Gândirea, 1940 (Anul 19, nr. 1-10)
1940-04-01 / nr. 4
iar vorba lud plină de drăcovenii pipărate și de înțelepciuni glumețe; celălalt — obraz palid, frunte boltită ca lumina unui crâmpei de cer printre nourii de păcură ai pletelor — mai mult tăcea, asculta pe flecar și, ascultându-l, părea un zimbru ce sorbea din izvor. Arar, când deschidea el gura, vorbărețul se oprea. Și ’n mintea celui ce n’avea un orizont mai larg ca vatra unde se născuse, vorbele rare ale palidului prieten deschideau cercuri de lumină: cât roata zărilor, cât roata Daciei, cât roata pământului, cât roata cerului cu stele. Erau vorbe culese de prin cele străinătăți pe care cel simplu, uimit, nici nu le bănuia, căzute apoi în adânc de suflet, coapte acolo ca într'un cuptor, îndelung, mărite și rotunde ca pâinile dospite... Câteodată se opreau la vreo cârciumă de margine, ascultau lăutari bătrâni, beau vin și se ospătau cu pui fripți și mămăligă caldă. Roșcovanul, înflorit de mulțumirea vieții, scotea apoi o poveste, nou meșteșugită, și i-o cerea „lui Mihai“. Iar Mihai îi spunea în urmă trăgănat, Doina: Tot Românul plânsu-mi-sa... Ion Creangă cel năzdrăvan plângea ca un copil. Tot așa precum râdea, Eminescu își regăsea în el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuzit de stele, din care a desprins cea mai frumoasă poezie românească: Luceafărul. Prietenia lor e prietenia literaturii românești cu poporul românesc. Tot ce a zămislit mai de seamă această literatură, dela Luceafărul și Nunta Zamfirii până la Niculăiță Minciună și Dumbrava minunată s’a făcut în colaborare cu sufletul popular. Apele lui adânci sau ridicat din ea ca’n vârtejul unui sorb“. In aceeași linie de altoire a creației majore pe comorile geniului popular se orânduiesc eseurile, de înaltă potență etnică : Parsifal, Sensul Tradiției, A doua neatârnare, George Coșbuc, poetul rasei noastre, Nicolae Bălcescu, Estetica lui Nicolae Iorgi sau misticul fără voie. Dar mitul a cărui răpac umple toate cuprinsurile scrisului lui Nichifor Crainic este cel autohton. Să fim bine înțeleși când spunem mit, înțelegem mai mult decât idee, concept sau noțiune. Mitul, în concepția noastră, rezumă o viziune totalitară, o lume întreagă de gânduri și simțăminte, este ethosul și măduva de foc a istoriei. Numai în acest fel, autohtonismul lui Crainic, a cărui expresie complexă și polivalentă este gândirismul, este și un mit, încărcat de puterile pământului și de transparențele cerului. Cu cât mitul este mai cuprinzător, cu atâta expresia autorului este mai condensată și mai clară. De altfel, claritatea neoclasică, ce cuprinde în armura ei de oțel musturile vitalității spirituale a lui Nichifor Crainic, este una din fermecătoarele sale calități. Ca să dovedim această afirmație, transcriem definiția autohtoniei. „Autohton înseamnă mai întâi pământ propriu și tot ce derivă de la pământ și conține proprietățile lui; autohton înseamnă apoi cetate proprie, adică în graiul de azi stat propriu și tot ce derivă de la stat și poartă pecetea proprietăților lui; autohton înseamnă mai departe patrie proprie și toate derivațiile în care se recunosc însușirile ei, autohton înseamnă în sfârșit neam propriu și tot ce răsfrânge lumina geniului său particular. Astfel, când acordăm unui neam titlul de autohton, îi recunoaștem fără discuție proprietatea pământului unde trăește și care e țara lui. Simpla prezență actuală vnu îndreptățește însă întru totul această proprietate. Autohtonia e i o profundă rezonanță istorică sau o imemorabilă continuitate de stăpânire din generație în generație, din veac în veac, din mileniu în mileniu ; e o moștenire cu rădăcini sufletești în pământul țării, adică strămoșii îngropați în el; ea nu se bizuc pe zapise cât pe mormintele bătrâne, care dau țării prestigiul sacru de patrie. Această proprietate neîntreruptă ,cu îndoit înțeles, — fizic și sufletesc, — ca să i se mențină de-a lungul veacurilor, presupune voința de conservare și puterea de apărare