Gândirea, 1936 (Anul 15, nr. 1-10)

1936-03-01 / nr. 3

CÂNDI­REA MATEIU ION CARAGIALE DE TUDOR VIANU Ne-, pârâsit de curând, pentru a întreprinde marea călătorie a posterității, un scriitor de seamă și un om foarte original. Mateiu Ion Caragiale, colaborator credincios al „Gândirii" și fruntaș al grupării noastre literare, in mijlocul căreia se bucura de acea înțelegere și iubire de care nici firile cele mai mândre nu se pot lipsi, a trecut printre noi ca o apariție scumpă și rară. Marea lui rezervă, înaltul său scrupul literar, un instinct aristocratic care îl ținea departe de toate formele sgomotoase ale publicității, i-au înlesnit să realizeze ceea ce alcătuește visul multor scriitori. Omul a isbutit să se ascundă aproape pe de-a întregul în artist și amintirea lui este menită să reție numai chipul poetului mu­zician care a topit din nou, în tainicele lui retorte, limba aspră a gloatelor, pentru a distila un suc mai dulce, cu puteri vrăjite și răscolitoare. Tineretul care crește acum nu va mai ști nici cum arăta la față și la port, mândrul și singuraticul om între două vârste, cu părul încărunțit, cu figura slabă și nemișcată, vorbind rar și strângând buzele, când tăcea, ca și cum ar fi vrut să pecetluiască încă mai puternic tainele firii lui complicate și adânci. Pășea tacticos și rar, cu pleoapele mai totdeauna lăsate și purtând un trup rigid, ușor aplecat pe spate, în niște costume care nu erau propriu zis ale vremii noastre, vreo jachetă desprinsă din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr’o speță rară și demodată. Marea economie a mișcărilor lui, glasul baritonal care rostea puține cuvinte, alese cu grije și cumpănite cu înțelepciune, dădeau impresia că Mateiu Ion Caragiale înțelegea să fie artist nu numai la masa lui de lucru. Cunoscătorul distingea dintr’odată un exemplar, poate întârziat, din acea generație estetistă de pe la 1880, care profesa concepția unei supremații a valorilor artistice în viață. Comparația cu Alexandru Macedonski n’ar fi nepotrivită, deși acesta din urmă nu a disprețuit totdeauna să se ames­tece în tumultul evenimentelor sociale și politice, pe când Mateiu Caragiale prefera să rămână în cercul ferecat al ascezei lui artistice. Disprețuind din acest unghiu situațiile și onorurile, poate pentru că orgoliul lui de singuratic nu s’ar fi declarat mulțumit decât cu cele mai înalte dintre ele, el consacra un adevărat cult aristocrației de sânge și tra­dițiilor glorioase însemnate în stemele vechilor familii. Și aici apare unul din punctele cele mai problematice ale psihologiei lui Mateiu Ion Caragiale. Poate mărturisiri pe care nu le deținea decât el, poate un instinct al sângelui său, care era fără îndoială al unui om dintr’o rasă veche, poate numai acea tendință de a-și acorda o ereditate electivă, de care n’au fost străini atâți scriitori in ultimul veac, un Balzac, un Gobineau, un Ștefan George, l-a făcut pe Mateiu Caragiale să cultive închipuirea descendenței dintr’o veche

Next