Gândirea, 1940 (Anul 19, nr. 1-10)

1940-01-01 / nr. 1

și ce nu este valoare in literatura noastră. Pentru acești neisprăviți, un scriitor ca Vla­­huță nu reprezintă mai nimic, fiindcă nu e original ca Arghezi sau ca bărbierul Camil Baltazar. Coaliția e bine organizată; ea deține foiletoanele câtorva cotidiane și rubricele câ­torva reviste mai însemnate și înrâurește in­timidând chiar judecata foștilor admiratori ai marelui scriitor. Am vrut să-i rânduim o comemorare la ra­diodifuziune și n’a fost chip; am vrut să tipă­rim o cărticică cu ceea ce am scris despre poet la diferite prilejuri, dar editura, care benefi­ciază de opera lui, ne-a refuzat. In Gândirea, personal n’am avut tihna să scriem ceva nou și nici camarazii noștri, pe cari Vlahuță i-a iubit atât de mult, n’au găsit o seară pentru pioasa-i evocare. Suntem astfel cu toții vino­vați față de memoria omului și artistului fer­mecător, care știa să ne primească în casa lui ca într’un templu al celei mai curate prie­tenii. Și-mi aduc aminte cât de fericit se sim­ția fiecare că măiestrul i-a întins mâna și i-a spus o vorbă de iubire și de încurajare. A­­lexandru Vlahuță știa să iubească așa cum ni­meni n’a putut iubi din câți au trecut prin vulgarul Pamas românesc. Iar noi nu ne pri­cepem la altceva decât să-l uităm cu desă­vârșire. Literatura noastră e tânără și, din această pricină, nu prea bogată în valori. Dar dintre toți câți au pus sufletul s’o întemeieze și să-i dea prestigiu, cel puțin câteva nume ca E­­liade, Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, O­­dobescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, Dela­­vrancea, Vlahuță, Coșbuc sau Creangă, nu ne e îngăduit să le uităm. Eminescu și Cara­giale intr’adevăr nu sunt uitați. Dar un Coș­buc și un Vlahuță parcă ar fi trăit în pre­istoria unui alt continent. Alexandru Vlahuță a jucat un rol conside­rabil în desvoltarea culturii noastre. In pri­mul rând, prin creația sa în vers și în proză. Un poem ca iubire, de o concepție atât de în­­naltă, e ceva unic în poesia noastră. Dan e întâiul nostru roman modern, care a făcut epocă. Nuvelele sale pun uneori probleme a­­dânci cum nu găsim la ceilalți prozatori ai vremii. Afară de acestea, eseistica lui Vlahuță a jucat un rol imens în educația națională și în formarea unei conștiinți etice a aposto­latului. El e cel dintâiu tălmăcitor către nea­mul său al geniului lui Nicolae Grigorescu, în monografia scrisă cu o perfecțiune de stil epocală. Iar România Pitorească, intrată în patrimoniul școalei, a rămas până azi imnul fără egal al pământului strămoșesc. In plus, Alexandru Vlahuță a fost un mare animator al mișcării noastre culturale. A în­temeiat reviste ca Viața și Sămănătorul, și ziare ca Dacia, care însemnează etape istorice în desvoltarea scrisului românesc. A descope­rit și a pus în circulație talente noi ca P­­­eria, St. O. Iosif și atâtea altele. N’a existat un alt scriitor să se bucure cu o generositate mai largă și să patroneze mai fericit conde­iele tinere, ce se iveau în literatură. Eu am cunoscut, dimpotrivă, scriitori pe cât de mari pe atât de egocentrici și de meschini față de biruințele tinerilor, în cari vedeau parcă pri­mejdii adumbritoare în loc de confrați mai mici, cari aveau nevoie de un cuvânt bun de o îndrumare. Alexandru Vlahuță a fost din acest punct de vedere un suflet de o lăr­gime supraomenească, știind să trăiască biru­ințele altora cu o bucurie mai mare decât dacă ele ar fi fost ale lui El ne-a lăsat o atitudine etică de un îndoit înțeles superior , etica responsabilității cu­vântului scris, realizată în toată opera sa și cântată în acea poesie clasică . Cuvântul­ și etica prieteniei ocrotitoare față de noile ta­lente. Pentru Vlahuță, arta nu înseamnă „să fiu eu singur“, ci „să fim cu toții“, adică să lucrăm cu toții la acel mare chip ideal al pa­triei, care e literatura. Un sentiment de pro­fundă solidaritate cu neamul său, așa cum l-a trăit un Eminescu sau un Coșbuc, îl făcea să îmbrățișeze cu entusiasm pe tinerii scrii­tori, pe care el îi socotea solii neamului, în­vestiți cu misiunea de a-i portretiza pe pânza de azur a veșniciei. Nu putea fi om de rând cel care profesa și practica o asemenea con­cepție de artă; și Alexandru Vlahuță n’a fost om de rând și nici scriitor de duzină. Ceea ce îmi place la N. Iorga, care l-a cunoscut de aproape cum a cunoscut toată marea pleiadă a timpului, e că atunci când vorbește de Vla­huță, fraza sa capătă o anume solemnitate de parcă ar vorbi de marele preot al artei națio­nale. Căci într’adevăr, pentru Vlahuță, arta era o mare preoție sui generis, un arhierat laic cu menirea de a împărtăși mulțimii cu­vântul cum preotul dăruiește Euharistia de pe masa sfântului altar. E un semn de înjosire a noastră să uităm pe poetul, care­ s’a ridicat până la această amețitoare înălțime a soliei scriitorului în viața neamului său. Sau poate mai știi, toc­mai din această pricină numele lui A. Vla­huță e ținut în uitare. Intr’o vreme de deca­ f>3

Next