Gândirea, 1922-1923 (Anul 2, nr. 1-17)

1922-11-05 / nr. 7

mai târziu nici cea mai aprigă încleștare a vieții, nu izbutește să o mai strivească deplin. Tot astfel drojdia înăcrită pe fundul cupei, mai păstrează cu îndărătnicie o rămășiță din parfumul vinului de odinioară. Dar această literatură de fantastice închipuiri, cu care și noi ne-am hrănit copilăria , astăzi pe moarte. O înnăbușă filmul cu extravagante peripeții poli­țienești. O năruie nepăsarea editorilor. O alungă fascicola, pe a cărei copertă un detectiv cu pipa în dinți, scrutează enigma răpirii din Detroit Avenue. Cărți pentru copii! S’a desbătut problema până la istovire, și fără nici o deslegare. Editorii cei mai generoși s’au mărginit să retipărească puține cărțulii, într’o înfățișare atât de barbară încât copilul fuge de ele, înainte de a le fi deschis. Era de așteptat altceva, când la mijloc se află, înainte de toate, mai ales o bună afacere, cea mai mănoasă, fără îndoială pentru tipar, după cărțile de școală. Stă pildă succesul unei reviste editată de fostul gospodar al institutului «Mi­nerva». Era la început o revistă rețuită cu îngrijire, cu belșug de imagini și cu povestiri prelucrate de scriitori cari și-au închinat vieața acestei îndeletniciri. A ajuns în câteva săptămâni la un tiraj îndoit cât al celor mai împrăștiate gazete politice. O adevărată biruință. Un simptom mai ales. O consolare în viitor, pen­tru cei ce se plângeau de lipsa cetitorilor de literatură. Din cele câteva zeci de mii de lectori ai fascicolei copilărești, nu se putea, după cernerea anilor, să nu rămână credincioși lecturii, măcar o modestă ariergardă. După bunul obiceiu al pămân­tului însă, editorul, odată bine așezat într’o comodă întreprindere care rentă fără prea multe străduinți, și-a redus cheltuelile la cel mai strict minim,­­ iar revista se tipărește acum în disprețul oricărei priceperi și celei mai mediocre subțiimi de gust. Experiența rămâne astfel să o înceapă altul, de la capăt. Avem o literatură de basme și de legende, de snoave și de balade, neîntre­cută. Suntem un popor ce știm povești cu tâlc, și știm încrucișa fantezia cea mai capricioasă cu un umor de o rară sprinteneală. Mai mult încă, cei mai de frunte scriitori, până la cea mai apropiată generație, și-au plecat urechea să asculte susurul acestor izvoare de răcoroasă inspirație ale pământului românesc. De-ar fi să numărăm numai: Creangă, Ispirescu, Eminescu, Alecsandri, Delavrancea, Caragiale. . . Visam basmele adunate de acești fruntași între fruntașii scrisului românesc, tipărite în cărți cu o îngrijire într’adevăr artistică și împodobite cu ima­gini ce vor măcar pe departe să amintească minunile lui Gustave Doré. Se putea învăța de aiurea, dacă ingeniozitatea indigenă se dovedea anemică. Dela chipul în care au fost culese în albume cu străvezii scăldători de zâne și cu înveselitoare pro­cesiuni de gnomi, povestirile lui Andersen, ale fraților Grimm, ale lui Perrault. . . Pentru un desenator cu rădăcina inspirației adâncită în ogoarele natale, ar fi fost și un prilej de creație trainică, supraviețuitoare trecătorului destin al unei ediții. Cel mai isteț tipograf a descoperit însă pe un domn pictor specializat în zaharicale colorate de la Moși și neloial concurent al industriei de poze gumate, care, frecate cu degetul ud de scuipat, reproduc, pe tartașele cărților de școală, fluturi de nagat și îngeri cu aripile de alviță. . . Dați cărți copiilor. Le sădiți în sufletul fraged o floare albastră care se va veșteji cel mai târziu. Când trandafiriul obrajilor se va topi devastat de vârstă și toate amăgirile închipuirilor vor fi alungate, suvenirul cărții celei mai dragi va fi, atunci încă, singura înduioșare odihnitoare, coborîtă din ținutul umbrelor.

Next