Gândirea, 1924-1925 (Anul 4, nr. 1-13)
1925-01-15 / nr. 7
lor creatoare pentru a ne da o limbă literară, până atunci șovăelnică, generația ultimelor decenii, și-a rupt singură aripile, pentru a rămâne mai aproape de pământ. Fără îndoială, acum, cea mai mare parte din această literatură de este, dar caducă și inactuală. Realizarea idealurilor sociale și naționale în care își căuta rațiunea de existență, a anulat-o. E inutilitatea capsulei de crisalidă după ce a sburat fluturele. Dar este o scădere aceasta? Le aducem o vină morților de război, pindcă stupid putrezesc în gropi și în părăsire, când puteau prea bine să fumeze la taifas alături de noi, să se baladeze pe Calea Victoriei și să scrie „Roș, galben și albastru“? Semănătorismul și poporanismul, n’au dat desigur opere de adâncă psihologie, nici de realism. Trecutul era idealizat, țăranii erau buni și convenționali, peste toate trecea o blândețe, se scuturau Pori albastre, idilic scuipa moș Ion și crunt suferea sub biciul magnatului ungur, cutare mocan carpatic. Nu erau nici mujicii lui Bunin, Cepov, Gorki ori Șcedrin, nici țăranii atât de vii dar groasnici, ai lui Mirbeau ori Maupassant. Era o literatură care putea nemulțumi ca artă și ca adevăr. Dar era o trebuință, o armă de luptă —și o armă care a biruit. Astăzi, când Mihail Sadoveanu în romanul său de sub tipar „Venea o moară pe Siret“, pune țăranii în mișcare, și aduce două clase față în față, aproape două lumi, din care una osândită, obiectivismul său nu mai e întunecat de atitudinea socială și morală din trecut, findcă astăzi se simte eliberat de această misiune apostolică. Astăzi e slobod să caute numai omenescul, chiar dacă omenescul se pune de acurmezișul crezului său scriitoricesc de eli. Astfel, acea primejdie a invaziei țărănismului în literatură, despre care vorbea deunăzi îmi pare d. Rădulescu-Motru, e numai o sperietoare și desvăluie numai o incomprehensiune psihologică. Ciclul țărănismului e închis, după cum închis e ciclul Ardealului. Problemele morale ale timpului sunt altele, și scriitorul se va întoarce la ele cu inima mai ușoară, findcă de astădată poate numai al artei, fără să aibă a-și pune înainte mustrarea că deja o luptă a fost absent. Rămâne, printre profețiile întunecate, încă una, inadaptarea. Vom sta încă mult timp departe de acea împăcare a omului cu vremea, care se numește clasicism. (Tudor Vianu- Masca Timpului). Scriitorul român, de cele mai multe ori urmaș de țărani ori de mici proprietari rurali, nu se va putea adapta realităților sociale, va pun resemnat ori un rebel, în orice caz nu un clasic cu supet armonios... Atât numai, că nu știm în ce regiuni piperboreene, departe de svârcolirea continentului, va mai apărea omul împăcat astăzi cu vremea. Era acest clasicism îngăduit unui Anatole France, care înfățișa înainte de 1914 sinteza intelectualului burghez, sceptic și refugiat în cetatea cărților. Dar când nu se ține piatră de piatră, în alcătuirea acestei lumi în primenire, și când văzut e că acest proces nu se încheie nici peste un sfert de veac — am vrea, într’adevăr, nu în România care e în prefacere necurmată cu mult dinaintea războiului, dar în orice veche societate cu vechi stratipcări de clase, am vrea să putem bănui măcar, unde și cum ar mai putea răsări un asemenea armonios și împăcat clasicism. Cuvântul e pornit de la d. Sanielevici, care l-a întâlnit la Edouard Berto, amândoi crainici ai clasicismului proletar. D. Sanielevici l-a aplicat lui Panait Istrati — adică unuia dintre cele mai romantice temperamente de scriitor ce ne-au trecut cândva sub ocpi- Că Panait Istrati n’a încăput în formula d-lui Sanielevici, și cu neastâmpărul său impetuos a spart-o, nici o pagubă Rămâne, și fără această etichetă, ceea ce este, un scriitor de mare și omenesc talent, întâmpinat cu exagerări de osanale și injurii, numai pindică în vremea noastră, succesul, cum spunea Degas, „ia întotdeauna înfățișarea și proporțiile unei panici“... Și iarăși, că cine știe când, într o viitoare societate, unde proletariatul va ajunge la un echilibru superesc, va naște un clasicism de aer, de oțel, de benzină ori de motoare Diesel ; acestea sunt probabilități îndepărtate, care pentru a ne atinge, cer mai întâi ca țăranul care reprezintă 85% din populația țării să se proletarizeze— ipoteză depășind mult preocupările generației noastre. La intersecția celor două lumi unde ne apăm, a occidentului cu orientul, e greu ca această împăcare să se limpezească îndată. La intersecția a două epoci din istoria omenirei în care trăim, e greu ca această împăcare, să o găsim tocmai noi, când atâți și-au pierdut-o. Și totuși, din acest destin chiar, poate ieși adâncirea literaturei și tuturor artelor, după cum semne s’au arătat, în noaptea anului nou, când am aruncat în tovărășia celor șapte zâne, bulgărașii de cositor în apa neîncepută, unde singurul felice și împăcat cu vremea, răsări la suprafață, ușure și candid surâzător, chrpul domnului Victor Eftimiu.