Gazeta Învățământului, 1950 (Anul 2, nr. 40-91)

1950-01-13 / nr. 41

ft» Dobrogeanu Gherea, primul critic științific al operei lui Eminescu A doua jumătate a secolului XIX se desfă­­șoară, în țara noastră, sub semnul lup­tei dintre burghezo-moșierime, stápeni­­toare și mișcarea muncitorească în creștere. Pe plan cultural, lupta se duce între „Juni­mea", cu șeful ei Maiorescu de o parte, și curentul de la­­,Contemporanul", cu Dobrogeanu Gherea, de altă parte, două tabere opuse două colturi potrivnice, corespunzătoare pozi­ției de ofersă pe care le apără. „Junimea” este reprezentanta tipică a bur­­ghezo-moșierimii reacționare și cosmopolite. Pentru a menține regimul de exploatare, pen­tru a îndepărta massele de la cunoașterea rea­lității sociale și de la lupta împotriva relelor sociale, ea folosește din plin filosofia idealistă, apărută în Germania din nevoia de a servi interesele unei burghezii care pactizase cu junkerii ssa nu uităm, de asemenea, că Maio­rescu este avocatul bine plătit al marilor In­dustrii germane). Situându-se pe poziții dușmănoase culturii progresiste „Junimea" nu putea prețui în fond pe Eminescu, cum nu putea prețui pe nici un­ul din marii creatori ai literaturii poporului nos­tru. De aceea, l-a lăsat să ducă o viață de mizerie, exploatându-i crunt munca intelec­tuală și talentul; de aceea, i-a falsificat și i-a depreciat opera, considerând-o în mod cos­mopolit, drept un simplu reflex al literaturii și filosofiei din străinătate, scoțând in evidență numai latura ei pesimistă, demobilizatoare și străduindu-se să sape o prăpastie intre opera artistică și realitatea socială, analizând-o forma­list, în conformitate cu falsul principiu al „artei pentru etnte". Dacă s'a preocupat de Eminescu și de opera lui, a făcut-o pentru a se împăuna cu ceea cea nu-i aparținea, pentru a-l acapara pe Eminescu și a-l exploata pe linia propriilor sale interese de clasă. Spre deosebire de „Junimea" și în luptă CU , ea, Gherea a isbutit să pună in valoare opera lui Eminescu, dându-ne prima critică științifică a poeziei eminesciene, tocmai pentru că se si­tua pe pozițiile clasei muncitoare, devenită sin­gurul factor de progres cultural, după ce bur­ghezia pactizase cu moștenirea prin trădarea principiilor enunțate la Islaz în 1848. Străduindu-se să aplice, și în domeniul lite­raturii, ideologia clasei muncitoare, învățătura marxistă, Dobrogeanu Gherea a făcut operă științifică, progresistă și cu adevărat patriotică, însuși faptul că i-a consacrat lui Eminescu un studiu amplu, în care se încearcă analiza întregii opere poetice cunoscute atunci, pentru a desprinde trăsăturile ei esențiale, este sem­nificativ, dacă ne gândim la puțina atenție pe care o acordau criticii burghezo-moșierimii scrii­torilor contemporani. " De altfel, studiul despre Eminescu se înca­drează într'o serie mai lungă, în care nu sunt uitați Caragiale, Coșbuc, Vlahuță, în cuprinsul unei acțiuni critice cu adevărat patriotice, de punere în valoare a literaturii naționale. Dar nu numai prin atenția și prin spațiul pe care-1 acordă studierii lui Eminescu, ci și prin concluziile la care ajunge, Gherea se dove­­dește conștient de valoarea poetului. In timp ce Maiorescu făcea tot felul de rezerve circum­specte și nu se hotăra să-l compare cu V. A­­lecsandri (la bătrânețe, bardul de la Mircești se apropiase de Junime) criticul mișcării mun­citorești îi acordă din plin lui Eminescu întrea­ga prețuire ce i se cuvine. Dobrogean­u - Gherea a respins și teza cosmo­polită a reprezentanților burghezo-moșierimii, după care poezia eminesciană ar fi un reflex al străinătății. Stabilirea unei înrudiri între poe­­­tul german Lenau, de pildă, și Eminescu, i se pare complet neîntemeiată. De asemenea, el ironizează pe acei care explică opera poetului român prin influența lui Schopenhauer. Ade­vărata întrebare, spune el trebue să fie: „De ce­­ filosofia Schopenhaueriană a înrâurit așa de mult asupra creațiunii lui Eminescu?". Răspunsul la această întrebare trebue căutat în condițiile economico-sociale locale, în situa­ția societății românești din vremea respectivă. Opera lui Eminescu a răsărit din această so­cietate, iar influențele nu s-au putut exercita decât în măsura în care ele corespundeau anu­mitor cerințe, create de condițiile locale. Chiar dacă greșește parțial în descifrarea realităților economico-sociale care au deter­minat aspectele literare ale vremii în general și opera lui Eminescu în special, Gherea des­chide astfel calea cercetărilor științifice, indi­când drumul pe care trebue să se meargă pen­­­tru studierea corectă marxistă a literaturii. Criticul mișcării muncitorești distruge și altă minciună junimistă : pesimisul organic, din­­ naștere, al lui Eminescu. Afirmația aceasta servea junimiștilor drept mizerabil alibi, drepti „justificare" a suferințelor poetului. Distrugând acest alibi, Gherea stabilește responsabilitățile­­ și acuză regimul burghezo-moșieresc și pe re­prezentanții lui de tot ce a avut de îndurat­­ Eminescu. Totodată, el stabilește faptul fundamental­ pentru Înțelegerea operei eminesciene — că aceasta nu este integral pesimistă, cum afirma: Maiorescu de pildă, ci, dimpotrivă, este stră­bătută de un puternic suflu de generozitate și dorință de viață, de viață mai bună pentru cei­­ mulți. In acest sens vorbește Gherea — deși vă­dind un anu­mit schematism simplificator — des­pre „faidul prim’’ optimist care a fost apoi i­­ntinerit de influența mediului, încă mai a­­proape de adevăr este constatarea contradic­­­țiilor din opera eminesciană, oscilările ei, lupta intre tendințe contrarii: " „Lupta între idealismul (citește optimismul generos) naturii poetului și între pesimismul­ provocat de mediul social pe de o parte, iar­­ pe de alta intre năzuințele idealiste (citește­ tendința spre dreptatea socială) ale poetului și­­ între înrâuririle conservatoare ale mediului in care trăia, Iată cauzele neconsecvenței carac­teristice întregii opere poetice a lui Eminescu". Bine­înțeles, Contradicțiile acestea interne nu­­ trebuesc puse atât pe seama opoziției dintre „fondul prim” și influența mediului, cât pe o­­qlindirea unui mediu care, el însuși, era plin d­e contradicții și pe neorientarea clară a poe­tului în desfășurarea luptei de clasă. Din explicația lui Gherea reținem însă acele „înrâuriri conservatoare ale mediului"... în care se face aluzie la „Junimea” ca reprezentan­­ fă a burghezo­ moșierimii reacționare- Studiile ulterioare, făcute pe baza manuscriselor cunos­cute abia mai târziu, au confirmat întru totul intenția pătrunzătoare a criticului mișcării mun­citorești, care descifrase contradicții, straturii suprapuse, datorite acțiunii nefaste a „Junimei",­ in cuprinsul unei poezii aparent unitare, ca „Împărat și proletar”. Gherea a insistat asupra aspectelor pozitive, de avânt generos și de critica socială, din­ cuprinsul poeziilor lui Eminescu publicate până­­ atunci. Trebue să amintim, în acest sens, ana­liza unor poezii ca: „Epigonii" (din care ci­tează tocmai strofele în care se vede admira­­­ți­a lui Eminescu pentru avântul generației de la 1848 și nemulțumirea lui față de scepticismul ( Celor tineri), „înger și Demon”, „Împărat și pro­­­­letar”, „Satira III", Satira 11", etc. Ca elemente pozitive, Gherea a subliniat, a­­lături de critica socială, dragostea lui Eminescu­­ pentru natură și, în parte, chiar dragostea sa, pentru trecutul de vitejie, precum și poezia lui­­ erotică în aspectul ei de afirmare a vieții. De remarcat este faptul că și analiza can­­­­taților formei nu se face decât în strânsă le­gătură cu conținutul. „Ca poet îi face mai ales simțirea adâncă­­ „și talentul deosebit de a exprima acea sim­țire, de a o sugera cititorului. Aceste două­ „însușiri le are un mare grad Eminescu". Dobrogeanu-Gherea nu trece cu vederea nici­­ limitările poeziei eminesciene, atât a celei erotice, cât și a celei filosofice. Își dă seama­­ că tocmai aceste locuri întunecate pot servi exploatatorului și pot deruta pe cei neorientați­ sau slabi. „Teamă ne e că neputincioșii aceștia se vor * „invăli în mantaua pesimismului, ascunzân­­­­ndu-și nemernicia sub scutul poeziilor lui Emi­­­nescu". Criticul știe și să descifreze motivul esen­­­țial al scăderilor din opera lui Eminescu, faptul­­ că nu s'a putut încadra activ în tabăra lup­tătorilor pentru progres, în mișcarea muncito­­­­rească. Pentru vremea când a fost scris, studiul lui­ Gherea despre Eminescu, cu toate inevitabi­lele insuficiențe, reprezintă o lucrare de incon­­­testabilă valoare: dovada evidentă a realiză­rilor ce se pot obține folosind, și în analiza­ literaturii, principiile științifice promovate de clasa muncitoare, învățătura marxistă. Gherea a indicat drumul. După jumătate de veac de interesate falsificări ale criticii bur­l­ghezo-moșierești, azi, în Republica Populară Română, criticii clasei muncitoare trebue să ducă mai departe și să desvolte munca începu­tă de Gherea în studiul lui Eminescu, folo­sind, în noile condiții create, toată bogăția de experiență a învățăturii marxist-leniniste. Prof. Eugen Campus Școala sărbătorește centenarul lui Eminescu L­a Școala Pedagogică de fete Nr. 1. Pe pervazul unei ferestre înalte este așezat un portret și câ­teva reviste și cărți. Totul este aranjat frumos, simplu, dar cu un aer sărbătoresc. Este un mic colț „Eminescu" inițiat de elevele din anul IV, care își arată astfel dragostea lor pen­tru poetul care a iubit atât de mult poporul asuprit. Dar ele­vele nu s'au mulțumit cu atât. Secretara organizației U.T.M. din școală, Meletina Cernea, ne vorbește despre organizarea unui colț „Eminescu" al șco­lii, în care vor fi așezate por­tretele poetului și culegeri de versuri și reviste în care este analizată opera lui. Toate ga­zetele de perete din Școală cu­prind articole care vorbesc de­spre viața și opera lui Mihai Eminescu. Cercurile literare, după cum ne spune Elena Nea­­gu, responsabila cu propagan­da și agita sa în biroul U.T.M., au analizat în ședințele lor articolele critice apărute in „Flacăra", „Contemporanul" și „Viața Românească", precum și tot ciclul de conferințe, rostite în sala Dalles despre poet. Tot colectivul școlii, începând cu directoarea Natalia Cioba­­nu, se pregătește cu însuflețire pentru festivalul închinat lui Mihai Eminescu. In cadrul a­­cestui festival se vor recita versuri, se vor executa cânte­ce pe versuri de Eminescu și se va tine o conferință despre viața și opera marelui poet. Conferința va fi aleasă din timp, dintre mai multe confe­rințe pregătite de câteva eleve. La Liceul de bieți Nr. 1 Elevii și cadrele didactice ale Liceului de bieți Nr. 1 din Ca­pitală pregătesc sărbătorirea lui Mihai Eminescu. Fiecare elev, fiecare clasă și școala întreagă se străduesc ca centenarul marelui nostru poet să însemne un prilej de dragoste, recunoștință și admirație pentru cel falsificat și urgisit altă dată de burghezie și de critica ei. In caietele de notițe ale ele­vilor numele lui Eminescu se întâlnește la tot pasul — mai ales în ultima săptămână, iar ex­plicațiile profesorilor împrăștie vălul de minciună care acoperea până de curând viața și poezia lui Mihai Eminescu. Gazetele de perete ale claselor­ și cea a profesorilor înfățișează portretul poetului, înconjurat de versurile cele mai caracteristice și de articole ce scot în eviden­ță adevărata semnificație a ope­rei literare și a vieții lui Emi­nescu. Elevii încearcă chiar mici pro­ducții personale dedicate poe­tului, cum este de pildă poezia elevului Mărgineanu Ovidiu din clasa XI , care va fi recitată la serbarea de Sâmbătă. Orele educative de săptămâna aceasta sunt dedicate tot lui E­­minescu, scoțându-se și cu a­­ceastă ocazie în relief soarta celor care au încercat să lupte prin scrisul lor împotriva asu­pririi burgheze; împreună cu diriginții lor, e­­levii vor merge în pelerinaj la mormântul poetului. Cea mai mare atenție se a­­corda însă serbării pe care școa­la o va da Sâmbătă pentru co­memorarea lui Mihai Eminescu.­ Serbarea a fost pregătită cu gri­jă de un colectiv, din care fac parte profesori și elevi. Ea va cuprinde, în afara con­ferinței prof. Gh. Angh­el, reci­tări din poeziile poetului, cân­tece pe versuri de Eminescu, producții personale ale elevilor și recitări din operele poeților din Republica Populară Română închinate lui Eminescu. Repetițile sunt acum în toi, fiecare străduindu-se să prezinte cât mai bine partea ce-i revine din sărbătoarea lui Mihai Emi­nescu. Elevii școlii nu-și vor măr­gini însă aici contribuția lor. Ci vor merge și în afara școlii, ia atenee populare pentru a răspândi în cercuri cât mai largi dragos­tea și admirația cu care clasa muncitoare din R. P. R. sărbă­torește azi pe Mihai Eminescu. Cadrele didactice din Brașov sprijină acțiunea „Societății pentru răspândirea științei și culturii La Brașov a luat ființă de curând filiala locală a „Societății pentru răspândirea științei și culturii“, care are menirea să lupte împo­triva superstițiilor, a minciunii, a întunericului ce mai există încă în satele și orașele noastre și să răspândească lumina știin­ței în massele largi populare. Brașovul, centru muncitoresc de o deosebită importanță și cen­tru cultural având trei facultăți și numeroase școli de toate ca­tegoriile, prezintă posibilități mari de activitate pentru această Societate. In oraș, mai funcțio­nează și alte societăți științifice ca: „Societatea de științe Istori­ce, Filologice și Folclor“, „So­cietatea de Științe Naturale și Geografie“, „Societatea de Ma­tematică și Fizică“, „Societatea de Științe Medical­e, „Societa­tea de Științe Juridice“ și „Aso­ciația Științifică a tehnicienilor“, toate menite să creeze condiții prielnice de desvoltare a activi­­­tații științifice. Prin activitatea acestor socie­tăți, Brașovul a făcut un mare pas înainte. Oamenii de știință nu­ vor mai fi cercetători izo­lați în domeniul unei științe sau alteia. Ei vor face o știință le­gată de realitate, de viață și o vor pune în slujba poporului. Cadrele didactice din Brașov desfășoară o vie activitate în so­cietățile amintite participând, prin comunicări și referate la ședințele secțiilor sau la cele publice și colaborând la opera de popularizare și de răspândire a cunoștințelor din domeniul a­­griculturii, al medicinei, al teh­nicii și al științelor sociale. învățătorii și profesorii spriji­nă deasemeni acțiunea întreprin­să de „Societatea pentru răspân­direa științei și culturii“, care organizează vizitarea celor mai îndepărtate cătune unde, în cola­­borare cu căminele culturale lo­cale, îndrumează pe oamenii muncii pe calea progresului cul­tural și economic. Ilie Hașeganu REFERATUL din VERONICA PORUMBACU „Inspectând astăzi școala din comuna Șipotele, am constatat că... din lipsă de lemne, școala stă pustie. Localul... având două camere și o tindă, au fost împărțit, rămânând tinda și o cameră pentru lo­­­cuința notarului... In clas se păstrează curechiul notarului...*’ (Din referatul revizorului Eminescu dela 29 Noemvrie 875). Din școală o perdea s’a tras ușor , o chirje tocmai se oprise­ afară. La Șipote sosi un revizor, in tot județul, pentru ’ntâia oară Și după ce-1 lăsă in frig, un ceas, să stea când pe-un picior și când pe altul, un domn li arătă un singur clas, că el... notarul, sta in celălaltul. Țipenie în clas. Și geruri, intrând ca după lungul drum, cu foame, revizorul la geam doar a zărit ca’ntr'o cămară, șiruri lungi de poame, din colț, un duhnet dulce de curechi, impărățea pe-a Șipotelor școală. ...Era un sat moldovinesc și vechi, într’o covată­ a văii mai domoale. Notaru-și ridică spre revizor privirile obraznic de umile. Acesta, dintre coase și „scrisori" , își rupse pentru ciornă două file. Notaru’n urma lui scuipă ’n ciudat. . ...Și ’ntors in Ieși­ lui cel mari la vorbă, revizorul transcrise­ un referat, sorbind la Bolta­ Rece dintr’o ciorbă. Cum Intr’un chihlimbar mai poți zări câte-0 gânganie prinsă’n antici­ere, de Șipote citit-ai într’o zi in vraful necitit din ministere. Căci du­­curechi și dintr’al său notar, iu Ieși doar un registru s’a ales cu un act in de amănuntul lui amar, pe care-l iscălise Eminescu. (Din „Contempo­ranul” Nr. 171) MIHAI EMINESCU, REVIZOR ȘCOLAR L­a 1 iulie 1875, Mihai E­­minescu este numit revizor școlar pentru județele Vas­lui și Iași. Acest fapt nu este de mica în­semnătate pentru cei care vor să cunoască adevărul asupra vieții și operei marelui poet. Numirea lui Eminescu într’un post, pe care îl primește imediat ca să-și poată asigura pâinea de fiecare zi, ilustrează, incă odată, lipsa de interes a regimului bur­­ghezo-moșieresc față de adevă­ratele noastre personalități cultu­rale. Câtă revoltă se stârnește astăzi în noi, când ne gândim la tim­pul atât de prețios, pe care poe­tul l-a irosit, in anii cei mai fecunzi, pe drumuri de țară, in căruțe trase de boi, cercetând cu conștiinciozitate starea mi­zerabilă în care se sbătea în­vățământul din acele timpuri. Căci trebue să stabilim dela în­ceput că Eminescu nu a socotit nicio clipă postul de revi­zor ca și pe toate celelalte ocu­pații, pe care le-a mai avut în scurta și chinuita lui viață drept o sinecură. Acest om atât de sever cu sine și cu alții când era vorba de răspun­derile publice, deîndată ce e nu­mit începe o activitate serioasă și Intensă. Astfel in luna August 1875, ține la Iași o conferință cu învățătorii din cele două județe și apoi pornește imediat pe te­ren. Despre­vățământului situația jalnică a în­jurat din acea vreme, din țara noastră. Emi­nescu era deja informat în mod direct, încă din copilărie, de la Ipotești, cât și din peregrinările sale de mai târziu. In timpul celor 11 luni, până la 1 iulie 1876, cât a fost re­vizor, poetul are ocazia să-și contureze și mai bine tabloul imoralității în care se bălăceau cei care aveau puterea și slu­gile acestora, jefuitorii bunurilor Statului ca și tabloul mizeriei în care se sbătea poporul mun­citor. In rapoartele de inspecție gă­sim următoarele : ...„copii goi și bolnavi, în­vățători ignoranți și rău plân „toți, administratori superfi­i „dali, toate acestea îngreuiate „de creșterea impozitelor, me. „nite a hrăni această stare „de lucruri, nu sunt condi­­­țiunile normale pentru școli „bune, precum lemn de brad „putregai”, gelău de plumb și „meșter prost nu-mi dă o „masă bună”. (M. Eminescu „Scrieri politice și literare” vol. I, Minerva, 1905). Rapoartele, însemnările și în­treaga sa activitate din timpul revizoratului școlar evidențiază și ele patriotismul sincer și ade­­varat al marelui nostru poet, do­vedind dragostea fierbinte pe care o purta poporului muncitor, crunt exploatat și totodată, dovedind ură neînduplecată împotriva ce­lor care exploatau acest popor. Eminescu nu se mulțumește însă numai să demaște josniciile și cruzimile asupritorilor, nu se mulțumește numai să constate mizeria celor ce muncesc, ci se sbate sa aducă și o îmbunătățire, să fie de folos celor care, crede el, că ar putea schimba lucrurile în bine. De aceea ca revizor ra­portează atât de des și de dras­tic asupra realității triste de pe teren, asupra formalismului obli­gativității învățământului la sate ; de aceea vrea el să a­­jute pe învățători, căutând să le arate cât de periculoasă este lipsa de conștiinciozitate pregătirea superficială pentru a- și cei, care au sarcina de a crește copiii poporului. Eminescu, el singur victimă și neînduplecat dușman al me­todelor mecanice folosite de școala neștiințifică și reacțio­nară din acea vreme, condus de un remarcabil simț pedagogic, recomandă și încearcă să intro­ducă principiile școlii vii. Rapoartele spun următoarele :­­„„D-nul învățător însă „să-și deie silință și mai cu „seamă să caute ca copiii să „nu învețe nimic în mod mort „și mecanic, ci totdeauna "să „poată povesti cu cuvinte pro­­­prii ceea ce au citit. In artt. „metică să se întrebuințeze „metodul demonstrativ, încât „operația aritmetică să mi­e ,,se pară nici­odată o minime, „ci un lucru, care se explică „prin sine însuși”. Sau : „.„Cin deosebire însă trebue „ca copiii să nu învețe nimic „pe de rost, ce n’au priceput „pe deplin. Deprinderi gra­maticale îndelungate trebue „să precedeze orice definiție „scrisă”. Cu toate frământările sale, de­sigur că Eminescu, din cauza ideologiei lui de clasă, neprevâ­­zând în proletariat singura forță istoricește capabilă să desfiin­țeze exploatarea, n'a putut cu­noaște în întregime cauza și n’a putut găsi soluția distrugerii ne­­dreptăților sociale. Adesea însă unele probleme pe care se pune, ca și rezolvarea pe care le-o dă, impresionează prin justeațea lor. Astfel constatând că, la 1875, „atât mediul social, cât și admi­nistrația, fac ca școala să fie aproape un lucru de prisos”, sau „In țara unde nu există știință serioasă și nici pedagogie seri­oasă, școala nu poate să ducă la nici un rezultat”. Eminescu mai spune următoarele: „Condi­ția civilizației Statului este ci­vilizația economică” și in conti­nuare arată că desvoltarea eco­nomiei naționale este absolut ne­cesară însănătoșirii și bunului mers al Statului. Iată pentru ce critica și istoria literară burgheză a trecut sub tăcere și a lăsat să zacă sub praful gros al manuscriselor ra­poartele și însemnările de re­vizor școlar întocmite cu aceeași conștiinciozitate, dragoste de ade­văr și sinceră dragoste de popor, ce-l caracterizau pe Eminescu. Iată de ce, toate acestea soco­tite un material neartistic nu prezentau nici un interes pen­tru corifeul criticii reacționare, pentru Titu Maiorescu, care și-a dat atâta silință să-l rupă pe Mihai Eminescu de poporul în care poetul își avea înfipte a­­dânc rădăcinile celor mai pro­gresiste accente din opera sa. Critica și istoria literară de astăzi îndrumate de Partidul Muncitoresc Român, pe baza singurelor principii cu adevărat științifice, pe baza principiilor m­arxist-leniniste, pornind să cer­ceteze și să explice viața și opera atât de complexă a lui Mihai Eminescu, nu neglijează niciun amănunt, niciun aspect, restabile­ște adevăruri ascunse sau dena­turate și tinde să redea, pentru prima dată, în întregime, poporu­lui muncitor pe acest mare poet care a vibrat atât de intens la suferințele și nedreptățile din timpurile regimurilor de cruntă exploatare. Dama Vo­i­n­ea Gazeta aunm­it atît urmă Viața lui Mihai Eminescu D­esvoltarea economica din anii următori revoluției de la 1848, când burghezia din țara noastră trădează idea­lurile revoluției burgheze și pac­tizează cu moșierimea, pătrun­derea capitalului străin, aduce­rea lui Carol de S­ohenzollern, care înseamnă consfinți­rea poli­ticii reacționare de împilare, duc la agravarea procesului de ex­ploatare prin împletirea formelor capitaliste cu cele „Monstruoasa coaliție” feudale, exploa­tează la sânge. In această epocă de cumplită asuprire a oamenilor muncitori din țara noastră, se naște Botoșani la 15 ianuarie 1860, Mi­­n­hail Eminescu. Tatăl său,­­Gheor­­ghe Eminovici, era fiul unui cân­tăreț de biserică. Cunoscând pu­țină carte, f Gheorghe Eminovici devine om de curte al boierului Balș și, prin sprijinul acestuia, cât și prin obținerea prin bani a titlului de căminar, reușește să pătrundă in rândul boiernașilor. Ajutându-se și de zestrea soției sale, Ralu, fata stolnicului Ju­­rașcu, tatăl lui Mihail Eminescu cumpără o jumătate din moșia Ipotești. Aici își petrece copilăria poetul, până la vârsta de 8 ani. In copilărie, Eminescu n’a dus lipsuri, deși în casă erau 11 copii, pentru că părinții lui aveau o gospodărie destul de îmbelșu­gată, împreună cu frații Ilii. E­­minescu colindă pădurile din jur, doarme pe la stână, poposește pe malul apelor, se bucură din plin de frumusețile naturii, după cum singur spune: „Fiind băut, păduri putre eram Și mă culcam ades lângă izvor“. Eminescu nu va uita niciodată frumusețile peisagiului de la țară, codrul, apele, ca și poveștile au­zite în copilărie . Trecut-au ani ca nouri lungi pe gasuri și niciodată n’or să vie iară. Căci nu ma’ncânta azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o ’nsenm­arfi... In anii petrecuți la țară, Emi­nescu are ocazia să cunoască viața țăranilor și deși copil, nu rămâne indiferent la minoria în care se sbătea sărăcimea satelor, mizerie pe care o va descrie In articolele politice de mai târziu. Ultimele clase din școala pri­mară și primele Clase de liceu Eminescu le urmează cu între­rupere. Se apropie, in acești ani de școală, de profesorul Aron Pumnul, in casa căruia este găz­duit. Aici citește repede și cu pasiune întreaga bibliotecă profesorului, dând dovadă de in­­­teresul și dragostea pe care o va purta cărților toată viața. Astfel îl vom găsi colindând țara îm­brăcat în sdrențe și neavând alt bagaj decât o lădiță plină de cărți, de care nu se va despărți nicio clipă, iar mai târziu îl vom vedea amanetându-și haina ca să-și poată cumpăra câte o carte mai rară. Deși a avut o mare dragoste de învățătură și și-a însușit o cultură vastă — Eminescu nu S’a împăcat cu școala. Lucrul este explicabil, dacă ținem seama, pe de o parte, de precocitatea lui, de firea lui care cerea o atenție mai deosebită din partea învă­țătorilor și, pe de altă parte, de felul cum se făcea școală pe a­­tunei, școală de „toceală și muștruluială”, cu metode îna­poiate, bazate pe o memorizare mecanică, pe o disciplină aspră și stupidă, cu o lipsă elementa­ră de înțelegere din partea în­vățătorilor față de copiii pe care-i educau. Nu e deci de mi­rare că Eminescu, la vârsta de 12-13 ani, fuge de la școală. In 1864, este, pentru timp, copist la Tribunalul scurt Botoșani. Curând părăsește din a­­ceastă ocupație și se ia după trupa de teatru Tardini-Vlădi­­cescu, cu care ajunge in Ardeal și la Sibiu unde își trece exa­menul de clasa a III-a. In 1865, o pornește din nou spre Ardeal, pe jos, luând-o de-a lungul apelor până la Blaj. Aici, unde venise să-și mai treacă o clasă, îndură lipsuri mari, pe care insă le înfruntă cu ener­gie. Ajunge la București, intră su­­fleur în trupa lui Iorgu Cara­­giale, apoi în trupa lui Pascali. Cu aceste trupe colindă întreaga țară. In 1868, este angajat su­fleor și copist la Teatrul Națio­nal din București. In peregrinările sale, Emines­cu are ocazia să-și facă o ima­gine mai completă asupra Vieții chinuite a țăranilor muncitori, viață pe care începuse să o cu­noască încă din sărăcăciosul sat Ipotești. El continuă să se inte­reseze, cu aceeași dragoste mani­festată din copilărie, de produc­țiile literare ale poporului, pe care le notează cu grijă deose­bită. Prima lui poezie tipărită a fost scrisă cu ocazia morții lui Aron Pumnul. în 1866, Iosif Vulcan îi publi­că, în „Fan­elia“ cete dintâi Ver­­suri și ii schimbă numele din E­­m­iliovici in Eminescu, în 1868, când ajunge din nou cu trupa de teatru prin Moldo­vă, tatăl său o trimite la Uni­versitatea de la Viena. Aici cu­noaște pe î. Slavici. Vorbind in „Amintiri" despre Mihail Emi­­nencn din aceasta epocă, slavici o descrie astfel: „Om­ de o ve­selie copilărească , el rădea cu toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui". Dela Viena, Eminescu intră în contact cu Junimea, trimițând la „Convorbiri Literare" poezia „Ve­nire și Madone’’, apoi „Epi­gonii", urmează un audient cursurile de filosofii, istorie, drept. El pasionează mai ales fi­­losofia idealistă a lui Schopen­hauer și Kant, dar îl interesează și științele pozitive. Cântă să-și îmbogățească cunoștințele de matematică, fizică, științe natu­rale, biologie, etc. își continuă studiile în Berlin, uMeil găsim in 1872. Anii de studii de la Viena și Berlin au o mare importanță în formarea concepției despre lume a lui Eminescu. Ținând seamă de originea socială a poetului și da condițiile pe care i le oferea situația de student al învăță­mântului oficial de Stat, ne pu­tem explica de ce Eminescu este influențat de filosofia reacționa­ră a claselor dominante. In aceste orașe, Viena și Ber­lin, în care proletariatul era în plină dezvoltare și organizare, Eminescu, frământat mereu de problemele sociale, își îndreaptă atenția și spre ideologia proleta­riatului revoluționar. Citește „Capitalul" lui Marx, precum și alte scrieri marxiste, și face tot­odată cunoștință cu literatura socialismului utopic. Reîntors in țară, Eminescu în­cepe goana după o bucată de pâine, solicit­ând un post, cer­­șindu-i aproape. In 1874, Mihail Eminescu stabilește la Iași, unde este in­se mit de către conservatori direc­tor al Bibliotecii și apoi revizor școlar, post din care este înlo­cuit imediat ce se schimbă gu­vernul. Din cauza lipsurilor ma­teriale, poetul este silit să lo­cuiască un timp în bojdeuca lui I. Creangă și face gazetărie, pu­blicând articole la „Curierul de Iași". Tot la Iași, cunoaște pe Veronica Micle. In 1877, este chemat ca redactor al ziarului conservator „Timpul“ din Bucu­rești. Aici colaborează cu I. L. Caragiale, cu I. Slavici și scrie articole cerute de partidului conservator, conducerea articole prost și neregulat plătite, care, de pe poziția de clasă in hiarii boerimi, atacă cu vehe­a mență exploatarea burghezo-ca­­pitalistă. Vreme de 7 ani, cât lucrează la „Timpul“, până la 1883, Mi­hail Eminescu muncește greu, pentru un salariu de mizerie, muncește istovitor ceea ce îl face să izbucnească: „Dar nu mai merge. In opt ani de cănd m’am întors în România, decepțiunea a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei și încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, simt că am sd cad moralicește și mi-ar tre­bui un lung, lung repauz ca să-mi vin în fire. Și Cu toate a­­cestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repros nu-l pot avea, nicăeri și la ni­meni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, iar le-mi-ar numele pe mormânt și n’aș mai fi ajuns să trăesc". Lipsurile în care s’a sbâtut, și care-l duceau până la disperare, constitue încă un act de acuzare împotriva regimului burghezo­­moșieresc care a strivit și a înă­bușit avântul creator al adevă­ratelor personalități din cultura noastră. Și ca să ne dăm seama și mai bine cât de neprielnică a fost pentru creațiile literare a­­ceastă viață de lipsuri și trudă, într’o societate în care domnea imoralitatea cea mai hâdă, a­­mintim următoarele versuri din Scrisoarea Il­ă: De ce pana mec rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul hu m’abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele duetile? Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt. Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. In 1883, Eminescu are primul acces al bolii sale, încep colec­tele publice pentru îngrijirea lui. După o scurtă îngrijire în țară este trimis la Viena. Sperând că e vindecat, în­cearcă să-și reia activitatea, însă are un nou acces și e trimis la Mănăstirea Neamțului. De lipsu­rile și foamea care l-au urmărit toată viața, poetul nu scapă nici în casele de sănătate în care a fost internat. Scrisorile lui din acea vreme vorbesc de proasta îngrijire pe care o avea: în 1887, sora poetului, Harie­­ta, singura rudă apropiată care-i mai rămăsese, il aduce la Boto» șahi, ca să-l îngrijească. Vero­nica Micle îl Vizitează și, după o aparentă însănăto­șire pornesc împreună spre București. Eminescu mai scrie câteva articole, face parte din conducerea unei efemere reviste, „fântâna Bland­usiei”, dar boa­la izbucnește din nou și, inter­nat în casa de sănătatea a doc­torului Suțu, moare la 29 iunie 1889. Pentru procurarea sicriului ce­lui mai m­are poet al nostru se lansează o nouă colectă publică! In studiul „Eminescu și poezia lui", Titu Maiorescu criticul și esteticianul reacțiunii, după atacă presa democrată care de­ce­nințase mizeria în care clasele exploatatoare il lăsaseră pe poet să se sbată, adaugă câteva fra­ze, de Un cinism cu adevărat boeresc : „A vorbi de mizerie materială a lui Eminescu în­seamnă a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi res­­­pins-o. Cât­ i-a trebuit lui Emi­nescu ca să trăiască, în accepțiu­nea materială a cuvântului, a avut întotdeauna. Grijile exis­tenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui­ intelectua­le, când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său ■și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publi­ce le-a disprețuit totdeauna. Să fi avut ca redactor al „Tim­pului” mai mu­lt decât a avut, sâ fi avut mai puțin; pentru mi­cile lui trebuințe materiale tot atât era“. împotriva acestui cinism se ri­dică I. L. Caragiale. Portretul pe care-l face poetul in articolul „In Nirvana", cu ocazia morții lui Eminescu este plin de căldu­ra prieteniei, plin de durerea pierderii unui mare scriitor al țării și se încheie astfel: „In capul cel mai bolnav, cea mai lu­minoasă inteligență, cel mai mâhnit suflet in trupul cel mai trudit, și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub „teiul sfânt”, n’am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții, de cât suferise această iri­tabilă natură de la împrejurări, dela oameni, dela ea însăși. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată: era un om dintr’o bucată și nu dintr’una care se găsește pe toate cără­rile". In alt articol, „Ironie", scris cu prilejul unui an de la moartea poetului, Caragiale, referindu-se la studiul lui Maiorescu, notea­ză : „îmi vine destul de greu să „contrazic niște autorități în „materie literară, știind bine cât „le iriteazâ contrazicerea și est­e de primejdioasă e iritația lor „pentru soarta și reputația unor „simpli muritori ca noi, dar tre­­­bue să spun odată că poetul de „care e vorba a trăit material „rău; sărăcia lui nu este o le­­­gendă : a fost o nenorocită rea­litate și ea il afecta foarte. Ce „Dumnezeu­ doar n’a trăit omul „acesta acum câteva veacuri, ca „să ne permitem cu atâta ușu­­­rințâ a băsui despre trista lui „viață... A trăit până mai ieri, „aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, „ani întregi... Pe cine vrem noi „sâ amăgim? Talentul lui de „poet nu-i producea nimica; „două, trei funcțiuni care le-a „avut, — bibliotecar apoi revizor „școlar — destul de slab plătite, „a trebuit sâ le părăsească silit „și, într’un târziu, să găsească „mijloc de trai în presa militan­tă. Cum stoarce puterile unui „om de talent acest fel de mun­­­că, unde este silit să-și avor­teze zilnic prin provocare voită „gândirile și concepțiile și cât de „rău e prețuită la noi, se știe. „Poetul a trăit cum a murit — „foarte nenorocit și ca viață ma­terială , copil ursit să sufere și „cu sufletul și cu trupul“. I. L. Caragiale publică și o scrisoare a lui Eminescu, scrisoa­re care constitue încă o puterni­că denunțare a indiferenței cri­minale pe care cercurile condu­cătoare conservatoare au avut-o cu privire la soarta poetului. „Boala îndelungată de care am „suferit —* scrie Eminescu —m’a „împiedicat de la ținerea unei co­­­respondențe regulate. Acum „fiind întrucâtva mai restabilit, „Vin a Va ruga să vă aduceți „aminte de mine, de lipsa aproa­­­pe absolută în care mă aflu. „Dacă vă este cu putință a-mi „veni în ajutor, vă rog a o face „cât mai curând căci mare mize­­„rie mă amenință...” Viața de chin și zbucium a lui Mihail Eminescu este un act de acuzare împotriva atitudinii pe care clasele exploatatoare au avut-o față de cultura noastră națională, față de marile noastre personalități culturale. Casa părintească di­n Ipotești unde a copilărit Mi­hai Eminescu

Next