Gândirea, 1939 (Anul 18, nr. 1-10)
1939-02-01 / nr. 2
mirescu, un ardelean și un oltean, sunt la baza redeșteptării Principatelor și dualitatea lor va apare din ce în ce mai strânsă în istorie. In ceea ce privește rolul ardelenilor în Basarabia, el e din nefericire încă puțin cunoscut chiar de acei care fac istorie, dar e unul din aspectele cele mai emoționante ale manifestării energiei ardelene. Ceea ce au făcut, acum vreo douăzeci de ani, o seamă de intelectuali din Ardeal, în provincia de peste Prut, devastată de gloatele rusești în retragere și apăsată de letargia celor o sută de ani de înstrăinare, e dovada poate cea mai însemnată a solidarității Ardealului cu destinul românesc, precum și a necesității de a munci și de a organiza a spiritului ardelean. Graba cu care intelectualii ardeleni, refugiați în vechiul regat, au luat în primire rolul lor în Basarabia, anexându-și sufletește o regiune a României răsăritene, ei cari veneau din Vest, arată în chipul cel mai elocvent unitatea sufletului românesc. Acești intelectuali ardeleni au pornit să rostuiască o provincie și să dea entuziasm unei populații în mare parte anesteziată de istorie, uitând de durerile lor de acasă și neluând în seamă îndoielile, pe cari un războiu prelungit și incert le strecura în unele suflete. Opera realizată de Ardeleni în Basarabia și de colaboratorii locali, împreună cu câțiva Bucovineni, e cel mai bun lucru, pe care l-a făcut România nouă în această provincie, înainte de invazia funcționarilor și politicianilor.... și munca de îndreptare trebuie să refacă legătura cu ceea ce s’a înfăptuit atunci. Dar venirea studenților din Ardeal la universitatea din București în primul an de după războiu ? Ei au adus în Capitala țării spiritul Ardealului și s’au considerat din întâia zi la ei acasă. Unii purtând încă veșminte de canonici subțiri și mergând adesea în grupuri mici, ca niște lăstuni, aduceau un aer totodată de distincție și de prospețime rustică. Acești flăcăi academici ai Ardealului, cu aer de seriozitate dar și cu gustul de viață al țăranilor noștri, cu o mare dorință de a învăța și de a introduce ordine, au fost camarazi buni ai tinerilor din vechiul regat, tovarăși de discuții culturale, fiind cei mai noi plenipotențiari ai Ardealului, cari-și desăvârșeau adolescența întârziată între noi, dar aduceau și îndemnul fără cuvinte al lumii de unde plecaseră, cari prilejuiau prietenii ce aveeau să facă istorie, cari aveau să se manifeste cu timpul în activitatea de educație în România nouă și chiar în producția literară și filosofică. Noi, cari am fost martorii acestor manifestări de viață românească nu vom uita niciodată freamătul de început de istorie, încântarea reculeasă, elanurile străbătute de o siguranță intactă, cari ne caracterizau oriunde ne găseam, în sălile de cursuri, la cantine și cămine, la serbări ori în discuții mai intime, și cari erau întotdeauna stimulate de prezența colegilor și prietenilor ce poposiseră la noi din Ardeal. Și pentru ca tabloul să fie complect, deși sumar, ar trebui să se vorbească de un Bărnuțiu și de un Iancu, al căror iureș de foc în istorie a impresionat atât de mult pe tinerii spiritului nou din Principate și mai ales pe un Bălcescu , ar trebui să se vorbească de un Coșbuc, al cărui rol în îndepărtarea pesimismului așa zis eminescian și în întoarcerea la duhul și armonia pământului nostru nu va putea fi tăgăduit niciodată, Coșbuc fiind, din acest punct de vedere, oricât ar părea de curios, adevăratul continuator și realizator al lui Eminescu, al autohtonismului acestuia, deși fără ideologie , ar trebui să se vorbească de un Maiorescu, care oricât ar fi fost denigrat, în unele privințe, față de Ardealul părintelui lui și față de unele lucruri ale noastre, dar desigur că aveam 97