Foaia Românească, 2012 (Anul 62, nr. 1-52)
2012-01-20 / nr. 3
20 IANUARIE 2012 FOAIA românească Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna, poate fi mult mai rău... Povestea de viaţă a Victoriei Popa din Cenadul Unguresc în Cenadul Unguresc, casele aliniate, de-a lungul drumului, înghesuite una în alta, ascund în spatele lor grădini de zarzavaturi şi, în locurile mai însorite, butuci de vie şi depozite cu usturoi pus la uscat pentru a fi mai târziu curăţat şi dus în saci albi ca zăpada la piaţă pentru vânzare. La o poartă înţepenită am găsit-o proptită într-o bâtă pe Victoria Popa, care nu s-a sfiit să mă întrebe cum de am oprit pe la ea. Şi când a aflat că vin să povestim despre trecut, nana Victoria m-a chemat în bucătăria ei la o cafea şi, la provocarea mea, cu foarte mult entuziasm a început să-mi povestească despre copilăria ei, despre viaţa ei... Viaţă de câine la măştihoaie Victoria Popa, la venerabila ei vârstă de 82 de ani, este încă o femeie voinică, nu-i este frică de nimic, şi munceşte şi acum. Toată viaţa a muncit de la fragedă vârstă, când slugă pentru a-şi ajuta familia, mai târziu a muncit pe brânci să-şi întemeieze o familie, apoi să se întreţină, iar acum, la bătrâneţe, să-şi ajute fata şi nepoţii, purtând şi acum de grija surorii şi a celor din jur. M-am născut la Chitighaz, la 26 noiembrie 1926, într-o familie cu şapte copii. Am fost nouă fraţi, dar doi au murit şi aşa am rămas şapte, eu, patru surori şi doi fraţi. Când mama cu tata s-au despărţit, nu ştiu dacă am avut cinci ani. Şi aşa a rămas înţelegerea între ei că trei rămânem la mama şi trei mergem. Asta însemna că eu şi încă două surori, Catiţa şi Ileana, ne-am dus cu tata la sălaş, în „Papret", între Chitighaz şi Aletea, unde stătea femeia lui tata, adică măştihoaia. Aici am avut o viaţă de câine, eu eram „Bodri" şi sora Ileana era „Fleaca" - aşa ne chema măştihoaia la mâncare ca pe câinii ei. Una dintre surori, cea mai mare, era bună de doică la „pruncii" măştihoaiei făcuţi cu tata, dar eu şi Ileana fiind mici nu eram tocmai bune de lucru, aşa că ne băga în speriaţi, dorea ori să mergem înapoi la mama, ori să murim. Odată era să dea cu mine măștihoaia în cuptorul încins pentru pâine, dar m-a salvat un cunoscut care a venit la noi. De mai multe ori am luat bătaie cu mătura arsă în foc și dormeam într-o covată cu paie ude, zicând către tata că eu îmi fac noaptea lipsa. Dar de unde să fie adevărat, dacă săracele de noi nu primeam nici de mâncat, nici de băut cumsecade. Aveam grijă de raţe, iar dacă a pierit una eram dezbrăcată de mama vitregă la pielea goală şi aşa trebuia să umblu. Odată m-am ascuns să nu mă vadă dezbrăcată oamenii care mergeau afară la pământurile lor şi am adormit într-o tufă de cânepă, iar după mai multe căutări tata m-a găsit şi m-a dus acasă, după aceea o vreme nu şi-au mai bătut joc de mine. Cu sora Ileana mergeam cu vacile la păscut, cât era ziua de mare, fără mâncare în traistă. Şi ce făceam când eram flămânde? Urmăream oamenii care erau la holdă şi după ce ei mâncau, mergeam şi adunam cojile de pită şi de măr pe care le aruncau. De multe ori am fost pârâte de fata mamei vitrege că mâncăm coji de pe holdă şi cocenii de la ardei, iar după toate astea eram pedepsite din nou acasă. Primeam de mâncare ca pedeapsă zăr cu „piparcă usturoaie", două trei linguri mâneam eu, două trei Ileana, dintr-un blid, jos pe pământ, cu fundul gol, că nu aveam decât o cămăşuţă jerpelită. Refugiu la casa mamei Au fost vremuri foarte grele, dar scăparea noastră a fost când ne-a luat sălaşul apa şi a venit la noi mama măştihoaiei, care ne-a mai salvat din mâinile ei. M-au dat şi la şcoală doi ani, dar fiind şcoală ungurească la Aletea în primul an am rămas repetente căci nu ştiam ungureşte. Pe al doilea l-am trecut şi cam atâta ne-a fost toată şcoala. După o vreme, sora Catiţă a mers la mama, iar eu cu Ileana am rămas să avem grijă de fraţi că mama vitregă s-a îmbolnăvit. Odată tata a trebuit să ducă nişte porci în sat şi m-a luat cu el să-i mânăm de la spate, că nu aveam cocie şi cai, îi mânam cu o bâtă până în sat. Ajunşi în sat, tata nu s-a îndurat şi mi-a arătat unde e casa bunicii noastre. Din acel moment nu am mai avut linişte. M-am întors la sălaş şi împreună cu sora Ileana am aşteptat momentul să plece toţi la Aletea să putem şi noi fugi la mama. Aşa a şi fost. Rămase singure am pus într-o hârtie nişte linguri de pesmet de prune să-i ducem la mama şi am luat-o spre sat, îmbrăcate ca vai de noi. Era iarnă şi zăpadă, hârtia de pesmet s-a udat şi ne îngheţa mâinile. Ne-am gândit să punem pesmetul lângă un stâlp, cu gândul că o să ne întoarcem după el, şi ne-am dus la bunica din partea mamei unde ne-am adăpostit o noapte, iar a doua zi nea dus la mama în satul nou. Mama a fost şi bucuroasă când ne-a văzut şi nu, pentru că i-au venit două guri în plus să hărănească. Dar am rămas la mama, după care soarta noastră a fost la fel ca a majorităţii copiilor din acele vremuri, să fim slugi. Când am împlinit zece ani, fratele lui tata, Ioan Popa, care stătea mai bine, că viţa lui tata erau mai înstăriţi, m-a luat la el la sălaj în Fâneaţă, aşa-i zicea, la şase kilometri de Chitighaz şi acolo mi-a fost mai bine. Am lucrat şi acolo slujnică la vaci mulţi ani, iar simbria mea de pe-o lună venea mama să mi-o ia ca să-i hrănească pe fraţii mai mici. Măritată la Cenad Cu gândul de a-mi găsi şi eu un fecior care să mă ia, la 17 ani mă lăsa unchiul odată pe lună la joc în sat, cum era atunci, cu condiţia să ajung înapoi până la apusul soarelui, dar până băteam cu drumul din Fâneaţă pe jos şi înapoi, abia ajungeam la joc că trebuia să fac întoarsă. Aşa că având două surori de-ale mele măritate la Cenadul Unguresc, mi-au găsit un fecior din Cenad cu care m-am măritat până la urmă. Cu el am crezut că voi împărţi bune şi rele, dar nu a fost aşa. Ni s-a născut o fată, Aurica, pe care am crescut-o cu multă dragoste, dar căsnicia nu a fost una reuşită şi ne-am despărţit... Nana Victoria îmi spune mai departe povestea ei şi-mi arată cu mâinile prin aer cum sunt de trudite de muncă. La vârsta de 82 de ani, ea mai munceşte, îşi ajută fata şi se bucură de nepoţi şi de strănepotul pe care-l iubeşte mult. Imi povesteşte, după o vreme, alte întâmplări din viaţa ei, fără să ţină cont de timpul în care s-au petrecut. Le amestecă şi le răsuceşte şi-mi rămâne mie sarcina să le desluşesc, punând întrebări, atunci când nu înţeleg. Multe mi-ar mai fi spus nana Victoria dacă am fi avut răgaz şi dacă n-ar fi trebuit să ne întoarcem la rosturile noastre. Am înţeles de la dânsa că viaţa poate fi bună, în felul ei, dacă o accepţi aşa cum e. Am înţeles că a te plânge de lucrurile mărunte, în special, e o pierdere de timp. Că a retrăi cu ură trecutul, e tot o pierdere de timp. Că a te răzbuna, înseamnă acelaşi lucru. Că a-ţi accepta soarta, cu toate lipsurile şi împlinirile, e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla. Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna, poate fi mult mai rău... Anca Butar