Foaia Românească, 2022 (Anul 72, nr. 1-52)

2022-12-02 / nr. 48

6 TINERET 2 DECEMBRIE 2022 ° romaneasca foa'a@foaiailu ....................................................................... ............. Amintiri inedite: I. L Caragiale despre Mihai Eminescu (2) „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a ră­mas până în cele din urmă momente bune, vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemul­țumit totdeuna de toate. Aci­de o abstinen­ță de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții, fugind de oameni și căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! Fericită pentru artist, nenorocită pentru om! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am așteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s’a întors fără dânsul. Părin­tele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut mai târziu «ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...» Eminescu își ținea făgăduiala: copilul creștea om mare. Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Mili­tarul era frate mai mare, tot așa de frumos, de blând și de ciudat, c • k izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin. In câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soartea lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s’a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s’a împușcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: «Mai bine! Ăla era mai cuminte ca noi». Peste câțiva ani a venit în București fata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguț, glumeț și original. Făcuse o bună afacere și venise să-i cumpere fiului haine și ceasornic și să-i deie din viață o sută de galbeni, partea lui de moștenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui mai trăiește. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legaseră niște amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar și neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într’o mănăstire, biata fată era paralizată din copilărie. Și au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cau­zată de vițiu. Era,în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios: în lumea asta, mulțimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilegiul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și ei defecte. Avea un temperament de o excesivă ne­­egalitate, și când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar li­niștit ca «Luceafărul lui nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda­ Dakiamuni, o așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârșitului. După cutremur, el nu s’a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sânu­l încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei-geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică, încercarea, drumul către Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită, în capul cel mai bolnav, cea luminoasă inteligență—cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub «teiul sfânt», n’am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții de care suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată: era un om dintr’o bucată și nu dintr’una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s’a întors în Nirvana așa de frumos cântată, atât de mult dorită pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”. I.L.Caragiale,18 Iunie 1889 (Sursa: Revista Luceafărul, Anul 8, Nr.13,1 iulie 1909) Ziua porților deschise la Liceul „N. Bălcescu” din sula Liceul „Nicolae Bălcescu” din ]ula a organizat, pe 24 noiembrie, „Ziua porți­lor deschise”. Au sosit elevi de la toate școlile de naționalitate română din comunitate, dar și elevi de la alte școli generale maghiare din oraș. Ele­vii au fost întâmpinați de directoarea Maria Curzău Czeglédi, care le-a făcut o scurtă prezentare a instituției. Elevii din clasa a opta de la școlile generale au avut posibilitatea să viziteze îm­preună cu părinții și colegii lor școala, căminul pentru elevi, laboratoarele și au asistat la orele de matemati­că, istorie, geografie, biologie, limba maghiară, limba română și la ore de engleză și italiană. A.L.

Next