă, Moise, apă, că ma aprind! — zise femeia răsuf- rând greu. In troaca gemea Feri, copilaşul de un an. Era flămând, de trei zie decât ii zace mama sa nu a supt. Julişca, feţişoara dormea dusa la picioareie mamei. Ioşca erai plecat la şcoala. Pe Hegedus parca îl sfredeli până in creieri, văzând a lătea suferinde. Dupa ce îi dădu apă nevestei lua copilul în braţe şi se plimba cu el în bordei, doar de va tacea. Dar degeaba. Plângea în continuu. — E flămând, — zise femeia. Da-i încoace să încerc dar daca voi avea ceva lapte. — Nu ți-l dau, ai tu destul de suferit Roza. — Ce să mă fac, pot să-l mai aud plângând. Se ridica cu greu, își desfăcu sânul oftit. Și lua copilul, care își vâri cu lăcomie fata în pieptul mamei. Dar înemând înceta de a mai suge din sânul sec, văzând ca nu vine nimic din el. Hegedus lua de pe dulap o oala în care erau câteva sfecle de zahar Merte. Pesui ’ câteva felii din zama și îmbie ^cu ele pe femeie Aceasta însă nu primi. In schimb Iulişca, îngrija cu lacoem. Hegedus puse câteva felii de sfecle dumicate în gura sugaciului. Soţia lui ar fi dorit lapte, dar de unde? Cum se plimbă cu copilul în braţe barbarul simţi ceva lichid galben, cu miros greu, prelingăndu- se pe mâna. Ceva ce curgea din copil. Injurând ii aşeză în covată şi se şterse cu o cârpă. In curând se făcu linişte în bordei. Adormiseră şi copiii şi femeia. Chiar şi Hegedus dormea aplecat pe masă, până când deodată fu trezit die strigatele soliei ,care se zbatea asudată cu pârul vâlvoi. — Nu vă atingeţi de mine... Lăsaţi-mi copilul. Nu vreau să mor. Moise! Moise! Nu lăsa sa mă pună în sicriu, să mă îngroape, că şi aşa am să reînviez. Hegedus ascultă îngrozit şi neputincios strigătele femeii. Ridică un colţ al păturii să vadă că dacă mai sângerează şi râmase înspăimântat. Femeia zăcea întrun lac de sânge, Hegedus își puse întrebarea, ce sa facă, cum să o ajute? Pe bătrânul dr. Sztancsek nu putea să-l cheme, în astfel de cazuri fiindcă sa temea ca fiind un om religios, are să-l dea pe mâna jandarmilor. Nici pe vecinii nu îi ,putea chema, femeia nici nu vrea sa auda de așa ceva. Tare mi-e Mg,— se plânse femeia, tremurând de frig. Ioşca, copilul venise dela şcoala cu vestea îmbucurătoare că a primit acolo o ceaşcă de lapte şi o felie de pâine şi ca începând de acum înainte în fiecare zi vor primi până la primăvară. — Cine v’a dat? întrebă Hegedus. — Domnul învăţător, răspunde băiatul. A zis dumnealui, ca sa vă spunem că astazi seara va li in şcoala ceva adunare, pentui părinţi Hegedus nu spuse nimic, dar ştia că el nu va lua parte la aşa ceva. Cine ştie ce se va întâmpla aici până de seară. — Moise, mi-e frig, îngheţ, — zise iar femeia. — Ce să-ți fac? Cu ce sa-ți încălzesc? Ştii bine că lemne nu avem. — Fă oricum, numai să fie cald, dacă nu-i altceva. taie lemnele şi scândurile patului, eu nu ma împotrivesc. — Aşteaptă numai puţin, aiduc eu lemne, — zise bărbatul. Dupa ce să lăsă întunericul, dăduse poruncă lui Ioşca să păzească , de vmama sa şi el porni in paidurea grofului dupa lemne. Ştia bine, că pe timpul iernii e periculos aşa ceva, pentru că sunt mulţi paznici, cere împiedică sărăcimea să se apropie de pădurile domneşti, dlar nu stătu mult pe gânduri. Intâmple-se orice, e vorbă doar de viaţa mamei copiilor ilui. După ce făcu un ocol mare, intra in pădure dinspre hotarul cu sămanături. Intrase mult în interiorul pădurii unde era aşa de intuneric, încât doar zăpada,alba îl ajuta să nu se izbească de copaci. In pădure domnea o linişte desăvârşită. (Va urma) Trad. de Ilie Ivănuş