Foaia Noastră, 1962 (Anul 6, nr. 1-24)

1962-09-01 / nr. 17

. Pentru cei care predau literatura romînă în şcoli: PAUL CORNEA „STUDII DESPRE LITERATURA ROMÂNĂ MODERNĂ’ Paul Cornea a publicat în ultimii ani, în reviste sau ca prefeţe la ediţii, o serie de studii importante despre literatura romînă modernă, cu deosebire despre perioada paşoptistă. Cartea sa înmănunchiază cîteva dintre aceste studii. Autorul se ocupă de scriitori ca: Budai Deleanu, C. Conachi, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, prezentaţi monografic, în desfăşurarea integrală şi complexă a personalităţii lor. Scriitorii sunt, fiecare, reprezentativi pentru anumite etape de dezvoltare a literaturii romîneşti: Şcoala ardeleană, perioada clasicismului epigonic aparţinînd veacului al XVIII-lea, dar şi (în Principate) primelor decenii ale veacului următor, precum şi perioada paşoptistă. Menţionăm apoi un studiu monografic despre N. Istrati, un altul referitor la paternitatea poemului Cîntarea Romîniei şi, în sfîrşit, un studiu amplu despre Pastelurile lui V. Alecsandri. O caracteristică generală a studiilor lui Paul Cornea este informaţia riguroasă, năzuind spre epuizarea izvoarelor, orientarea marxistă sigură, spiritul critic pătrunzător. Autorul urmăreşte fenomenele literare sau de cultură în determinarea lor socialistă, străduindu-se să evidenţieze originalitatea scriitorilor discutaţi, contribuţia lor la dezvoltarea literaturii naţionale. Caracterizarea operei este precedată, de fiecare dată, de o amplă şi colorată evocare a epocii, în cadrul căreia e schiţat, pe baza datelor biografice şi a sugestiilor oferite de operă, portretul scriitorului, ca personalitate umană şi literară. Asociaţii bogate, referiri edificatoare la literatura romînă şi universală, contribuie la definirea sensului ideologic şi a specificităţii artei scriitorului. Studiile lui Paul Cornea devin astfel nişte mici monografii, la elaborarea cărora uneltele istoricului literar şi ale scriitorului au colaborat fericit. Studiul despre Heliade Rădulescu, de pildă, începe prin a explica „evoluţia ideologică a lui Heliade şi baza ei de clasă”. Autorul examinează, minuţios informat, factorii care au contribuit la cristalizarea concepţiei ideologice a scriitorului : poziţia economicosocială, lecturile sale ca autodidact, poziţia sa faţă de evenimentele sociale ale timpului. Se conchide că Heliade, iluminist în punctul de plecare, exprimă, pe plan ideologic, în activitatea sa ulterioară „în forme proprii temperamentului şi alcătuirii lui morale, tendinţele acelei părţi a burgheziei din Ţara Romînească, ridicată în primele decenii ale veacului, care dezlănţuise lupta împotriva orînduirii feudale, reclamînd egalitatea civilă şi politică, însă nu prin înlăturarea boierimii, ci prin participarea, alături de ea, la gestiunea treburilor publice şi conducerea statului”, (p. 156). în acelaşi mod, apelîndu-se la numeroase şi concludente referiri, făcîndu-se observaţii interesante şi originale, exprimate într-un stil degajat, sînt analizate ideile estetice ale lui Heliade, opera sa literară, relevîndu-se, de pildă în legătură cu proza, predilecţia scriitorului pentru pamflet, unde a dat cîteva piese memorabile. Metoda este folosită, cu aceleaşi bune rezultate, şi în cazul altor scriitori: Budai- Deleanu, C. Conachi, N. Bălcescu, Vasile Alecsandri, N. Istrati, ca și în amplul studiu sintetic privind literatura de la 1848. Avem însă impresia că uneori autorul face un abuz de comentarii asupra unor chestiuni laterale, minore, riscînd să se îndepărteze prea mult de ideile principale pe care le urmărește. Ar fi fost necesar, de aceea, un efort mai susţinut în direcţia concentrării. Stilul vioi, expresia colorată, plastică, claritatea ideilor, fac însă în genere lectura cărţii nu numai instructivă ci şi agreabilă. D. PACURARU LITERATURĂ' ' AKTA (2^^>GjXO 0*0 <3X*D C ŞTIRI CULTURALE Numele lui Lev Tolstoi este cunoscut in lumea întreagă. Nemuritoarea sa operă este citită în 114 limbi de pe glob. In anii puterii sovietice, cărţile lui Tolstoi au fost tipărite în limba rusă de 994 de ori într-un tiraj de 88.390 mii exemplare, iar în limbile celorlalte popoare sovietice de 788 de ori, într-un tiraj de 8.394 mii exemplare. Popularitatea lui Tolstoi dincolo de hotarele Uniunii Sovietice este de asemenea uriaşă. Statistica traducerilor efectuate dovedeşte, cu prisosinţă acest lucru. In Brazilia, o editură a inaugurat recent publicarea unei serii de romane clasice din literatura mondială, intitulată „Romanul veşnic”. Primul roman apărut este „Război şi pace". * Juriul „Cercului de studii în domeniul literaturii pentru tineret” de la München, R. F. Germană, a ajuns la concluzia că niciuneia din cărţile pentru tineret editate în Germania occidentală nu merită să i se acorde vreun premiu. (Urmare din pag. 3.) uimiţi de cele văzute. Cercetătorilor le-am prezentat un material bogat şi variat, despre care ei nici n-au visat. Teatrul însă nici acum nu m-a luat în serios, dar Partidul Muncitoresc Român a observat că ceea ce întreprind eu, este o muncă culturală şi mi-a acordat sprijinul său. Conducerea de atunci a oraşului mi-a dat şi ceva bani pentru a cumpăra cărţi de specialitate, iar muzeul regional mi-a pus la dispoziţie obiecte de muzeu privitoare la istoria teatrului, şi am mai strîns ceva material şi de la particulari. Atunci mi-a venit ideea ca să nu ne mulţumim ca aceste obiecte să fie prezentate doar în cadrul unei singure expoziţii, ci să depunem bazele unui muzeu, unde oricînd şi oricine le va putea vedea. Mi-a trebuit mult timp pînă să înving o serie de formalităţi birocratice, dar în sfîrşit mi-a reuşit. Astăzi în anul 1962, muzeul are patru săli uriaşe. Materialul este aşezat în vitrine frumoase, în dulapuri de sticlă şi pe pereţi în cadre potrivite. Totul este inventariat, sistematizat, grupat. Intr-o sală sunt numai obiecte muzeale din istoria teatrului român, în celelalte trei, din trecutul şi prezentul teatrului român, maghiar şi german. Colecţia Extrem de bogată este colecţia afişelor. Mai multe sute de bucăţi. Cel mai vechi afiş e din 1819, cel mai nou din 1962. Un afiş îngălbenit din 1878 anunţă onoratul public că va avea loc premiera piesei „Revizorul” de Gogol. Un altul din 1839 e tipărit pe mătase, cu ocazia debutului faimoasei artiste, soţia lui Bartha, în comedia „Notarul din Peleske”, iar un alt afiş, din 1874, anunţă deschiderea teatrului (de astăzi) cu piesa „Vînătoarea din Mátra” de Fáy András. La deschiderea festivă a fost de faţă şi împăratul Franz Josef, despre care a fost consemnat că a adormit în timpul spectacolului. Şi încă alte trei afişe interesante, din care aflăm că: în 1868 şi 1871 a jucat la Arad trupa directorului de teatru Mihai Pascaly, din Bucureşti; la acest ansamblu a funcţionat ca suflet poetul Eminescu, iar în anul 1870 trupa teatrală a lui Matei Milie, cel mai mare comedian roman al tuturor timpurilor. Aceste trei afişe sînt adevărate rarităţi, existînd din fiecare cîte un singur exemplar. In 1892, în beneficiul corului teatrului s-a reprezentat opera „Dominoul negru” de Auber. Mai amintim şi cîteva obiecte foarte interesante care se află în muzeu. Aici se află pianul vechi pe care l-a folosit Liszt Ferenc în anul 1846, cînd a concertat la Arad, apoi vechile gravuri în aramă, înfăţişînd pe nemuritorii precursori ai artei dramaticei maghiare: Munkácsi Flóra, Széppataky Róza (soţia lui Déry). Aici se păstrează scrisoarea din 1870 a marelui regizor şi artist al Teatrului Naţional din Budapesta, Szerdahelyi Kálmán, adresată cetăţeanului Dániel Antal din Arad, prin care îi trimite şi îi mulţumeşte pentru cei 50 de forinţi, primiţi ca împrumut. Apoi o sumedenie de fotografii ale renumiţilor artişti români şi maghiari din secolul XIX şi XX, în vitrine programe, note şi partituri vechi, amintiri din vremurile cînd Brahms, Liszt, Joachim, Wieniawsky, Hubermann, Kocián şi Kubelik au concertat la Arad. Tot în vitrină se păstrează prima ediţie, din 1821, a tragediei „Bánk bán” de Katona József, precum şi banda primului film făcut la Arad. Filmul intitulat „Nuntă ţărănească” a fost făcut în anul 1913, avînd o lungime de 200 metri. Cea mai veche clădire de teatru Din documentele vechi Iosif Sîrbuţ a descoperit că cea mai veche clădire de teatru nu s-a ridicat la Bucureşti, Iaşi, Craiova sau în Ardeal la Cluj, Timişoara sau Sibiu, ci la Arad, unde s-a jucat cu regularitate teatru. Primul spectacol a avut loc în anul 1817, în casa cu etaj, clădită de cetăţeanul Hirschi Jakab. Teatrul avea sală pentru spectatori, scenă, loji şi cabinegarderobă. întemeierea teatrului era privită de către fondator ca o întreprindere capitalistă, dar investiţiile nu prea s-au dovedit a fi rentabile, fiindcă directorii de teatru în repetate rânduri au rămas datori cu chiria. Această clădire veche se mai poate vedea şi astăzi, în strada Gh. Lazăr, în prezent funcţionează în ea un cinematograf. O placă comemorativă, aşezată pe peretele clădirii, ne vesteşte că pe vremuri aici au jucat Széppataky Róza (Déryné), Mihai Pascaly, Matei Millo, şi aici a suflat Mihai Eminescu. — Din cîte bucăţi se compune muzeul? — Un răspuns preciz în momentul de faţă nu mă pot da — declară Iosif Sîrbuţ —, fiindcă inventarierea încă nu s-a terminat. Dar în scurt timp voi fi gata şi cu aceasta. Nu-i lucru uşor, fiindcă primesc mereu relicve noi. După părerea mea, numărul lor se ridică la mai multe mii: picturi, desene, statui, cărţi, afişe, fotografii, scrisori, costume, arme, instrumente muzicale, panglici de coroane de flori, unelte, lămpi vechi, peruci şi multe alte obiecte. Afară de aceasta avem o colecţie de şase sute de manuscrise de piese vechi de teatru, nenumărate note de operă şi de operete, printre care sînt cîteva foarte rare şi valoroase. Károly Sándor Iosif Sîrbuţ, fondator de muzeu UN COLŢ DE ŢARĂ La „Poarta de piatra “ Călătorul venit din sudul Cîmpiei Maghiare, — unde ochiul este obişnuit cu privelişti oferite de întinderi nesfîrşite — chiar de la Sárospatak, orăşel situat lingă rîul Bodrog, şi pînă la Sátoraljaújhely, începe să observe cum se ridică din ce în ce mai mult lanţul munţilor Zemplén. Du pă Sátoraljaújhely — alt oră şel, care este situat tocmai lingă frontiera cu Cehoslovacia — trenul o coteşte spre típus şi şerpuieşte printre munţi, înaintînd spre localitatea Pálháza, vestită pentru minele ei şi pentru marea-i întreprindere prelucrătoare de cherestea. De la Pálháza majoritatea călătorilor își continuă dru mul spre Füzérradvány, res tul aşteaptă plecarea unui trenuleț special spre vestitul castel — al fost grofului István Károlyi — construit pe un vîrf de munte, care barează drumul. Oamenii însă au săpat un tunel sub munte, tocmai sub castel şi trenuleţul trece prin acesta ca printr-o poartă îngustă de piatră. Privesc din fereastra trenului minunata privelişte a regiunii şi de-abia mă pot stăpîni să nu-mi exprim admiraţia prin exclamaţii de bucurie. Parcă am fi undeva prin Elveţia şi nu în Ungaria. De ambele părţi ale văii se înalţă munţi acoperiţi de păduri de fag, stejar, ulmi şi brazi. Munţii sînt întrerupţi de cotituri şi strîmtori a căror formă şi colorit întrece orice închipuire. La poalele munţilor şi prin poiene zăresc corturi cu steaguri şi inscripţii care anunţă din care judeţ sunt pionierii veniţi şi instalaţi aici cu tabăra de vară. Se aflau acolo cel puţin 50 de corturi de pionieri, în faţa fostului castel Károlyi — acum casă de odihnă amenajată pentru angajaţii întreprinderii de exploatarea pădurilor —, forfotă mare. Turişti sosiţi cu un autobuz frumos din Cehoslovacia se fotografiază în grupuri în aşa fel, ca obiectivul aparatului să prindă ceva şi din frumuseţile naturii înconjurătoare. Apoi se duc să-şi potolească setea în „grădina” restaurantului — adică în pădure. Majoritatea oaspeţilor cehoslovaci vorbesc binişor limba maghiară. Discută cu localnicii sau cu excursionişti maghiari despre evenimentele întîlnirilor de fotbal din cadrul campionatului mondial trecut, întreb pe unul mai tăcut dintre ei, cum le place poarta de piatră şi-n general excursia în Munţii Zemplén. — Minunat, parcă am fi în Elveţia, în general toţi au fost încîntaţi de acest colţ frumos al ţării noastre, deşi oaspeţii cehoslovaci sînt obişnuiţi cu asemenea privelişti. I. IVANUS Casa de odihnă a silvicultorilor de la „Poarta de piatră”.