Foaia Românească, 2012 (Anul 62, nr. 1-52)
2012-01-13 / nr. 2
Ioan Slavici Eu rosteam la început vorbele cum se obişnueşte prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori şi zice că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra şi nu-şi pierdea sărita, ca mulţi dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce şi mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureşteană şi, îndeosebi, pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă şi poate să fie fixată cu destulă preciziune. îi plăcea însă tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci şi în genere în felul de a vorbi şi trăgea cu urechea când catanele adunate la Viena din deosebitele părţi ale împărăţiei stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi: „Unde se zice aşa?" Aşa ajunseserăm să ne formăm convingerea că cea mai bogată limbă e limba vorbită de românii de la miază-noapte, începând din judeţul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc şi peste Năsăud până la Sălagiu, unde se întrebuinţează multe vorbe de origine română, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trăit mult jălitul nostru prieten Simeon Marian Florian, şi din care a ieşit Gheorghe Coşbuc. Interesant, şi astfel, şi frumos într-un fel oarecare i se păreau lui Eminescu tot ceea ce era neobişnuit în materie de limbă, şi el întreba mereu: „Unde se zice aşa?" ...Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce ni-au plăsmuit-o atât de frumoasă şi de înţeleaptă, cum o avem. Sunt şi azi între scriitorii noştri mulţi care n-o simt aceasta şi „aruncă vorbele cu furca". Unii dintre dânşii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pământului românesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cărţile bisericeşti, alţii sunt mai cărturari, dar n-au trăit niciodată în mijlocul poporului şi n-au nici o slăbiciune pentru limba românească, iar alţii s-au dezvoltat sub înrâuriri străine ori trăiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale, ori prin încă mai strimtele „saloane", cu ale cărora atmosferă s-au deprins, sunt de tot puţini cei ce umblă pe drumul deschis de „Junimea" şi cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreaga viaţă sufletească a poporului român! încă mai puţini sunt însă cei ce, scriind, cumpănesc, ca dânsul, orişicare vorbă şi îşi dau silinţa să se desăvârşească pe sine înşişi. Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotia îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta, partea cea mai mare sunt lucrări, după părerea lui, încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită cedând stăruinţelor puse de alţii. Numai rar de tot se întâmpla ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce a scris, şi nemulţumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusă gândirea. „Nu e asta", zicea el cuprins de neastâmpăr şi era în stare să ţină manuscriptul ani de-a rândul în saltarul „mesei de brad", să revadă mereu ceea ce a scris, ori să scrie, în mai multe rânduri acelaşi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată şi ea dacă a rămas într-însă o pată ori un colţ neisprăvit Exigenţele lui în ceea ce priveşte forma erau atât de mari, încât nu se mulţumea ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitate desăvârşită şi să se potrivească cu simţământul reprodus, ci ţinea ca muzica limbii să fie şi ea alcătuită încât să simtă ceea ce voieşte el şi cel ce nu înţelege vorbele... ...Pentru ca să poată ajunge la această desăvârşire a formei, de care numai în puţine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-şi câştige deplină stăpânire asupra limbii în toate privinţele. Aceasta şi era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua în care i s-a curmat lucrarea. [Din Amintiri, Bucureşti, 1924) Eminescu şi limba românească loan Slavici Mihai "Eminescu Alexandru Vlahuţă Sfaturi... Ca să vă faceţi o frumoasă limbă literară, citiţi pe Eminescu, pe Creangă, pe Delavrancea şi pe Caragiale. Şi după ce-i veţi citi recitiţi-i. Iar ca să aveţi talent, vă trebuie, întâi şi întâi, o inimă mare, mare şi bună şi pururea deschisă, ca să intre în ea, de pretutindeni, iubirea, grijile, temerile şi speranţele, suferinţele şi bucuriile vieţii altora, ca să se umple şi să răsune mereu de zbuciumul vastului ocean de vieţi ca acele scoici sonore, care păstrează veşnic, cum spune poetul, în forma lor ceva din îndoirea valurilor şi în vuietul lor neîntrerupt, ceva din zgomotele mării. Numai aşa veţi înţelege sufletul omenesc. Numai aşa veţi putea reproduce în d-voastră câte ceva din formele şi din zgomotele vieţii dinafară. Vă mai trebuie apoi deprinderea de a observa lucrurile cu privirea pururea atentă a omului chemat să le scrie, să facă şi pe alţii să le vadă cu ochii lui... Şi răbdare vă mai trebuie şi multă voinţă şi putere de muncă, zile, săptămâni întregi să aşteptaţi cuvântul cel adevărat şi să nu vă descurajaţi, oricât v-ar întârzia; este pregătirea înceată a operei trainice; natura însăşi are nevoie de timp, ca să-şi urzească frumuseţile ei. „Versurile care-mi plac mai mult dintr-ale mele - ne spunea odată un prieten poet - sunt cele pe care le-am aşteptat mai mult, iar cele care n-au venit încă, îmi plac şi mai mult." (Din File rupte, Bucureşti, 1909) Mihai Eminescu Limbă şi naţionalitate Norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos..., iar nu fantasiile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar, adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă, în acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă, trebuie luate în considerare şi unele influenţe istorice, care au rezistat tendinţei de expulsiune şi s-au conservat în limba vie... Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce. (Din Scrieri politice şi literare, Editura Scurtu, 1905) Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocarea de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti, şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării, şi nu talentului scriitorilor şi dezvoltării limbii. {Timpul, 21. mai 1881) Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o la o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească, cu sintaxa cosmopolită, pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei... şi-ar face cruce, creştinul, auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrăul {păstrătorul] limbii n-o înţelege. Dar Varlaam a fost un prost, în zilele noastre nici măcar membru la Academie n-ar putea să fie. (Timpul, 22. ian. 1880)