Noi, românii din Ungaria, 1992 (Anul 2, nr. 1-52)

1992-02-14 / nr. 7

NOI 14 FEBRUARIE 1992 Alături de Eminescu, Creangă, Slavici şi alţi scriitori clasici români, „Nenea Iancu”, cum i se spunea în intimitate lui I.L.Caragiale, a văzut lumina zilei la 30 ianua­rie 1852, deci acum pai­sprezece decenii, şi s-a înscris ireversibil în is­toria literaturii române, dovedind o perfecţiune a cunoştinţei artistice şi un cult pentru cuvîntul românesc, căruia i-a dat noi valenţe expresive. Scriitor de aleasă ţi­nută clasică şi realistă, s-a dovedit a ft o natură socială, legînd uşor prie­tenii, simţind plăcerea de a surprinde generalul în individual şi dovedindu-se un cetăţean atent la stările de spirit ale vremii sale, pe care le-a studiat ca un liric comic, cu scopul de a-i arăta căile de îndreptare. începuturile sale literare sînt localizate în 1873, cînd publică versuri şi cronici umoristice în „Ghim­pele”, apoi în „Claponul”, pentru ca la 1877 să fie în redacţia „Timpului", alături de Eminescu şi Slavici, ce i-au fost interlocutori devotaţi şi parteneri de dezbateri pe teme de limbă şi literatură română, punînd la cale chiar o gramatică a limbii române, lui revenindu-i partea de sintaxă. Prin Eminescu scrii­torul a fost introdus în cercul Junimii, condus de Titu Maiorescu. Acolo, Caragiale şi-a citit în noiembrie 1878 piesa O noapte furtunoasă sau Numărul 9 ,care a fost prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, deja în ianuarie 1879. In toamna anului 1881, Caragiale e numit revizor şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ, iar în 1882, răspundea de judeţele Argeş şi Vîlcea. A continuat să scrie, iar în 1884 i s-a pus în scenă o scrisoare pierdută, apoi în următorul an, D-ale Car­navalului, ajungînd în 1888 director general al tea­trelor, mărturisind că el este „un scriitor conştiincios şi un foarte călduros amator de teatru şi muzică”. întors la masa de lucru, în 1890 i se joacă şi apare în volum drama Năpasta, iar în 1892 i se tipăresc Note şi schiţe, Păcat, O făclie de Paşti, Om cu noroc. Indepărtîndu-se de Junimea, după doi ani, se afla împreună cu Slavici şi Coşbuc, la conducerea revis­tei „Vatra”. Cel mai de seamă volum de proză este cel intitulat Momente, apărut în 1901. în 1904, Caragiale se va stabili la Berlin, luîn­­du-şi în primire o moşte­nire, dar dorul de ţară şi de prieteni îl va urmări necontenit. De aceea, va face numeroase vizite în România, rămînînd la curent cu toate eveni­mentele timpului. Aşa se explică zguduirea ce o simte la aflarea izbucni­rii răscoalelor ţărăneşti din 1907, despre care scrie 1907 din primăva­ră pînă-n toamnă. Cercurile politice ale timpului arată simpatie pentru Caragiale, scrii­torul nu se încrede în el. Mai ales românii ardeleni îi arată simpatie. Aflat în mijlocul studenţilor români de la Budapesta, Cara­giale îi îmbărbătează la muncă cinstită îndrumîndu-i pe cărările adevărului, spre binele neamului - aşa cum ne precizează Horia Petru-Petrescu, autorul celei mai complete cărţi despre Caragiale, pînă la 1912. De altfel, publicaţiile româneşti din Transil­vania îi găzduiesc în permanenţă scrisul, aşa cum a făcut „Tribuna poporului’ („Tribuna”) şi ,r­omâ­­nul din Arad. Articolul In Nirvana a fost tradus în ungureşte de I. Erdély din Arad şi publicat în ziarul „Világ”, apoi trimis lui Caragiale la Berlin, de către Eugen Suciu, student la Budapesta, în 1911. In primăvara anului în care avea să treacă în lumea umbrelor danteşti, Caragiale a vizitat încă o dată Aradul şi pe Vasile Goldiş, iar cu o zi înainte de moartea sa prematură, îi expedia o scrisoare tînăru­­lui scriitor ardelean Al.Ciura, mulţumindu-i pentru cartea trimisă. Nuvelele, comediile, schiţele, dramele, poveşti­le, articolele politice, literare şi estetice sînt tot atîtea capodopere ale spiritului caragialesc, tezaur de ne­precupeţită valoare al literaturii române şi univer­sale. Acestora li se adaugă poeziile, şi ele sclipiri de spirit, de ironie şi inteligenţă. Toate acestea îndrep­tăţesc afirmaţia că arta lui Caragiale a fost „biciul de foc”, care era al „ bunului simţ ce veghea asupra normelor de­ o logică şi sănătoasă dezvoltare a mo­ravurilor”. Iulian Negrilă ION LUCA CARAGIALE (1852-1912) 6

Next