Foaia Noastră, 1987 (Anul 37, nr. 1-52)
1987-01-30 / nr. 5
VINERI 30 IANUARIE 1987 135 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale Marele probator şi dramaturg român, apreciat de către Victor Eftimiu ca „astrul strălucit al pleiadei” din literatura română, în care Eminescu a fost luceafărul, iar Ion Creangă, Ion Slavici, Alexandru Vlăhuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Constantin Dobrogeanu-Gherea stele de mărimea întîi. Caragiale nu este numai un scriitor al românilor. Pornind de la realităţi româneşti, creînd scene şi tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi sinteză a operei lui, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibilităţile omului de a se perfecţiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explică interesul constant faţă de dramaturgia lui nu numai al spectatorului român, ci şi al celui de pretutindeni, în timp ce prin Eminescu poezia română cunoştea nivelul cel mai înalt de dezvoltare, Caragiale dădea teatrului şi prozei româneşti o strălucire deosebită fiind cel dintîi mare scriitor obiectiv. Se poate considera că, în transformarea literară care urmează epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator şi un model pentru generaţiile de mai tîrziu, în aprecierea lui G. Ibraileanu .Caragiale este cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, care critică şi care explică. I. L. Caragiale s-a născut în satul Haimanale (azi comuna Ion Luca Caragiale), în apropierea oraşului Ploieşti, a învăţat în satul natal, la Ploieşti şi Bucureşti. în bogata-i viaţă a fost sufleur, corpist de roluri, cronicar dramatic, traducător, revizo şcolar, ziarist, profesor, director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, beral şi umil funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, în urma unor conflicte cu oficialităţile vremii a fost obligat să se expatrieze „voluntar” (în 1904) la Berlin. Ctitor al limbajului dramatic românesc, autor al celor mai valoroase comedii de moraluri, de caracter, de intrigă, de situaţii şi de limbaj din literatura română, creator de tipuri originale şi de modele de artă literară, I. L. Caragiale a realizat o veritabilă „comedie umană” apreciată în egală măsură pe scenele teatrelor din Bucureşti, Paris, Roma, Buenos Aires, Moscova, Londra şi Tokio. Tradusă în 25 de limbi şi mult apreciată în străinătate, opera caragialiană face parte din marile valori ale literaturii universale. Continuînd drumul deschis de Vasile Alecsandri, Caragiale ridica literatura dramatică românească pe cele mai înalte culmi, excelînd cu deosebire în cormedie. în timp ce predecesorul său se încadrează în romantism, I. L. Caragiale este un scriitor clasic realist. Stilul lui Caragiale este oral nu numai în comedii, unde este pretins de natura genului. Căcii şi în schiţe şi nuvele, autorul comediei „O scrisoare pierdută” se aseamănă cu art alt artist al limbii vorbite, cu Ion Creangă. Lipsa descrierilor de natură în opera prozatorului nu este întîmplătoare. Dotat cu o inteligenţă vie şi cu un ascuţit spirit de observaţie, adunările publice, berăriile cu mulţimea lor îi ofereau un bogat material de observaţie, Caragiale devenind astfel cel mai mare creator de caractere din literatura română. Opera bogată şi variată a lui I. L. Caragiale constituie o vastă frescă a societăţii timpului, în comedii este înfăţişat mediul orăşenesc (O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută), scriitorul ironizînd moravurile bugheziei din societatea românească de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Schiţele completează tabloul cu unele aspecte noi, extinzînd sfera şi asupra începutului secolului al XX-lea. Singura sa dramă „Năpasta” a cărei acţiune este plasată în mediul rural, se distinge prin profunzimea cu care e înfăţişat sufletul ţăranului român. Caragiale prezentă în comediile sale nu numai moravurile vremii, ai şi o serie de tipuri reprezentative, cu însuşirile lor particulare bine conturate. Opera lui Caragiale în totalitatea ei conturează două universuri artistice distincte: unul comic şi altul tragic. Universul tragic este însă ilustrat doar prin cîteva scrieri (ex: Năpasta, în vreme de răsboi, O făclie de Paşte etc). Capitolul ce mai important îl formează dramaturgia. Interesul dramaturgului pentru teatru trebuie căutat în tradiţia familială: tatăl fusese actor, la fel şi cei doi unchi, Gostache şi Iorgu, care mai erau şi autori dramatici, conducători de trupe teatrale. Comedia „O noapte furtunoasă" apărută în revista „Convorbiri literare” (1879) porneşte dela pretextul unei farse de mahala. Piesa este elocventă pentru cele trei mari direcţii de manifestare ale teatrului caragialesc: nivelulsocial, sufletescpsihologic şi cel verbal. Operînd cu tipuri şi situaţii specific locale, comedia aceasta inaugurează în teatrul românesc o eră nouă a originalităţii şi a valorii clasice. „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, farsă într-un act este o capodoperă de ironie şi înscenare dramaturgică pornind de la o temă folosită şi de V. Alecsandri în „Iaşii in carnaval”. Cea mai complexă dintre comediile lui Caragiale, „O scrisoare pierdută” publicată în anul 1885. Toate calităţile dramaturgiei lui Caragiale se întîlnesc în această comedie: geniul verbal, dinamismul replicilor şi al intrigii ştiinţa de a trece pe nesimţite de la personaj la tip şi invers, de la simpla întîmplare la semnificaţia generală. „D-ale carnavalului” trece dincolo de o simplă farsă de carnaval, dezvăluind complexitate şi însuşiri tehnice inegalabile. Un loc aparte în opera dramaturgică a lui Caragiale îl ocupă „Năpasta” reprezentînd o încercare a dramaturgului de a echilibra în opera sa comicul şi tragicul, universul burghez orăşenesc cu cel ţărănesc. Al doilea plan important al operei lui Caragiale îl reprezintă momentele şi schiţele. Asemănătoare prin fondul lor dramatic şi comic cu teatrul ele urmăresc strădania de a cuprinde, în esenţa lor, întreaga societate română burgheză, educaţia familială (Domnul Goe, Vizită, Bulo) descompunerea familială (Mici economii, Tren de plăcere), superficialitatea presei (Reportaj, Ultima oră), incompetenţa didactică (Un pedagog de şcoală nouă) etc. Prin schiţe şi momente, prozatorul realizează o adevărată analiză a societăţii româneşti, surprinsă în cîteva din zone mici însemnate: familia, şcoala, birocraţia, presa, justiţia, cafeneaua, berăria, trenul etc. Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observaţie psihologică şi naturalistă (O făclie de Paşte, Păcat, Două loturi etc.) şi a realizat cîteva capodopere în genul fantasticfabulos, pornind de la un substrat folcloric (La hanul lui Minjoală) sau de la motive de mai largă circulaţie europeană (Kir Ianulea). Ca şi Eminescu, Ion Luca Caragiale s-a istovit într-o lungă activitate de gazetar, scriind foiletoane ocazionale, cronici dramatice editoriale sau articole de doctrină politică. Din 1878 pînă în anul 1881 lucrează - împreună cu I. Slavaci şi M. Eminescu — laredacţia ziarului conservator Timpul iar la întîi ianuarie 1894 editează, împreună cu I. Slavaci şi G. Coşbuc revista literară Vatra. în general, articolele lui Caragiale au fost considerate ca o anexă a prozatorului, deşi dinamismul, ironia şi anecdota conferă acestor pagini o valoare comparabilă cu aceea a momentelor şi schiţelor. Geniu clasic şi realist, alternând cu dezinvoltură procedeele tipizante, specifice comediilor moliereşti, cu observaţia omului politic şi social, specifică scriitorului realist, continuînd tradiţia inaugurată în teatru de V. Alecsandri. Caragiale este, în literatura română, creatorul limbajului dramatic, aşa cum e Eminescu creatorul limbajului liric, Ion Creangă, creatorul limbajului narativ iar Titu Maiohescu, creatorul limbajului critic și filozofic. e. b. La Teatrul-studio Madách a fost pusă în scenă nu demult drama „Caligula” de Camus, în regia lui György Lengyel. Rolul titular a fost interpretat de Péter Cseke, în imagine: actorii Gábor Vass și Péter Cseke. Caligula — de Camus Premieră la „Teatrul din Pesta” La Teatrul din Pesta, recent a avut loc premetra piesei „Cîntăreaţa chelă” de Ionescu, pusă în scenă de regizorul Dezső Kapás. In cadrul aceleiaşi reprezentaţii figurează şi piesa „Lecţie particulară” de acelaşi autor. La Muzeul Ernst, s-a deschis expoziţia care cuprinde activitatea lui Gábor Body (1946-1980). Organizată de Gábor Bachmann şi László Vidovszky, expoziţia prezintă toate acele filme pe care le-a regizat sau le-a proiectat artistul puţind fi vizitate pînă la 8 februarie. Expoziţie la Muzeul Ernst