Gândirea, 1923-1924 (Anul 3, nr. 1-16)

1924-03-20 / nr. 13

C­RON­ICEI, OAMENI­I D­I­ N LIMBA LITERARA ȘI REFORMATORII SAI D­omnului Dr. Stern, i se întâmplă dela o vreme peripeții neplăcute. De cincizeci de ani, muncește să traducă pe Shakespeare. Netăgăduit muncă sdrobitoare, hotărîre eroică, operă — care dacă ar fi izbutit desăvârșit — l’ar fi prenu­mărat în literatura noastră alături de Eminescu, Alexandri, Caragiale, Creangă. Deocamdată, s-a așezat numai în urma d-lui Mihail Dragomirescu: întâmplarea ar fi glumeață, dacă n’ar fi vorba de străduința unui om aproape de cel din urmă prag al vieții, acum redus ca acei inventatori maniaci și nefericiți de roman, care după o ju­mătate de veac de experiențe în pivniță și labo­rator», descoperă că ar fi aflat «perpetuum mo­bile», dacă cu cincizeci de ani în urmă nu porneau dela un calcul greșit. Un mic calcul greșit. Acum ireparabilul s-a consumat, și bătrânețea patriar­hală a d-lui Stern, în loc să se bucure de calmul și împăcarea de sine a operei sfârșite, se risipește în polemici de limbă, vocabular, interpretare și așa m. d. Episodul, omenește, ne intristează. Dar se­veritatea excesivă a d-lui Ioan Botez, care în două numere din «Vieața Românească» arată pagină cu pagină, păcatele tălmăcirii, le găsim de două ori legitime ; e mai întâi e vorba de Sha­kespeare, e pe urmă vorba de graiul românesc, de scrisul literar, pe care d-l Stern, nu e singurul și cel dintâiu gata să-l reformeze din temelie, dându-ne chiar câteodată, în dreapta și-n stânga, lecții aspre de limba maternă. Pentru acei reformatori mai cu seamă, nu putem trece peste pagina unde I. Botez, grăește pentru noi toți întru apărarea limbii : «In românește trebuia D-rul Stern să fi auzit primul cântec de leagăn, și limba românească să o fi ascultat când gânguria, cu ochii înfipți în ochii mamii. In românește trebuia să i se fi po­vestit basmele năsdrăvane, pe genunchii bunicăi, și’n românește să fi rostit iubitei cuvintele în­fiorate de dragoste. Toate visurile copilăriei, toate speranțele tinereții, toate aspirațiile și dezilu­ziile vieții, în românește să-i fi chinuit sufletul și să-i fi frământat mintea. Cerul înstelat al nopții, susurul izvoarelor, murmurul pârâielor, freamătul codrilor, în românește să-i fi vorbit, în românește să-i fi cântat, și numai în românește. De scrii­torul, care e cel mai mare poet al naturii și cel mai cuprinzător al misterelor sufletului, nu te poți apropia numai cu dicționarele moarte ale lui Tiktin și Șăineanu și cu inventare de cuvinte scoase din Minee și Coresi. Limba nu stă în bi­blioteci, ea clocotește în suflet și freamătă în ureche. Shakespeare nu e un registru de cuvinte sau o aridă compoziție literară, în care să-ți gri­­masezi frazele, ce «din coadă au să sune», și să-ți plasezi inventarul lexic pe care-l crezi fru­mos: e însăș natura; e sufletul etern omenesc, în tensiunea furtunoasă a vieții. «La început a fost cuvântul», d-le Brănișteanu, și cuvântul, nu numai a fost, dar este și va fi etern însăș ființa etnică a unui popor. Limba e tezaurul în care popoarele își păstrează, își cresc și prin ea își transmit sufletul, urmașilor. Ea în­cheagă unitatea națională a unui popor peste veacuri și hotare, și prin ea continuă el să trăiască, chiar când a dispărut din istorie. Limba le dă na­țiunilor nemurirea. Limba e cea mai sfântă mo­ștenire, pe care nimeni nu ne-o poate lua, nimeni nu ne-o poate dărui. Oamenii dispar, dar ce-a fost bun și frumos în sufletul lor, prin limbă rămâne nemuritor. Limba e mai mult decât de esență divină, e de esență umană. Limba nu o poate crea oricine : poeții au creat toate cuvin­tele, spune Emerson , fiecare cuvânt e o fulgerare de geniu și un mormânt al muzelor, spune acelaș scriitor. Numai cel ce-și simte «sufletul frământat de doruri vii și patimi multe» va putea «găsi cuvântul ce exprimă adevărul», fie în sine în sus, fie în limba neamului, fie chiar în alte limbi —fie în «Izvoadele bătrâne», unde numai sufletele ilu­minate de delirul creației pot vrăji a doua în­viere. Numai atunci minunea se va săvârși, și sufletul vieții proaspete va flutura foile îngălbe­nite, iar cuvintele vechi, prăfuite de veacuri, se vor cutremura de înfiorarea unei vieți nouă. Ele se trezesc în cântecul de liră al poetului și ne încântă cu farmecul poveștilor de demult». CRONICA LITERARĂ O CARTE VESELA T. D. D. Pătrășcanu: Domnu Nae, scene din vremea ocupației , ed. H. Steinberg, Ediția II-a. D­OMNU Nae, personajul care apărând de două ori în noul volum de schițe al d-lui D. D. Pă­trășcanu, trece pe coperta cărții, este o figură 326 de Vianu cunoscută literaturii noastre. Omonimia lui cu Nae Ipingescu nu este un simplu accident. E acelaș individ care, conducând un civism fără adâncime în vidul deplin al intelectualității, al­cătuise pentru constituționalismul nostru o in­­carnațiune tipică. Procesul său a dobândit însĂ )IN VREMURI TRISTE

Next