Noi, românii din Ungaria, 1992 (Anul 2, nr. 1-52)

1992-01-17 / nr. 3

NOI 17 IANUARIE 1992 ! Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte?... Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Cînd cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gîndirii înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Mihai Eminescu Glossă Totuşi tu ghici-vei chipu­i, Şi de plinge, de se ceartă, Tu în coif petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. Căci aceloraşi mijloace Se supun cîte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atît de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera cînd vezi mişeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, că ta-vor iarăşi între dînşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece. Ca un cîntec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vîrteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei, cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură? Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Tu rămîi la toate rece. Tu rămîi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă; Te întreabă şi socoate Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate Vreme trece, vreme vine. MIHAI EMINESCU în fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim ziua naşterii celui mai mare poet al românilor de pretutindeni, voievodul limbii române - M. Eminescu. Geniul cu care l-a înzestrat dum­nezeirea i-a dat dreptul la nemurire, vorbind tuturor gene­raţiilor, mărturisindu-şi destinul ca purtător de cuvînt al neamului său, pentru că el a cunoscut ca nimeni altul viaţa acestuia. Din Nordul Moldovei, prin Ţara Românească, pînă în Transilvania, M. Eminescu a devenit simbolul uni­tăţii de neam a tuturor românilor. Dragostea sa fierbinte pentru patrie şi neamul românesc constituie emblema inconfundabilă a operei de excepţie, zămislită în scurta şi zbuciumata sa viaţă ce s-a contopit cu toate frămîntările poporului nostru. Mărturie stau scrierile sale, paginile de reviste îngălbenite, care vorbesc atît de frumos despre demersul său cultural-literar şi social-poli­tic. M. Eminescu a fost redactorul care a scris în cartea veşniciei cu cerneala neagră a suferinţelor sale; în fiecare poezie a lui tremură o lacrimă strălucită a plînsului curat, în zîmbetele lui ironice rîde inima mare de român. El e viu între noi, s-a tămăduit din noapte, căci ne dă viaţă moartea lui, iar scrierile lui trăiesc în mîna noastră şi din ele vorbeşte Eminescu, căruia i-a fost sufleurul: Veşnicia! Eminescu răsare în mintea vremurilor noastre mai măreţ şi mai puternic decît l-au putut vedea contemporanii săi. El îşi întinde împărăţia sufletului său asupra românimii întregi. Eminescu este regele care domneşte dincolo de pragul mo­rţii, devenind o legendă. El rămîne un maestru neîntrecut, deoarece a dat limbii noastre literare acel farmec desăvîrşit din care ne hrănim ca un fagure de miere. El a prins în diamantele versului etern simţirea şi gîndirea neamului său deopotrivă cu simţirea şi gîndirea universală. El este poetul şi cugetătorul care a deschis literaturii româneşti porţile largi ale literaturii tuturor timpurilor. Cu toate că el n-a fost, cît a trăit, un „om mare” (de altfel nici nu avea nevoie de acest lucru), Eminescu a rămas peste toate timpurile cu menirea „omului mare”, deoarece alături de opera sa nemuritoare, puterea sa de a fi cuprins, în graiul său, în scrisul său, în visurile sale, sufletul românesc deplin închegat în cunoaşterea şi dragostea vieţii româneşti de pretutindni­­ au fost coordonate ale operei sale, el rămînînd pururea românul întreg, care a plîns şi s-a bucurat împreună cu toţi fraţii săi de tot ceea ce trăieşte în taina inimilor noastre. Acest Prometeu care a fost înlănţuit în Atlasul vieţii noastre, şi-a răscumpărat gloria nemuririi, dîndu-şi viaţa, zbuciumul unei vieţi, pentru idealul naţional. Poetul fără seamăn a devenit o concepţie în cultura noastră, iar motivul pentru care sărbătorirea lui îşi menţine valoarea oricînd, este puterea temperamentului său răsfrînt în opera înfăptuită. Noi, românii, sîntem recunoscuţi în lumea întreagă, pentru că în preajma candelei sfinte a credinţelor noastre naţionale, numele lui Eminescu va străluci în veci. Iată, de ce, în fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim cu nespusă recunoştinţă ziua naşterii lui Mihai Eminescu, drept Ziua Naţională a Poeziei Româneşti. Iulian Negrilă 12

Next