Foaia noastră, 1985 (Anul 35, nr. 1-52)

1985-03-29 / nr. 13

O mărturisire de toate zilele în vara trecută, un ţăran din neamul meu, lingă un pahar de bere, mîndru şi mulţumit, îmi vorbi cam aşa: - Eu trăiesc bine. De doi ani sint in pensie. Să mă crezi, sint un om fericit. Copiii mei toţi trei sint aşezaţi, au casa lor, doi la oraş, unul in sat. Am patru nepoţei şi două nepoate, toţi să­nătoşi, deştepţi şi frumoşi. De lucru insă nu m-am lăsat nici astăzi. Pe cind era să ies la pen­sie mi-am vindut casa din sat şi mi-am cumpărat un sălaş cu un iugăr de pămint, lingă şosea, nu departe de oraş şi de sat. Mai lucrez şi la cooperativă, sunt la vite, precum am fost şi înainte. Primesc pensie,­­ aproape patru mii şi mai ciştig şi la cooperati­vă. Acasă am patru vaci, trei de muls, una­­îngrijită. Îngraş porci, aşa că am contractaţi vreo douăzeci pe an. Mai îngraş şi pentru mine vreo patru-cinci, din care dau in fiecare an cite unul şi la prunci. Ţinem şi ga­li­ţe, pui, gişte şi raţe, şi pen­tru noi, şi pentru piaţă. Ducem o viaţă mulţumită, suntem­ îndes­tulaţi. Păcat că începem să im­­bătrinim. . . Că ştii, oamenii ca noi nu se lasă de lucru pină ce nu cad din picioare. In anul trecut am pri­mit la sălaş curent electric. De-a­­tunci avem tot felul de maşini casnice. Avem maşină de spălat, de stors, radio, televizor, moriş­­că de măcinat urlău şi ce mai ştiu eu ce, de toate, de toate. Acum vreau să-mi cumpăr un tractoraş pentru aratul şi lucra­tul grădinii. Cred că ăsta va fi mai bun decît caii, că nu cere nutreţ numai cind lucră. Nu mai ţin cai, că azi-miine n-oi mai fi in stare de ei. Dar să ştii că-i iubesc şi astăzi, nu degeaba am trăit zeci de ani cu ajutorul lor. Cred că mai ţii minte că înain­te de Eliberare am fost slugă, iar apoi mai mult de zece ani plugar particular. Cind eram slugă, dormitorul meu era grajdul. Aveam un pat, ridicat aproape de grindă, ca dacă cumva s-ar slobozi un cal sau o vacă, să nu mă calce în picioare. Acolo un grajd nu a­­veam nevoie de încălzire. Ei, bi­ne că mi-am adus aminte, astăzi avem încălzire centrală la sălaş. Trăim, vere, o viaţă mai bună decît bogaţii de odinioară. E a­­devărat că muncim mult, dar iţi spun aşa cum e, are înţeles. Cîndva poate că părinţii noştri au muncit şi mai mult de­cît noi, dar nici prin gînd nu le-a trecut că vor duce o viaţă ca a noastră. Au lucrat, au tru­dit şi pe cind ajunseră anii noştri erau siliţi să se sprijine pe prunci. Cu Eliberarea ni s-a schim­bat lumea. Precum ţi-am spus, eu, ca pensionar sint in stare să-mi ajut copiii. Adevărat e, că nu prea au nevoie de ajutorul meu, dar mă ţin de zicală: e mai bine să dai, decît să pri­meşti. Cu femeia ne vorbim de multe ori, şi nădăjduim că poa­te şi pruncii noştri işi vor ajuta la vremea lor copiii lor, pe ne­potaşii noştri. Părinţii mei bie­ţii, nu ne-au putut ajuta, că n-au avut din ce. Să ştii, văruţ, că ei abia cîştigau pe vremea lor cu ceva mai mult intr-un an, de­cît cîştigăm noi azi intr-o lună. Că dacă ei cîştigau intr-un an douăsprezece-cincisprezece chin­tale de grîu, erau fericiţi, că a­­veau pîinea cea de toate zilele. Astăzi, noi atîta venit avem lu­nar, de multe ori. în trecut, nu numai acela a fost necazul că pămîntul n-a rodit atîta ca as­tăzi, dar şi aceea că lucrătorul n-a primit simbrie ca lumea. Pe atunci, roadele pămintului erau ale unor aleşi. Asta n-a fost cu dreptate. De un singur lucru însă îmi pare rău. Că n-am umblat la şcoală. Nu pentru că aş fi do­rit alt lucru în viaţa mea, decît plugăritul, dar mi-ar fi plăcut să ştiu mai mult. Ar fi fost bine dacă m-aş fi priceput mai bine la lucrul meu, că s-ar fi meri­tat. Asta le-o spun tinerilor de multe ori, că cine ştie mai mult, slujeşte mai bine îmbogăţirea co­munităţii în care trăieşte. Prin munca sa se ajută şi pe el, dar şi pe cei care trăiesc şi gindesc ca el. . . Poate n-am reuşit să-l citez din vorbă-n vorbă, dar acestea au fost sentimentele, gîndirile pe care mi le povestise­­ lingă un pahar de bere,­­ ţăranul din neamul meu, mîndru şi mulţu­mit. O mărturisire de toate zi­lele . .. Petru Popuţa Din folclorul românilor din Ungaria „ Santnacioc, în prima simbătă a postului mare se sărbătoreşte ziua de Sfîntul Toader. Dat fiindcă a­­ceasta este prima sărbătoare a­­devărată de primăvară, în a­­ceasta zi se practicau multe o­­biceiuri şi credinţe. Din descrie­rea lui Gergely Moldovan (Ro­mânii din Ungaria, Bp. 1913) reiese, că Sfîntul Toader nu a fost numai un sfînt bisericesc, ci şi o fiinţă mitologică. Cu acest fapt se explică, de ce de sărbă­toarea Sfîntului Toader se lea­gă pe de o parte obiceiuri bi­sericeşti, pe de altă parte cre­dinţe laice legate de spiritele ne­curate. Dintre obiceiurile bisericeşti trebuie să amintim în primul rînd pregătirea şi împărţirea „griului fert” în biserică: în co­munele populate de români griul era pregătit de femeile care fă­ceau prescurile pentru slujbele bisericeşti în tot cursul anului. De la aceste femei, numite „prescurăriţe”, putem afla şi în zilele noastre modul de pregăti­re al griului fiert. „Cind să-ncepe postu, săptă­­mîna ce-ntiie, aduc on kilogram dă grîu. Pă masă îl curăţesc şi-l pun intr-o vas curat. O săptă­­mină îl moi cu apă, şi aşe-i dă fin dă numa, îl ferb, da’ nu pun pă el zahăru, pină îl las aşe in apă, şi simbătă dimineaţa am sucuit să-l incălzăsc o ţîrucă. A­­poi pun mnere-n el, şi d-asupra boabe dă ţucul. în t­on vas il duc la beserecă. Acolo popa îl sfinţeşte şi il împărţeşte la oa­meni. Tăt capătăt cîte-o linguri­ţă. Mincă şi în beserecă, da du­ce şi acasă din el.” - m-a in­format Maria Anca (născută Mărcuş), prescurăriţă din Giu­­la. începind cu ziua de Sintoa­­der, în fiecare sîmbătă a postu­­lului se pomenesc morţii în bi­serică, în „sîmbetele morţilor” ard luminări în amintirea mor­ţilor şi se împart anafore. Ana­­forele se consumau în biserică, dar se duceau şi pentru cei ce au rămas acasă. Creştinii pri­meau anaforă în cele mai mari sărbători calendaristice, aşadar şi la ziua de Sfîntul Toader. în ziua Sfîntului Toader este interzisă munca, se îngăduie un singur lucru, tunderea mînzilor. Tot de această zi leagă şi o­­biceiul spălatului părului, prac­ticat de fete în fiecare sat po­pulat de români. Dimineaţa, fe­tele culegeau muguri din pomii înfloriţi, îi fierbeau în apă, iar cu această apă se spălau pe cap, apoi o vărsau la rădăcina unui pom roditor, cu scopul de a le creşte părul, în unele variante, după spălarea părului mama îşi pieptăna fetiţa spunînd urmă­toarea poezioară: „Coada-n jos, Fata-n sus, Babii on colac, Fetii on diac ” Terminînd versul, tăia o şu­viţă din părul fetei, il lega în ceva şi îl arunca, că fata să fie sănătoasă şi să o apere de „strigoi”. La Otlaca-Pustă se credea că pentru aceea trebuie spălat pă­rul a Sîntoader în felul amin­tit, fiindcă în caz contrar „te ţipă caii lui Sîntoader în baltă”. Întîmplarea cu „calu’ lu’ Sin­­toader” se cunoaşte în fiecare colectivitate românească. Calu’ lu’ Sîntoader se iveşte şi îi pe­depseşte pe toţi cei ce lucrează în această zi. Să vedem cîteva date referitoare la această fiin­ţă mitologică. „Muierile nu torceu, nu ţeseu sara în săptămina lu Sîntoader. Pină după Sîntoader nu să face nimică că vine calu lu Sîntoader şi te bate. Ci la 6-­ ceasuri nu mai lucrau.” „In săptămina lu Sîntoader n-am lucrat. Tătă săptămina. Nimic, nimic. S-o auzit aici că on uom o lucrat in săptămina lu Sîntoader. Atunce o vinit ca­lu lu Sîntoader și tătătăt l-o căl­cat, l-o turtit. O sîntîi că l-o călcat. Cal alb o fost. Acela o fost calu lu Sîntoader.” în legătură cu această fiinţă mitologică există şi multe alte credinţe şi obiceiuri. Emilia Martin Actualităţi Sperăm că în săptămina ce urmează se va încălzi vremea şi vom putea începe muncile în grădină. Pe lingă curăţarea şi tunderea pomilor­­ primul lu­cru să fie dezgroparea viţei de vie. Dacă întîrziem cu acest lu­cru, butucii vor înfrunzi mai tîr­­ziu, iar îngheţurile din mai pot dăuna lăstarilor fragezi. Cine a tăiat viţa mai devreme­­ s-o e­­xamineze din nou, nu cumva butucii s-au dăunat în urma fri­gului. Dacă observăm astfel de daune, coardele de viţă să le tăiem pină la partea sănătoasă. (Să procedăm la fel şi la po­mii fructiferi.) Să exeminăm şi butucii de cultură în formă de cordon şi de spalier şi să slăbim legături­le, nu cumva acestea să taie în coardele de viţă. După tunderea viţei şi a po­milor este foarte importantă strîngerea şi arderea părţilor în­depărtate. Să nu le ducem aces­tea la compostieră, pentru că dăunătorii îşi continuă şi acolo funcţia vitală şi pot fi izvorul noilor infecţii. La tratarea vinului să avem grijă ca vasele să le umplem la cîte două săptămîni. Dacă am observa ca sare brună, vinul să-l tratăm cu sulf de vin. în serele neîncălzite, ridichea de lună trebuie deja îndepărta­tă, pentru că altfel va reţine ex­ploatarea a doua. Paturile să le pregătim pentru castraveţi. La un metru curent să punem 60- 70 kg de gunoi de grajd, pe ca­re să-l acoperim cu un strat de sol de 2 cm (două părţi de ţe­­lină şi o parte de gunoi de grajd fermentat bine). Răsadurile de ardei pentru cultura din grădină, înainte de stadiul cu patru frunze, să le transplantăm în ghiveciuri nu­tritive de 5-8 cm. Temperatura din încăpere să nu scadă sub 20 °C. Putem transplanta şi înmulţi plantele de apartament. Să asi­gurăm ghiveciuri de mărimea potrivită. Plantele mai mari să le trans­plantăm în ghiveciuri mai mari, iar care au adus mlădiţe mai multe, le putem înmulţi. 1. Cefan VINERI 29 MARTIE 1985 J^PUcid deschis al lui bace Vasile^^. m ausqt ca.. Uomu ocoş învaţă şi din ba­iu altuie. Asta-i o zicală din bă­­trîni, cunoscută şi dă tînărime d-amu. V­oarbe înţălepte ca as­te multe mai sint, da’ nu-i d-ajuns să le cunoaştem, ce-i mai bine să ne ţinem dă iele, dacă pu­tem. La una ca asta s-ar pute spune o altă zicală, bunăoară că „dac-am şti c-om pica, ne-am pune-n cur”. Ce-i dirept îi di­­rept, nu tădauna ştim cind om pica, da’ nu-i rău dacă tădauna sintem­ gata dă picat, cind pă­şim p-on loc alunecoşi No, după atîte voarbe, să vă povestesc ce-am auzit mai dău­­năz dă l-on cunoscut, on tînăr harnic şi dă viaţă, da’ dacă din baiu lui or învăţa şi alţi, nu nu­ma iei, săracu. Cum zic, mai dăunăz în uli­ţă mă-ntălnii cu on tînăr, pă nu­me Ionica lu Tătosu, pruncu lu’ o şogoriţă de-a me după muiere. Ionica-i şofer la Ciaba, un tătă­ri umblă la lucru, da’ p­ingă asta ş-acasă să acupă cu dă ta­te ce-i poate aduce bani. Aşe dară şi Ionica are porci ş-amu, batăr că pă Crăciun o tăiet doi la familie, şi batăr că la stat o vindut vo zece gră­suni, ce-or fost în contrat. Nu­ma că şi cu iei s-o-ntîmplat una ce pîn-amu încă niciodată. Ade­­cate, Ionica o avut o scroafă d-a făta, da’ io mai rămas acasă în­că ş-on grăsun dă clisă. Iei, cu gîndu că pină cind i-a vini vre­me scroafii să fete, i-o ţinut în t-on coteţ cei doi porci. Eh, da’ gazda, cine mai şti dîrce şi cum, n-o sămărit bine zilele scroafii, aşe că - cu vo­­ri-pa­­tru zile mai dăvreme dîcît cum o gîndit iei­­, înt-o noapte scroafa o fătat fără ajutor. Pă cind Ionica s-o sculat şi le-o dus lăturile la porci, vede că scroa­fa n trecut păstă­rile grele, da’ numa doi purcelaş o aflat in viaţă, tri turtiţi şi cine mai şti cît o mai mîncat din ii grăsuni. Cind o gătat cu poveste lui, Ionică, aşe zîmbind dă silă zice aci cătă mine voarba ceie din bătrîni, adecate că „nomu ocoş învaţă şi din baiu altuie", tum­­na dîrt­una ca asta n-ar strica dacă aş scrie în Foaie întimpla­­re lui, da’ dacă cineva, citind-o, ar învăţa din ie, că dă-nvăţat ieste ce-nvăţa. O dată, că treabă să fim cu mare băgare dă samă la vreme fătării, să sămălim bi­ne zilele, că la macar care ani­mal îi treabă ajutor cind fată şi după ce fată. Apoi, că pă cind vine vreme fătării iosagu să fie la locu cel mai potrivit, dacă nu vrem să rămînem fără spor. No, cind apoi ne-am dăspăr­­ţît, Ionică, ca şi care o terdut din vreme, iute s-o suit pă bi­­ţicli ş-o-nceput s-o mîie din pu­tere. Cum o-nvîrtit doauă ori in pedale, i-o alunecat roata ce dî-nainte, şi hops (!), pică Ioni­că in marjine drumului. Norocu pă iei, că oleacă o fo’ încreme­nită neaua, aşe că nici nu s-o lovit pre tare, da’ nici banile nu şi le-o arătît. S-o sculat in pi­cioare, s-o aşezat iară pă şauă, d-amu numa cu mare băgare dă samă o mărs mai dăparte. Da’ numa cind o mărs cîtva m-o vi­nit mie în minte zicala ceielal­­tă, adecate că „dacă ar şti no­mu c-a pica, s-ar pune-n cur”, aşe că atunci n-am avut modru să i-o spun, așe că amu și lui i-o spun. Mai bine mai tîrziu, dîcît niciodată! Iaca, cum ajun­­gem dă la o zicală la alta! Vă salută cu drag: Vasile Ciurdaru pensionar

Next