Foaia Românească, 2012 (Anul 62, nr. 1-52)

2012-03-30 / nr. 13

FOAIA românească 30 MARTIE 2012 Doi bani sparţi... Am întâlnit trei expresii - două în română şi co­respondentul lor în ma­ghiară - care se referă, toa­te, la nişte monede vechi. Expresia maghiară sună astfel: „Nem er egy lyukas garast sem!" (Nu face nici cât un gros găurit!). Grosul a fost o monedă groasă, din argint, apărută în Ce­hia secolului al Xll-lea. S-a răspândit pe o arie largă, a avut o viaţă lungă pe parcursul Evului Mediu. Groşi de argint a emis, de exemplu, în secolul al XV-lea şi Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare. Cu timpul, grosul s-a de­valorizat, şi-a pierdut pu­terea de cumpărare, fiind înlocuit cu alte monede. Se pare că monedele mici, găurite, au apărut pentru prima oară în Chi­na, cu multe sute de ani în urmă şi aveau această for­mă pentru a putea fi înşi­rate pe aţă, ca să nu fie pierdute. Monede găurite au existat în multe ţări eu­ropene, toate aveau o va­loare mică. Nu e greu de înţeles de ce oamenii le-au preferat pentru a exprima lipsa de valoare, de impor­tanţă. Deci grosul găurit din zicala maghiară „ieftin, fără importanţă". Cred că în ex­presia de la Micherechi - „Nu ajunge nici doi bani sparţi!" - este vorba des­pre astfel de monede gău­rite, care au circulat şi în Transilvania şi Ungaria. De altfel, în ungureşte a exis­tat şi expresia „Meg egy lyukas 20­ fillerest sem er!" (Nu face nici cât 20 de fileri găuriţi!). Aceasta se referă la moneda de 20 de fileri, cu un orificiu la mij­loc, ce a circulat în Unga­ria în prima jumătate a se­colului al XX-lea, dar şi în anii 1950 exista încă o monedă găurită, de 2 fileri. Probabil aceştia sunt „ba­nii sparţi" despre care amin­teşte zicala micherecheană. La românii de dincolo de munţi, expresia are forma: „Nu face nici cât o para chioară!" însă, aici lucruri­le sunt mai complicate. Şi iată de ce: Adjectivul chior (chioară, chiori, chioare) înseamnă care vede numai cu un ochi, căruia îi lipseşte un ochi, care nu vede bine. Vine din cuvântul turcesc kör, care înseamnă acelaşi lucru. Ter­menul chior nu a circulat în Transilvania, el nu este cunoscut nici la românii din Ungaria. Paraua a fost o mone­dă cu largă circulaţie în estul Europei şi în Balcani, introdusă, probabil de turci. Cuvintele parale, parai­­ sunt şi azi adesea prezente în lexicul românilor (vezi şi numele formaţiei de muzi­că veche Trei parale). Pa­raua apare adesea în lite­ratura română, de exemplu în scrierea lui Vasile Alecsandri, „Istoria unui galben", unde stă de vorbă cu un ban de aur, care îi spune: „Dar, mă mir de stă­pânul meu cum de a uitat cine sunt eu și m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!". Paraua găurită, de mică valoare, a fost numită para chioară. Poate fiindcă orificiul din mijloc pare a fi locul unui ochi care a fost scos. Este, însă, în română, încă o expresie: „apă chioa­ră". Se spune despre o bă­utură prea diluată (Vinul ăsta e apă chioară!) sau în expresii negative ca: Nu mi-a dat nici apă chioară! Ar fi greu de explicat de ce apa nu vede bine! Dar acest chioară nu se referă la ochii apei, ci a primit această formă prin analogie cu ter­menul de origine turceas­că chior. în acest caz, însă, este vorba despre termenul de origine latină (neologis­mul) „clară", devenit încă în româna foarte veche chiară. Această vorbă e bi­necunoscută şi la românii din Ungaria, cu pronunţia „t'iară": „T'iară că viniţ la noii”, adică „Adevărat, cu­rat, limpede, dlar că veniţi la noi". Deci, apă chioară a fost la origine apă chiară, adică apă curată, clară, lim­pede. lată cum apare expresia „apă chioară" într-o scrie­re a lui Mihail Sadoveanu, „Halima": „Am nevastă, lucru rău/ Aş ţipa-o-ntr-un părău/ Că-i baltâza şi urâtă/ Şi posomorâtă./ Când s­­aşează la cişmea/ Usucă iarba sub ea./ Dacă-aş fi în seama ei/ Mi-ar da ciula­ma de tei/ Şi friptură de negură/ Ş-un butoi de apă chioară..." Mulţumiri micherechea­­nului care mi-a atras aten­ţia asupra expresiei, fără el, teoria aceasta... nu ajun­gea nici doi bani sparţii conf. dr. Mihaela Bucin Sună tentant!... Aflându-ne în postul Paştelui, poate nu ar fi nepotrivit să vorbesc puţin despre cuvântul tentaţie. Ca multe alte cuvinte din limbajul românesc religios contemporan, şi cuvântul tentaţie are o origine latină, poposind în limba română ca neologism, prin intermediul limbii franceze, probabil în secolul al XIX-lea. Conceptul de tentaţie are rădăcini adânci în mentali­tatea omenească, fiind corelat cu cel de condiţie umană. Omul a fost preocupat mereu de condiţia sa umană, percepută ca o condiţie duală şi, prin urmare, mereu ten­sionată, dramatică, vizând antagonismul mortalitate­­i mortalitate,trup-spirit, bine-rău, sacrificiu-egoism, ade­­văr-falsitate, umanitate-divinitate, tentaţie-abstinenţă... Revenind la tentaţie, în limba română, acest cuvânt are un dublet cu acelaşi înţeles de origine slavă, cuvântul ispită, mai vechi în limba română şi, deci, mai adecvat în context religios decât perechea sa latină, tentaţie. Ce mi se pare însă interesant de relevat este faptul că mentali­tatea modernă, de esenţă consumistă, are un efect pu­ternic şi asupra sensului a unor cuvinte. Spre pildă, înţe­lesul originar al acestor două cuvinte, atât al celui de origine slavă, ispita, cât şi al celui de sorginte latină, ten­taţie, este cel de „probă, încercare, test". Tentaţia sau is­pita reprezintă un element-cheie în teologia iudeo-creş­­tină, păcatului spiţei umane rezultat din ispitirea lui Adam opunându-i-se refuzul ispitei de către Iisus. Prin urmare, mesajul transmis de morala creştină este de valorizare a fiinţei umane prin actul de a rezista ispitei, de a respin­ge tentaţia. Astăzi însă limbajul marchetingului, un limbaj al ten­taţiei în esenţa sa, ne modifică, treptat şi insidios, felul în care ne raportăm la ispită. Astfel, epitetul tentant devine un atribut resemnificat pozitiv, în discursul comercial, cu efect asupra individului transformat într-un consuma­tor obedient şi fidelizat. Personal, am auzit adesea în jurul meu afirmaţii de genul: Acest obiect este foarte ten­tant. Îl voi cumpăra.­ Această prăjitură mă tentează, o voi mânca. Se observă că omul contemporan îşi asumă involun­tar mesajul consumist, nemanifestând, prin felul în care se exprimă, vreo dorinţă de rezistenţă la tentaţie, ci dim­potrivă. Practic, dacă în mesajul religios tentaţia era cea căreia trebuia să îi opunem stăruitor un exerciţiu al re­zistenţei, finalizat cu învingerea tentaţiei, astăzi tentaţia pare mai degrabă ingredientul obligatoriu al unei prac­tici cotidiene orchestrate de industria mirajului. Prin urmare, celor care şi-au propus în această pe­rioadă să postească, atât cu trupul, cât şi cu gândul sau cu cuvântul, nu pot decât să le doresc să se întărească şi să spună NU tentaţiei. dr. Elena-Tia Sandu Din arhiva Catedrei de română Serbare de rămas bun în anul 1976 Pagină realizată în colaborare cu Catedra de limba şi literatura română din cadrul Universităţii din Seghedin

Next