Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)
1928-05-01 / nr. 5
teoza artei. Egocentrismului romantic al lui Eminescu i se opune dintr’odată și masiv colectivismul realist al lui George Coșbuc. E singurul poet care, de la Eminescu a creat o ordine nouă în poezia românească, opusă in conținut, egală în expresia artistică. Ordine nouă și stil nou. Un stil crescut pe rusticitatea inspirației ca portul țărănesc potrivit pe trupul țărănesc. Firește, un stil de sărbătoare, ca un port de sărbătoare Ioni Slavici și Ion Creangă l-au creat în proză; George Coșbuc l-a desăvârșit în poezie, stilul rural care stă la baza culturii românești întregi ca expresie a sufletului colectiv și permanent de unde ne sorbim energiile creatoare și pe care ne rezimăm ca pe un fundament statornic al siguranței de noi înșine. EMINESCU continuă să rămână încă o problemă nedeslegată. N’avem o biografie complectă a lui idei nu ne trece prin gând un roman al lui, o literarizare a vieții lui, care, atâta vreme cât nu există un documentat studiu biografic ar însemna o falsificare); n’avem deasemenea o lucrare de analiză și de interpretare a operei și a geniului său. Avem numai încercări și fragmente. Se dovedește încă«lată, în fața problemei Eminescu, cât de sterilă și zadarnică e critica noastră oficială, critica naționalistă și estetică" cu „cele trei aripi ale originalității lui Eminescu”, sau critica impresionistă care, fără să ne demonstreze ce este Eminescu, se străduește ridicul neprovocată de nimeni, să ne demonstreze că Eminescu n’a fost un filosof fiindcă ți are un sistem de filosofie în versurile sale! Firește, O mult mai ușor să treci drept critic ocupându-te de „aripile“ ei în loc să tei ocupi da însăși pasărea măiastră, sau în cellalt caz, de poetul Candi Baltazar. In ultimii ani, multe-știutorul istoric literar d. C. Bogdan-Duică ne-a dat, prin Viața Românească, o serie de amănunte biografice noi în perspectiva unei viitoare biografii a lui Eminescu. De-o vreme publicarea lor a încetat, și a părăsit d. C. Bogdan-Duică proectul? Recent și tot prin Vrața românească, în care crește parcă tot mai mult un cult pentru Eminescu, d. G. Ibrăileanu reia, adâmcindu-le și amplificându-le, vechi preocupări ale sale în legătură cu opera poetului. Care sânt poeziile și care textele ce-ar putea alcătui o ediție națională a lui Mihail Eminescu? E și aceasta o problemă încă nedeslegată. Edițiile de până acum diferă una de altul și ’n text și îmi cuprins. Niciuna nu poate fi socotită definitivă. Toate sânt încercări ce nu pot mulțumi pe nimeni cu atât mai puțin pe d. G. Ibrăileanu. Criticul ieșean și-a luat sarcina să elucideze aceste dificile chestiuni. Rezultatele a doi ani de intense cercetări încep să iasă la lumină prin lungul studiu din care au apărut primele capitole în numerele din April și Mart ale revistei. E o muncă meticuloasă din cale-afară, condusă de spiritul ager și de gustul ireproșabil pe care îl cunoaștem. Deocamdată problema care îl preocupă pe d. Ibrăileanu e aceea a poeziilor postume. N’am cetit încă ceva mai judicios și mai luxos documentat în această chestiune atât de controversată și nelămurită până acum. Ea siguranța judecății și a informației, d. G. Ibrăileanu adaugă un infinit sentiment de religiositate pentru marele poet. E o muncă de alexandrin sau de benedictin, umilă dacă vreți, dar cu atât mai necesară cu cât nimeni n’a avut curajul s’o facă până acum. Dedata problema postumelor lămurită va urma, sperăm, aceea a stabilirii textului și ortografiei definitive, lucruri și mai meticuloase. Ediția naționala, e, însfârșit, pe drum. . . PREMIILE S. S. R. s'au dat și anul acesta prin vot. Comitetul propune adunarea generală deliberează și votează. Comitetul a propus la acelaș premiu pe Tudor Arghezi și Alfred Moșoiu; adunarea a deliberat asupra celor doi poeți adversari, fără voia lui Arghezi și, după o minuțioasă cântărire a valorilor, a premiat pe Alfred Moșoiu. Comitetul a propus la acelaș premiu de proză pe romancierii Ionel Teodoreanu și Ion Foți, adunarea a deliberat asupra celor doi adversari fără voia lui Ionel Teodoreanu,, și după o minuțioasă cântărire a valorilor, a premiat pe Ion Foți. Precum în medicină cei mai competenți oameni sumți medicii, precum în inginerie cei mai competenți oameni sunt inginerii, tot astfel în literatură cei mai competenți oameni sunt scriitorii înșiși. Votul lor, expresie a gustului fără greș și a entusiasmului nedomolit pentru adevăratele creații de alta, e o consacrare definitivă. Premiatul e deci un ales între aleși. Pentru mulțimea informă a cititorilor, actul acesta de judecată al supremei competenți trebuie sa fie un criteriu normativ, o indicație de proector luminos, aproape o poruncă scoborîtă în de liră apolinică de pe Muntele Muzelor; sunete lată poetul ales; pe acesta să-l învățați pe dinafară! Iată romancierul demiurg, după eroii lui modelați-vă sufletul! Astfel, după criteriul democrației olimpice a scriitorilor, zeci de mii de exemplare se vor trage din operele poetice ale d-lui Alfred Moșoiu, se vor citi, se vor spune pe dinafară se vor traduce în felurite limbi ducând până la marginile pământului vraja versului românesc și prestigiul autoritar al judecății scriitorilor români. Tiraje de sute de mii din romanele d-lui Ion Fofi. (proza e mai citită decât poezia) vor inunda piața și până și agenții de siguranță din întreaga lume (în ultimul timp se ocupă și ei cu literatura) vor dormi sub căpătâiu cu superbele pagini premiate de scriitorii români. Votul de la S. S. R. este, în dezorientarea actuală, un act de moralitate artistică. El face o demarcație categorică intre bun și între rău. El încunună pe cei chemați și, poate fără să vrea, osândește pe cei nechemați. In curând veți auzi: — Iți place poezia lui Tudor Arghezi? — Eu nu citesc decât pe Alfred Moșoiu! — Iți plac romanele lui Ionel Teodoreanu? — Eu nu citesc decât pe Ion Foti! Votul delà S. S. R. e categoric. DE IMITATIONE CHRISTI, cartea cea mai citită și cea mai răspândită după Biblie, în 238