Gazeta Învățământului, 1950 (Anul 2, nr. 40-91)
1950-01-13 / nr. 41
ft» Dobrogeanu Gherea, primul critic științific al operei lui Eminescu A doua jumătate a secolului XIX se desfășoară, în țara noastră, sub semnul luptei dintre burghezo-moșierime, stápenitoare și mișcarea muncitorească în creștere. Pe plan cultural, lupta se duce între „Junimea", cu șeful ei Maiorescu de o parte, și curentul de la,Contemporanul", cu Dobrogeanu Gherea, de altă parte, două tabere opuse două colturi potrivnice, corespunzătoare poziției de ofersă pe care le apără. „Junimea” este reprezentanta tipică a burghezo-moșierimii reacționare și cosmopolite. Pentru a menține regimul de exploatare, pentru a îndepărta massele de la cunoașterea realității sociale și de la lupta împotriva relelor sociale, ea folosește din plin filosofia idealistă, apărută în Germania din nevoia de a servi interesele unei burghezii care pactizase cu junkerii ssa nu uităm, de asemenea, că Maiorescu este avocatul bine plătit al marilor Industrii germane). Situându-se pe poziții dușmănoase culturii progresiste „Junimea" nu putea prețui în fond pe Eminescu, cum nu putea prețui pe nici unul din marii creatori ai literaturii poporului nostru. De aceea, l-a lăsat să ducă o viață de mizerie, exploatându-i crunt munca intelectuală și talentul; de aceea, i-a falsificat și i-a depreciat opera, considerând-o în mod cosmopolit, drept un simplu reflex al literaturii și filosofiei din străinătate, scoțând in evidență numai latura ei pesimistă, demobilizatoare și străduindu-se să sape o prăpastie intre opera artistică și realitatea socială, analizând-o formalist, în conformitate cu falsul principiu al „artei pentru etnte". Dacă s'a preocupat de Eminescu și de opera lui, a făcut-o pentru a se împăuna cu ceea cea nu-i aparținea, pentru a-l acapara pe Eminescu și a-l exploata pe linia propriilor sale interese de clasă. Spre deosebire de „Junimea" și în luptă CU , ea, Gherea a isbutit să pună in valoare opera lui Eminescu, dându-ne prima critică științifică a poeziei eminesciene, tocmai pentru că se situa pe pozițiile clasei muncitoare, devenită singurul factor de progres cultural, după ce burghezia pactizase cu moștenirea prin trădarea principiilor enunțate la Islaz în 1848. Străduindu-se să aplice, și în domeniul literaturii, ideologia clasei muncitoare, învățătura marxistă, Dobrogeanu Gherea a făcut operă științifică, progresistă și cu adevărat patriotică, însuși faptul că i-a consacrat lui Eminescu un studiu amplu, în care se încearcă analiza întregii opere poetice cunoscute atunci, pentru a desprinde trăsăturile ei esențiale, este semnificativ, dacă ne gândim la puțina atenție pe care o acordau criticii burghezo-moșierimii scriitorilor contemporani. " De altfel, studiul despre Eminescu se încadrează într'o serie mai lungă, în care nu sunt uitați Caragiale, Coșbuc, Vlahuță, în cuprinsul unei acțiuni critice cu adevărat patriotice, de punere în valoare a literaturii naționale. Dar nu numai prin atenția și prin spațiul pe care-1 acordă studierii lui Eminescu, ci și prin concluziile la care ajunge, Gherea se dovedește conștient de valoarea poetului. In timp ce Maiorescu făcea tot felul de rezerve circumspecte și nu se hotăra să-l compare cu V. Alecsandri (la bătrânețe, bardul de la Mircești se apropiase de Junime) criticul mișcării muncitorești îi acordă din plin lui Eminescu întreaga prețuire ce i se cuvine. Dobrogeanu - Gherea a respins și teza cosmopolită a reprezentanților burghezo-moșierimii, după care poezia eminesciană ar fi un reflex al străinătății. Stabilirea unei înrudiri între poetul german Lenau, de pildă, și Eminescu, i se pare complet neîntemeiată. De asemenea, el ironizează pe acei care explică opera poetului român prin influența lui Schopenhauer. Adevărata întrebare, spune el trebue să fie: „De ce filosofia Schopenhaueriană a înrâurit așa de mult asupra creațiunii lui Eminescu?". Răspunsul la această întrebare trebue căutat în condițiile economico-sociale locale, în situația societății românești din vremea respectivă. Opera lui Eminescu a răsărit din această societate, iar influențele nu s-au putut exercita decât în măsura în care ele corespundeau anumitor cerințe, create de condițiile locale. Chiar dacă greșește parțial în descifrarea realităților economico-sociale care au determinat aspectele literare ale vremii în general și opera lui Eminescu în special, Gherea deschide astfel calea cercetărilor științifice, indicând drumul pe care trebue să se meargă pentru studierea corectă marxistă a literaturii. Criticul mișcării muncitorești distruge și altă minciună junimistă : pesimisul organic, din naștere, al lui Eminescu. Afirmația aceasta servea junimiștilor drept mizerabil alibi, drepti „justificare" a suferințelor poetului. Distrugând acest alibi, Gherea stabilește responsabilitățile și acuză regimul burghezo-moșieresc și pe reprezentanții lui de tot ce a avut de îndurat Eminescu. Totodată, el stabilește faptul fundamental pentru Înțelegerea operei eminesciene — că aceasta nu este integral pesimistă, cum afirma: Maiorescu de pildă, ci, dimpotrivă, este străbătută de un puternic suflu de generozitate și dorință de viață, de viață mai bună pentru cei mulți. In acest sens vorbește Gherea — deși vădind un anumit schematism simplificator — despre „faidul prim’’ optimist care a fost apoi intinerit de influența mediului, încă mai aproape de adevăr este constatarea contradicțiilor din opera eminesciană, oscilările ei, lupta intre tendințe contrarii: " „Lupta între idealismul (citește optimismul generos) naturii poetului și între pesimismul provocat de mediul social pe de o parte, iar pe de alta intre năzuințele idealiste (citește tendința spre dreptatea socială) ale poetului și între înrâuririle conservatoare ale mediului in care trăia, Iată cauzele neconsecvenței caracteristice întregii opere poetice a lui Eminescu". Bineînțeles, Contradicțiile acestea interne nu trebuesc puse atât pe seama opoziției dintre „fondul prim” și influența mediului, cât pe oqlindirea unui mediu care, el însuși, era plin de contradicții și pe neorientarea clară a poetului în desfășurarea luptei de clasă. Din explicația lui Gherea reținem însă acele „înrâuriri conservatoare ale mediului"... în care se face aluzie la „Junimea” ca reprezentan fă a burghezo moșierimii reacționare- Studiile ulterioare, făcute pe baza manuscriselor cunoscute abia mai târziu, au confirmat întru totul intenția pătrunzătoare a criticului mișcării muncitorești, care descifrase contradicții, straturii suprapuse, datorite acțiunii nefaste a „Junimei", in cuprinsul unei poezii aparent unitare, ca „Împărat și proletar”. Gherea a insistat asupra aspectelor pozitive, de avânt generos și de critica socială, din cuprinsul poeziilor lui Eminescu publicate până atunci. Trebue să amintim, în acest sens, analiza unor poezii ca: „Epigonii" (din care citează tocmai strofele în care se vede admirația lui Eminescu pentru avântul generației de la 1848 și nemulțumirea lui față de scepticismul ( Celor tineri), „înger și Demon”, „Împărat și proletar”, „Satira III", Satira 11", etc. Ca elemente pozitive, Gherea a subliniat, alături de critica socială, dragostea lui Eminescu pentru natură și, în parte, chiar dragostea sa, pentru trecutul de vitejie, precum și poezia lui erotică în aspectul ei de afirmare a vieții. De remarcat este faptul că și analiza cantaților formei nu se face decât în strânsă legătură cu conținutul. „Ca poet îi face mai ales simțirea adâncă „și talentul deosebit de a exprima acea simțire, de a o sugera cititorului. Aceste două „însușiri le are un mare grad Eminescu". Dobrogeanu-Gherea nu trece cu vederea nici limitările poeziei eminesciene, atât a celei erotice, cât și a celei filosofice. Își dă seama că tocmai aceste locuri întunecate pot servi exploatatorului și pot deruta pe cei neorientați sau slabi. „Teamă ne e că neputincioșii aceștia se vor * „invăli în mantaua pesimismului, ascunzânndu-și nemernicia sub scutul poeziilor lui Eminescu". Criticul știe și să descifreze motivul esențial al scăderilor din opera lui Eminescu, faptul că nu s'a putut încadra activ în tabăra luptătorilor pentru progres, în mișcarea muncitorească. Pentru vremea când a fost scris, studiul lui Gherea despre Eminescu, cu toate inevitabilele insuficiențe, reprezintă o lucrare de incontestabilă valoare: dovada evidentă a realizărilor ce se pot obține folosind, și în analiza literaturii, principiile științifice promovate de clasa muncitoare, învățătura marxistă. Gherea a indicat drumul. După jumătate de veac de interesate falsificări ale criticii burlghezo-moșierești, azi, în Republica Populară Română, criticii clasei muncitoare trebue să ducă mai departe și să desvolte munca începută de Gherea în studiul lui Eminescu, folosind, în noile condiții create, toată bogăția de experiență a învățăturii marxist-leniniste. Prof. Eugen Campus Școala sărbătorește centenarul lui Eminescu La Școala Pedagogică de fete Nr. 1. Pe pervazul unei ferestre înalte este așezat un portret și câteva reviste și cărți. Totul este aranjat frumos, simplu, dar cu un aer sărbătoresc. Este un mic colț „Eminescu" inițiat de elevele din anul IV, care își arată astfel dragostea lor pentru poetul care a iubit atât de mult poporul asuprit. Dar elevele nu s'au mulțumit cu atât. Secretara organizației U.T.M. din școală, Meletina Cernea, ne vorbește despre organizarea unui colț „Eminescu" al școlii, în care vor fi așezate portretele poetului și culegeri de versuri și reviste în care este analizată opera lui. Toate gazetele de perete din Școală cuprind articole care vorbesc despre viața și opera lui Mihai Eminescu. Cercurile literare, după cum ne spune Elena Neagu, responsabila cu propaganda și agita sa în biroul U.T.M., au analizat în ședințele lor articolele critice apărute in „Flacăra", „Contemporanul" și „Viața Românească", precum și tot ciclul de conferințe, rostite în sala Dalles despre poet. Tot colectivul școlii, începând cu directoarea Natalia Ciobanu, se pregătește cu însuflețire pentru festivalul închinat lui Mihai Eminescu. In cadrul acestui festival se vor recita versuri, se vor executa cântece pe versuri de Eminescu și se va tine o conferință despre viața și opera marelui poet. Conferința va fi aleasă din timp, dintre mai multe conferințe pregătite de câteva eleve. La Liceul de bieți Nr. 1 Elevii și cadrele didactice ale Liceului de bieți Nr. 1 din Capitală pregătesc sărbătorirea lui Mihai Eminescu. Fiecare elev, fiecare clasă și școala întreagă se străduesc ca centenarul marelui nostru poet să însemne un prilej de dragoste, recunoștință și admirație pentru cel falsificat și urgisit altă dată de burghezie și de critica ei. In caietele de notițe ale elevilor numele lui Eminescu se întâlnește la tot pasul — mai ales în ultima săptămână, iar explicațiile profesorilor împrăștie vălul de minciună care acoperea până de curând viața și poezia lui Mihai Eminescu. Gazetele de perete ale claselor și cea a profesorilor înfățișează portretul poetului, înconjurat de versurile cele mai caracteristice și de articole ce scot în evidență adevărata semnificație a operei literare și a vieții lui Eminescu. Elevii încearcă chiar mici producții personale dedicate poetului, cum este de pildă poezia elevului Mărgineanu Ovidiu din clasa XI , care va fi recitată la serbarea de Sâmbătă. Orele educative de săptămâna aceasta sunt dedicate tot lui Eminescu, scoțându-se și cu această ocazie în relief soarta celor care au încercat să lupte prin scrisul lor împotriva asupririi burgheze; împreună cu diriginții lor, elevii vor merge în pelerinaj la mormântul poetului. Cea mai mare atenție se acorda însă serbării pe care școala o va da Sâmbătă pentru comemorarea lui Mihai Eminescu. Serbarea a fost pregătită cu grijă de un colectiv, din care fac parte profesori și elevi. Ea va cuprinde, în afara conferinței prof. Gh. Anghel, recitări din poeziile poetului, cântece pe versuri de Eminescu, producții personale ale elevilor și recitări din operele poeților din Republica Populară Română închinate lui Eminescu. Repetițile sunt acum în toi, fiecare străduindu-se să prezinte cât mai bine partea ce-i revine din sărbătoarea lui Mihai Eminescu. Elevii școlii nu-și vor mărgini însă aici contribuția lor. Ci vor merge și în afara școlii, ia atenee populare pentru a răspândi în cercuri cât mai largi dragostea și admirația cu care clasa muncitoare din R. P. R. sărbătorește azi pe Mihai Eminescu. Cadrele didactice din Brașov sprijină acțiunea „Societății pentru răspândirea științei și culturii La Brașov a luat ființă de curând filiala locală a „Societății pentru răspândirea științei și culturii“, care are menirea să lupte împotriva superstițiilor, a minciunii, a întunericului ce mai există încă în satele și orașele noastre și să răspândească lumina științei în massele largi populare. Brașovul, centru muncitoresc de o deosebită importanță și centru cultural având trei facultăți și numeroase școli de toate categoriile, prezintă posibilități mari de activitate pentru această Societate. In oraș, mai funcționează și alte societăți științifice ca: „Societatea de științe Istorice, Filologice și Folclor“, „Societatea de Științe Naturale și Geografie“, „Societatea de Matematică și Fizică“, „Societatea de Științe Medicale, „Societatea de Științe Juridice“ și „Asociația Științifică a tehnicienilor“, toate menite să creeze condiții prielnice de desvoltare a activitații științifice. Prin activitatea acestor societăți, Brașovul a făcut un mare pas înainte. Oamenii de știință nu vor mai fi cercetători izolați în domeniul unei științe sau alteia. Ei vor face o știință legată de realitate, de viață și o vor pune în slujba poporului. Cadrele didactice din Brașov desfășoară o vie activitate în societățile amintite participând, prin comunicări și referate la ședințele secțiilor sau la cele publice și colaborând la opera de popularizare și de răspândire a cunoștințelor din domeniul agriculturii, al medicinei, al tehnicii și al științelor sociale. învățătorii și profesorii sprijină deasemeni acțiunea întreprinsă de „Societatea pentru răspândirea științei și culturii“, care organizează vizitarea celor mai îndepărtate cătune unde, în colaborare cu căminele culturale locale, îndrumează pe oamenii muncii pe calea progresului cultural și economic. Ilie Hașeganu REFERATUL din VERONICA PORUMBACU „Inspectând astăzi școala din comuna Șipotele, am constatat că... din lipsă de lemne, școala stă pustie. Localul... având două camere și o tindă, au fost împărțit, rămânând tinda și o cameră pentru locuința notarului... In clas se păstrează curechiul notarului...*’ (Din referatul revizorului Eminescu dela 29 Noemvrie 875). Din școală o perdea s’a tras ușor , o chirje tocmai se oprise afară. La Șipote sosi un revizor, in tot județul, pentru ’ntâia oară Și după ce-1 lăsă in frig, un ceas, să stea când pe-un picior și când pe altul, un domn li arătă un singur clas, că el... notarul, sta in celălaltul. Țipenie în clas. Și geruri, intrând ca după lungul drum, cu foame, revizorul la geam doar a zărit ca’ntr'o cămară, șiruri lungi de poame, din colț, un duhnet dulce de curechi, impărățea pe-a Șipotelor școală. ...Era un sat moldovinesc și vechi, într’o covată a văii mai domoale. Notaru-și ridică spre revizor privirile obraznic de umile. Acesta, dintre coase și „scrisori" , își rupse pentru ciornă două file. Notaru’n urma lui scuipă ’n ciudat. . ...Și ’ntors in Ieși lui cel mari la vorbă, revizorul transcrise un referat, sorbind la Bolta Rece dintr’o ciorbă. Cum Intr’un chihlimbar mai poți zări câte-0 gânganie prinsă’n anticiere, de Șipote citit-ai într’o zi in vraful necitit din ministere. Căci ducurechi și dintr’al său notar, iu Ieși doar un registru s’a ales cu un act in de amănuntul lui amar, pe care-l iscălise Eminescu. (Din „Contemporanul” Nr. 171) MIHAI EMINESCU, REVIZOR ȘCOLAR La 1 iulie 1875, Mihai Eminescu este numit revizor școlar pentru județele Vaslui și Iași. Acest fapt nu este de mica însemnătate pentru cei care vor să cunoască adevărul asupra vieții și operei marelui poet. Numirea lui Eminescu într’un post, pe care îl primește imediat ca să-și poată asigura pâinea de fiecare zi, ilustrează, incă odată, lipsa de interes a regimului burghezo-moșieresc față de adevăratele noastre personalități culturale. Câtă revoltă se stârnește astăzi în noi, când ne gândim la timpul atât de prețios, pe care poetul l-a irosit, in anii cei mai fecunzi, pe drumuri de țară, in căruțe trase de boi, cercetând cu conștiinciozitate starea mizerabilă în care se sbătea învățământul din acele timpuri. Căci trebue să stabilim dela început că Eminescu nu a socotit nicio clipă postul de revizor ca și pe toate celelalte ocupații, pe care le-a mai avut în scurta și chinuita lui viață drept o sinecură. Acest om atât de sever cu sine și cu alții când era vorba de răspunderile publice, deîndată ce e numit începe o activitate serioasă și Intensă. Astfel in luna August 1875, ține la Iași o conferință cu învățătorii din cele două județe și apoi pornește imediat pe teren. Desprevățământului situația jalnică a înjurat din acea vreme, din țara noastră. Eminescu era deja informat în mod direct, încă din copilărie, de la Ipotești, cât și din peregrinările sale de mai târziu. In timpul celor 11 luni, până la 1 iulie 1876, cât a fost revizor, poetul are ocazia să-și contureze și mai bine tabloul imoralității în care se bălăceau cei care aveau puterea și slugile acestora, jefuitorii bunurilor Statului ca și tabloul mizeriei în care se sbătea poporul muncitor. In rapoartele de inspecție găsim următoarele : ...„copii goi și bolnavi, învățători ignoranți și rău plân „toți, administratori superfii „dali, toate acestea îngreuiate „de creșterea impozitelor, me. „nite a hrăni această stare „de lucruri, nu sunt condițiunile normale pentru școli „bune, precum lemn de brad „putregai”, gelău de plumb și „meșter prost nu-mi dă o „masă bună”. (M. Eminescu „Scrieri politice și literare” vol. I, Minerva, 1905). Rapoartele, însemnările și întreaga sa activitate din timpul revizoratului școlar evidențiază și ele patriotismul sincer și adevarat al marelui nostru poet, dovedind dragostea fierbinte pe care o purta poporului muncitor, crunt exploatat și totodată, dovedind ură neînduplecată împotriva celor care exploatau acest popor. Eminescu nu se mulțumește însă numai să demaște josniciile și cruzimile asupritorilor, nu se mulțumește numai să constate mizeria celor ce muncesc, ci se sbate sa aducă și o îmbunătățire, să fie de folos celor care, crede el, că ar putea schimba lucrurile în bine. De aceea ca revizor raportează atât de des și de drastic asupra realității triste de pe teren, asupra formalismului obligativității învățământului la sate ; de aceea vrea el să ajute pe învățători, căutând să le arate cât de periculoasă este lipsa de conștiinciozitate pregătirea superficială pentru a- și cei, care au sarcina de a crește copiii poporului. Eminescu, el singur victimă și neînduplecat dușman al metodelor mecanice folosite de școala neștiințifică și reacționară din acea vreme, condus de un remarcabil simț pedagogic, recomandă și încearcă să introducă principiile școlii vii. Rapoartele spun următoarele :„„D-nul învățător însă „să-și deie silință și mai cu „seamă să caute ca copiii să „nu învețe nimic în mod mort „și mecanic, ci totdeauna "să „poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit. In artt. „metică să se întrebuințeze „metodul demonstrativ, încât „operația aritmetică să mie ,,se pară niciodată o minime, „ci un lucru, care se explică „prin sine însuși”. Sau : „.„Cin deosebire însă trebue „ca copiii să nu învețe nimic „pe de rost, ce n’au priceput „pe deplin. Deprinderi gramaticale îndelungate trebue „să precedeze orice definiție „scrisă”. Cu toate frământările sale, desigur că Eminescu, din cauza ideologiei lui de clasă, neprevâzând în proletariat singura forță istoricește capabilă să desființeze exploatarea, n'a putut cunoaște în întregime cauza și n’a putut găsi soluția distrugerii nedreptăților sociale. Adesea însă unele probleme pe care se pune, ca și rezolvarea pe care le-o dă, impresionează prin justeațea lor. Astfel constatând că, la 1875, „atât mediul social, cât și administrația, fac ca școala să fie aproape un lucru de prisos”, sau „In țara unde nu există știință serioasă și nici pedagogie serioasă, școala nu poate să ducă la nici un rezultat”. Eminescu mai spune următoarele: „Condiția civilizației Statului este civilizația economică” și in continuare arată că desvoltarea economiei naționale este absolut necesară însănătoșirii și bunului mers al Statului. Iată pentru ce critica și istoria literară burgheză a trecut sub tăcere și a lăsat să zacă sub praful gros al manuscriselor rapoartele și însemnările de revizor școlar întocmite cu aceeași conștiinciozitate, dragoste de adevăr și sinceră dragoste de popor, ce-l caracterizau pe Eminescu. Iată de ce, toate acestea socotite un material neartistic nu prezentau nici un interes pentru corifeul criticii reacționare, pentru Titu Maiorescu, care și-a dat atâta silință să-l rupă pe Mihai Eminescu de poporul în care poetul își avea înfipte adânc rădăcinile celor mai progresiste accente din opera sa. Critica și istoria literară de astăzi îndrumate de Partidul Muncitoresc Român, pe baza singurelor principii cu adevărat științifice, pe baza principiilor marxist-leniniste, pornind să cerceteze și să explice viața și opera atât de complexă a lui Mihai Eminescu, nu neglijează niciun amănunt, niciun aspect, restabilește adevăruri ascunse sau denaturate și tinde să redea, pentru prima dată, în întregime, poporului muncitor pe acest mare poet care a vibrat atât de intens la suferințele și nedreptățile din timpurile regimurilor de cruntă exploatare. Dama Voinea Gazeta aunmit atît urmă Viața lui Mihai Eminescu Desvoltarea economica din anii următori revoluției de la 1848, când burghezia din țara noastră trădează idealurile revoluției burgheze și pactizează cu moșierimea, pătrunderea capitalului străin, aducerea lui Carol de Sohenzollern, care înseamnă consfințirea politicii reacționare de împilare, duc la agravarea procesului de exploatare prin împletirea formelor capitaliste cu cele „Monstruoasa coaliție” feudale, exploatează la sânge. In această epocă de cumplită asuprire a oamenilor muncitori din țara noastră, se naște Botoșani la 15 ianuarie 1860, Minhail Eminescu. Tatăl său,Gheorghe Eminovici, era fiul unui cântăreț de biserică. Cunoscând puțină carte, f Gheorghe Eminovici devine om de curte al boierului Balș și, prin sprijinul acestuia, cât și prin obținerea prin bani a titlului de căminar, reușește să pătrundă in rândul boiernașilor. Ajutându-se și de zestrea soției sale, Ralu, fata stolnicului Jurașcu, tatăl lui Mihail Eminescu cumpără o jumătate din moșia Ipotești. Aici își petrece copilăria poetul, până la vârsta de 8 ani. In copilărie, Eminescu n’a dus lipsuri, deși în casă erau 11 copii, pentru că părinții lui aveau o gospodărie destul de îmbelșugată, împreună cu frații Ilii. Eminescu colindă pădurile din jur, doarme pe la stână, poposește pe malul apelor, se bucură din plin de frumusețile naturii, după cum singur spune: „Fiind băut, păduri putre eram Și mă culcam ades lângă izvor“. Eminescu nu va uita niciodată frumusețile peisagiului de la țară, codrul, apele, ca și poveștile auzite în copilărie . Trecut-au ani ca nouri lungi pe gasuri și niciodată n’or să vie iară. Căci nu ma’ncânta azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o ’nsenmarfi... In anii petrecuți la țară, Eminescu are ocazia să cunoască viața țăranilor și deși copil, nu rămâne indiferent la minoria în care se sbătea sărăcimea satelor, mizerie pe care o va descrie In articolele politice de mai târziu. Ultimele clase din școala primară și primele Clase de liceu Eminescu le urmează cu întrerupere. Se apropie, in acești ani de școală, de profesorul Aron Pumnul, in casa căruia este găzduit. Aici citește repede și cu pasiune întreaga bibliotecă profesorului, dând dovadă de interesul și dragostea pe care o va purta cărților toată viața. Astfel îl vom găsi colindând țara îmbrăcat în sdrențe și neavând alt bagaj decât o lădiță plină de cărți, de care nu se va despărți nicio clipă, iar mai târziu îl vom vedea amanetându-și haina ca să-și poată cumpăra câte o carte mai rară. Deși a avut o mare dragoste de învățătură și și-a însușit o cultură vastă — Eminescu nu S’a împăcat cu școala. Lucrul este explicabil, dacă ținem seama, pe de o parte, de precocitatea lui, de firea lui care cerea o atenție mai deosebită din partea învățătorilor și, pe de altă parte, de felul cum se făcea școală pe atunei, școală de „toceală și muștruluială”, cu metode înapoiate, bazate pe o memorizare mecanică, pe o disciplină aspră și stupidă, cu o lipsă elementară de înțelegere din partea învățătorilor față de copiii pe care-i educau. Nu e deci de mirare că Eminescu, la vârsta de 12-13 ani, fuge de la școală. In 1864, este, pentru timp, copist la Tribunalul scurt Botoșani. Curând părăsește din această ocupație și se ia după trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, cu care ajunge in Ardeal și la Sibiu unde își trece examenul de clasa a III-a. In 1865, o pornește din nou spre Ardeal, pe jos, luând-o de-a lungul apelor până la Blaj. Aici, unde venise să-și mai treacă o clasă, îndură lipsuri mari, pe care insă le înfruntă cu energie. Ajunge la București, intră sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi în trupa lui Pascali. Cu aceste trupe colindă întreaga țară. In 1868, este angajat sufleor și copist la Teatrul Național din București. In peregrinările sale, Eminescu are ocazia să-și facă o imagine mai completă asupra Vieții chinuite a țăranilor muncitori, viață pe care începuse să o cunoască încă din sărăcăciosul sat Ipotești. El continuă să se intereseze, cu aceeași dragoste manifestată din copilărie, de producțiile literare ale poporului, pe care le notează cu grijă deosebită. Prima lui poezie tipărită a fost scrisă cu ocazia morții lui Aron Pumnul. în 1866, Iosif Vulcan îi publică, în „Fanelia“ cete dintâi Versuri și ii schimbă numele din Emiliovici in Eminescu, în 1868, când ajunge din nou cu trupa de teatru prin Moldovă, tatăl său o trimite la Universitatea de la Viena. Aici cunoaște pe î. Slavici. Vorbind in „Amintiri" despre Mihail Eminencn din aceasta epocă, slavici o descrie astfel: „Om de o veselie copilărească , el rădea cu toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui". Dela Viena, Eminescu intră în contact cu Junimea, trimițând la „Convorbiri Literare" poezia „Venire și Madone’’, apoi „Epigonii", urmează un audient cursurile de filosofii, istorie, drept. El pasionează mai ales filosofia idealistă a lui Schopenhauer și Kant, dar îl interesează și științele pozitive. Cântă să-și îmbogățească cunoștințele de matematică, fizică, științe naturale, biologie, etc. își continuă studiile în Berlin, uMeil găsim in 1872. Anii de studii de la Viena și Berlin au o mare importanță în formarea concepției despre lume a lui Eminescu. Ținând seamă de originea socială a poetului și da condițiile pe care i le oferea situația de student al învățământului oficial de Stat, ne putem explica de ce Eminescu este influențat de filosofia reacționară a claselor dominante. In aceste orașe, Viena și Berlin, în care proletariatul era în plină dezvoltare și organizare, Eminescu, frământat mereu de problemele sociale, își îndreaptă atenția și spre ideologia proletariatului revoluționar. Citește „Capitalul" lui Marx, precum și alte scrieri marxiste, și face totodată cunoștință cu literatura socialismului utopic. Reîntors in țară, Eminescu începe goana după o bucată de pâine, solicitând un post, cerșindu-i aproape. In 1874, Mihail Eminescu stabilește la Iași, unde este inse mit de către conservatori director al Bibliotecii și apoi revizor școlar, post din care este înlocuit imediat ce se schimbă guvernul. Din cauza lipsurilor materiale, poetul este silit să locuiască un timp în bojdeuca lui I. Creangă și face gazetărie, publicând articole la „Curierul de Iași". Tot la Iași, cunoaște pe Veronica Micle. In 1877, este chemat ca redactor al ziarului conservator „Timpul“ din București. Aici colaborează cu I. L. Caragiale, cu I. Slavici și scrie articole cerute de partidului conservator, conducerea articole prost și neregulat plătite, care, de pe poziția de clasă in hiarii boerimi, atacă cu vehea mență exploatarea burghezo-capitalistă. Vreme de 7 ani, cât lucrează la „Timpul“, până la 1883, Mihail Eminescu muncește greu, pentru un salariu de mizerie, muncește istovitor ceea ce îl face să izbucnească: „Dar nu mai merge. In opt ani de cănd m’am întors în România, decepțiunea a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei și încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, simt că am sd cad moralicește și mi-ar trebui un lung, lung repauz ca să-mi vin în fire. Și Cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repros nu-l pot avea, nicăeri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, iar le-mi-ar numele pe mormânt și n’aș mai fi ajuns să trăesc". Lipsurile în care s’a sbâtut, și care-l duceau până la disperare, constitue încă un act de acuzare împotriva regimului burghezomoșieresc care a strivit și a înăbușit avântul creator al adevăratelor personalități din cultura noastră. Și ca să ne dăm seama și mai bine cât de neprielnică a fost pentru creațiile literare această viață de lipsuri și trudă, într’o societate în care domnea imoralitatea cea mai hâdă, amintim următoarele versuri din Scrisoarea Ilă: De ce pana mec rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul hu m’abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele duetile? Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt. Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. In 1883, Eminescu are primul acces al bolii sale, încep colectele publice pentru îngrijirea lui. După o scurtă îngrijire în țară este trimis la Viena. Sperând că e vindecat, încearcă să-și reia activitatea, însă are un nou acces și e trimis la Mănăstirea Neamțului. De lipsurile și foamea care l-au urmărit toată viața, poetul nu scapă nici în casele de sănătate în care a fost internat. Scrisorile lui din acea vreme vorbesc de proasta îngrijire pe care o avea: în 1887, sora poetului, Harieta, singura rudă apropiată care-i mai rămăsese, il aduce la Boto» șahi, ca să-l îngrijească. Veronica Micle îl Vizitează și, după o aparentă însănătoșire pornesc împreună spre București. Eminescu mai scrie câteva articole, face parte din conducerea unei efemere reviste, „fântâna Blandusiei”, dar boala izbucnește din nou și, internat în casa de sănătatea a doctorului Suțu, moare la 29 iunie 1889. Pentru procurarea sicriului celui mai mare poet al nostru se lansează o nouă colectă publică! In studiul „Eminescu și poezia lui", Titu Maiorescu criticul și esteticianul reacțiunii, după atacă presa democrată care decenințase mizeria în care clasele exploatatoare il lăsaseră pe poet să se sbată, adaugă câteva fraze, de Un cinism cu adevărat boeresc : „A vorbi de mizerie materială a lui Eminescu înseamnă a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască, în accepțiunea materială a cuvântului, a avut întotdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale, când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său ■și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna. Să fi avut ca redactor al „Timpului” mai mult decât a avut, sâ fi avut mai puțin; pentru micile lui trebuințe materiale tot atât era“. împotriva acestui cinism se ridică I. L. Caragiale. Portretul pe care-l face poetul in articolul „In Nirvana", cu ocazia morții lui Eminescu este plin de căldura prieteniei, plin de durerea pierderii unui mare scriitor al țării și se încheie astfel: „In capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență, cel mai mâhnit suflet in trupul cel mai trudit, și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub „teiul sfânt”, n’am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții, de cât suferise această iritabilă natură de la împrejurări, dela oameni, dela ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată: era un om dintr’o bucată și nu dintr’una care se găsește pe toate cărările". In alt articol, „Ironie", scris cu prilejul unui an de la moartea poetului, Caragiale, referindu-se la studiul lui Maiorescu, notează : „îmi vine destul de greu să „contrazic niște autorități în „materie literară, știind bine cât „le iriteazâ contrazicerea și este de primejdioasă e iritația lor „pentru soarta și reputația unor „simpli muritori ca noi, dar trebue să spun odată că poetul de „care e vorba a trăit material „rău; sărăcia lui nu este o legendă : a fost o nenorocită realitate și ea il afecta foarte. Ce „Dumnezeu doar n’a trăit omul „acesta acum câteva veacuri, ca „să ne permitem cu atâta ușurințâ a băsui despre trista lui „viață... A trăit până mai ieri, „aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, „ani întregi... Pe cine vrem noi „sâ amăgim? Talentul lui de „poet nu-i producea nimica; „două, trei funcțiuni care le-a „avut, — bibliotecar apoi revizor „școlar — destul de slab plătite, „a trebuit sâ le părăsească silit „și, într’un târziu, să găsească „mijloc de trai în presa militantă. Cum stoarce puterile unui „om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-și avorteze zilnic prin provocare voită „gândirile și concepțiile și cât de „rău e prețuită la noi, se știe. „Poetul a trăit cum a murit — „foarte nenorocit și ca viață materială , copil ursit să sufere și „cu sufletul și cu trupul“. I. L. Caragiale publică și o scrisoare a lui Eminescu, scrisoare care constitue încă o puternică denunțare a indiferenței criminale pe care cercurile conducătoare conservatoare au avut-o cu privire la soarta poetului. „Boala îndelungată de care am „suferit —* scrie Eminescu —m’a „împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum „fiind întrucâtva mai restabilit, „Vin a Va ruga să vă aduceți „aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. „Dacă vă este cu putință a-mi „veni în ajutor, vă rog a o face „cât mai curând căci mare mize„rie mă amenință...” Viața de chin și zbucium a lui Mihail Eminescu este un act de acuzare împotriva atitudinii pe care clasele exploatatoare au avut-o față de cultura noastră națională, față de marile noastre personalități culturale. Casa părintească din Ipotești unde a copilărit Mihai Eminescu