Gazeta Învățământului, 1952 (Anul 4, nr. 144-195)

1952-01-26 / nr. 147

GAZETA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI Contribuția lui­­­­. Caragiale la lupta antimonarhică „A fost odată... a fost un rege cumplit și lacom, care s’a lăsat ca o foamete strașnică asupra unui popor nenorocit, blajin, darnic și îndurător din cale afară. Și era foarte iu­bitor de aur regele acela și se împânzise po­mina în lume despre grozava lui sgârcenie. Și numai avea sat de bogăție și nicio milă nu avea de supușii lui“. Astfel, tși­, închipuia Al. Vlahuță că vor po­vesti bătrânii nepoților lor „peste două sute de ani“, despre crâncena domnie a Hohen­­zollernilor. Și, în timpul când țara gemea sub călcâiul dinastic, se ridica glasul pro­testatar al celor mai­ buni fii ai poporului Alături de „b­asmul“ lui Vlahuță se aude mânioasa chemare a lui G. Coșbuc: „Spânzu­­rați-i de-i mișel“. Și râsul șfichiuitor al lui I. L. Caragiale exprimă cu amărăciune sentința asupra jubileului de 40 de ani de domnie a lui Carol „Mare farsor, mari go­gomani“. Vocea marilor maeștri ai scrisului româ­nesc a răsunat împotriva acestei căpetenii a moșierilor și bancherilor, a acestei slugi a capitaliștilor străini. In această perioadă, la sfârșitul veacului trecut, când principiile revoluționare pașop­tiste fuseseră călcate în picioare cu neruși­nare de burghezia aliată cu moșierimea, miș­cării muncitorești îi revenea sarcina de a conduce poporul în sensul transformărilor democratice. Nemaiputând suporta exploata­rea fără limită, poporul caută să lovească în cuibul de vipere care îl asuprea. Ura mas­­selor populare se îndrepta îndeosebi împotriva monarhului, cel mai nesățios reprezentant al ciocoilor. Apar acum :­ „Oltul“, „Telegraful“, „Tara­­raua“, „Asmodeul“, „Nichipercea“, „Colum­na lui Traian“, „Ghimpele“ — reviste de us­turătoare satiră. Ele au un țel comun: atacul împotriva monarhiei, împotriva regelui, per­sonaj odios, pe care poporul îl vede în mici­mea lui, lipsit de fireturi strălucitoare. O revistă muncitorească ar­iintind de fondurile pe care le înghițea vodă sub formă de... ca­douri, îi spune : „Majestatea sa Apănajistă“. Gh. Panu îl numește „Regele-Burete“, iar „Facla“ îl arată ca adevărat­ călău al mas­­selor: pe fruntea lui Carol I este săpat cu litere de sânge „1907“, simbol al crâncenelor suferințe ale poporului. In această vreme, primele publicații mun­citorești: „Dacia Viitoare“, „Emanciparea", „Drepturile omului“ — constitue un adevă­rat front antimonarhic. Ele denunță monar­hia ca un vârf al monstruoasei coaliții bur­­ghezo-m­­oșierești și luptă pentru răsturnarea ei. Atacând tronul putred al Hohenzollerni­­lor, scriitorii atașați mișcării­ muncitorești înalță imnuri înaripate pentru ziua când ex­ploatarea va fi zdrobită. Cu versuri aspre, C. Mille dărâmă mitul „regelui sfânt“ che­mând, mulțimile la luptă: In focul luptei, svârliți domnie, Tot ce vă arde și vă sfâșie, Șt — atunci cu toți striga-vom, poate Trăiască sfânta libertate ! De pe pozițiile clasei, muncitoare își des­­voltă temutul polemist Anton Ba­ca iha șa re­chizitoriul său împotriva trădătorului înco­ronat. Basmul său „Urechilă moștenitorul“ rămâne una din cele mai puternice satire antimonarhice. Sub influența frontului antimonarhic con­­­dus de­­ mișcarea muncitorească își desfă­­­șoară atacul lor necruțător Vlahuță, Coșbuc,­­Căragiale. .Satira lor, care provoacă râsul batjocoritor­­ publicului, oglindește dis­prețul și ura m­asselor largi populare împotriva monarhi­ei. In „Ghimpele*“ și în „Moftul român“, Ca­­ “agiale nu pierde niciodată prilejul de a face o adresă­ monarhului o aluzie mai mult de­­ât străvezie, care conține, un adevăr supări­­or. Ca un adversar neîmpăcat el desvălue­oate hoțiile, lăcomia și sgârcenia regelui, e care oficialitățile se sileau să le ascundă , să le mușamalizeze. O poezie caracteris­­tcă pentru sentim­enetele pe care le purta 'aragiale monarhului, este „Șarla și cioba­nii“. Aici este descrisă, cu totul altfel decât o făceau cântăreții supuși ai tronului, veni­­­rea la domnie a lui Carol I. Folosindu-se de fabulă, Caragiale îl înfățișează pe monarh. Acum vreo șapte sau opt ani Niște ciobani Căutau să pripășească Un dulău ca să păzească Pe ei. ...Ciobanii noștri așa dară Plecară Dulăul să-și găsească. Umblară cât umblară Și deferă’n sfârșit D'o javră jigărită, De foame leșinată, cu părul năpârlit. Cum li văzu Pot­ala afurisită își puse coada’ntre picioare, făcu trei tumbe și’ncepu Să se tăvălească Să se Lingușească Să chelălăiască Ca' toți câinii nemțești. Șarla venită la stână jură pe lege —­ deși, rem­arcă I­ L. Caragiale, „șarlele n’au legi“ — să fie „un câine credincios“. Dar ajunsă pe tron, șarla caută să se răz­bune pe sărăcia din tinerețe. Nimic nu-l îm­piedecă pe suveran să se îmbogățească; el stoarce țara, înșeală, fură și strânge avere. Sgârcenia lui Carol I este remarcată, cu a­­parentă naivitate, de Caragiale cu ocazia re­producerii, într-o traducere liberă, a unui text din Machiavelli. La considerațiile privitoare la stârcenia prințului, Caragiale comentează: „Asta e minunat la oamenii de geniu. De unde știa Machiavelli în secolul al XVI-lea așa de exact, istoria a două bune cunoștințe ale noastre — a lui Carol I al României și a lui Milan al Serbiei TM ciudat! In același sens, într’o epigramă din „Ghimpele“, în 1874, Caragiale compară pe un amic al său înglodat în datorii cu țara secată de lăcomia monarhului. Ești mâncat de cămătari Cum e lemnul vechi de cari Și țara de prinți coțcari Hoția și setea de avere a regelui încunu­nează, și nu întâmplător, întregul regim „curat constituțional“ pe care l-a demascat atât de vehement Caragiale. Există o legă­tură strânsă, indisolubilă între, rege, burghe­zie și moșierime. Această legătură este de­nunțată de Caragiale ;­ multe din schițele, momentele și articolele sale. Iată cum fixează Caragiale în „Cronica sentimentală“, apă­rută în „Ghimpele", locul pe care-l ocupă regele în regimul bazat pe exploatare: „Ima­­ginați-vă un beduin — știți că vorba beduin, în Africa, este sinonimă cu tâlhar — sălba­tic,­ mâncăcios, nesățios, cu toate instinc­tele rele, ingrat, rău, scelerat și câteodată antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchita în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier; este capul atotpu­­tinte al bieților tâmpiți (populația cătunului N. R.). In junii lui, alți câțiva beduini ar­mați cu câte o lancie în mână... și un cuțit enorm la brâu... compun curtea și se numesc favoriți consilieri. Aceasta este toată organizațiunea socială a tâmpiților“. Și mai limpede este atacul împotriva stă­pânului suprem — aici guvernator general — în descrierea organizării sociale a cetății Tâmpitopole : „Atențiune, doamnă ! gravitate, domnule! trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, gu­vernator general al Tâm­pitopolei și reprezen­tant al Fiului­ Soarelui dela Pe­king. Ași voi să vă spun multe despre Sik-Tir dacă juris­­dicțiunea chineză nu ar fi scris să se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuțiune numele acestui suprem mandarin“. ’Deși personagiile și situațiile din Tâmpito­pole seamănă izbitor cu cele din România, Caragiale, ca să-i lămurească pe d­eplin pe cititorii, pe care i-a plimbat printre atâtea instituții „chinezești“, adaugă în finalul cro­nicii „Luați bine seama, a fost numai o glu­mă fantastică: sunteți acasă, la dumneavoas­tră, între ai dumneavoastră... în București, în Țara Românească“. Caragiale arată și fățiș cârdășia dintre suveran, burghezie și moșierime. Monarhia este arbitrul „imparțial“ al partidelor conser­vator și liberal, care se ciorovăiau în fața opiniei publice dar își împărțeau frățește pra­da între culise. In „Telegrame“, membrii con­ducerii unui orășel au o gravă „ciocnire de idei“. Știți ce-i frământă pe acești... demni­tari care vorbesc în orice clipă de interesele județului? Cine dintre ei să pună mâna pe zestrea lui Madam Atenaisa Perjoiu. Ajuto­rul pentru soluționarea acestui conflict de „înaltă ținută politică“ îl solicită Gudurau & Comp. dela suveran, prosternându-se la picioarele tronului, căci și el știe, ca și ju­­pân Dumitrache, că constituțiunea pentru e­l e făcută. Regele va primi cu căldură și amiciție vizi­tele reprezentanților ciocoimiii.’ La Peleș ci­nează Mr. Piscopesco și consoarta sa Ma­dam Esmeralde Piscopesco are vilă la Si­naia, dă fire, o’clock-uri,­ ia masa la Peleș, dar încuie bucățelele de zahăr ca servitoarea (dobitoaca, după cum o numește), să nu-i fure vreo bucățică. De altfel, bogăția în care se lăfăie Madam Piscopesco are aceleași origini ca și­ nesfârșitele moșii ale monarhu­lui. Și amândoi își păzesc cu strășnicie pro­prietățile obținute prin jefuirea și înșelarea poporului. Iată de pildă, cum sunt adminis­trate domeniile coroanei, afacere în stil mare. („Educația sentimentală >a vite“), „Vitele de pe aceste domenii sunt puse în vânzare. Vitele sunt nobile și bine îngrijite. Cântarul este de precizie (probabil nemțesc)“. Și to­tuși... acasă cumpărătorul constată indignat că a fost înșelat la cântar- Dar cum să a­­cuzi persoane atât de sus puse ? Nu-ți ră­mâne altceva de făcut decât să te mulțu­mești cu gândul că ai fost tras pe sfoară de reprezentanții regali. Afacerile se aranjează cu cei de teapa lui Piscopescu. Gudurău (proprietar) și beneficii­le sunt băgate cu satisfacție în buzunar de fiecare. Farsa jucată de partidele burgheze­­moșierești are în suveran un regisor bine­voitor și îngăduitor, fiindcă ce-i al lui e pus deoparte. Din câștig li se aruncă câțiva golo­gani și scriitorilor, oratorilor, reporterilor, ca să răspândească,, să cânte, să înalțe faptele regelui. Reporterul Caracudi în „Reportaj“, se simte obligat să inventeze știri senzaționale despre întâlnirile suveranului cu „vizirul“ (I. Brătianu). Laudele pe care barzii oficiali le dedică re­gelui în voluminoase tomuri de „opere*", Ca­ragiale le-a batjocorit cu indignare, arătând ploconirea acestor scriitori în fața sacului cu bani. El îi scrie în 1906 lui Paul Zarifopol : „Aflu că d. Tudorică (Biserica) a terminat o piesă teatrală de gen eroic și niște ode și poeme triumfale pentru jubileul regal ! El contează să câștige atât cu aceste patriotice producțiuni încât să poată veni aici“. In 1906 se sărbătorește cu mare pompă jubileul de 40 de ani de domnie și jaf al lui Carol I. In timp ce poporul geme sub cea mai crâncenă exploatare, numai cu un an înainte de marile răscoale țărănești, are loc acest ridicol și a crud spectacol înscenat pen­tru satisfacția suveranului. Caragiale, care a demascat fără cruțare în opera sa pe ex­ploatatori, a dovedit o adâncă înțelegere și dragoste față de poporul asuprit.. El și-a dat seama de tragismul sărbătoririi jubileului re­gal în epoca în care poporul se sbătea în cea mai îngrozitoare mizerie. Cei 40 de ani de „fericită domnie“ sunt biciuiți de râsul său aspru, dușmănos­, plin de silă. El îi scrie lui Petre Misir (5 iunie 1906): „Mai întâi îți mulțumesc că te-ai gândit să-i­ rtră" împărtășești și pe mine, " bietul exilat, cu dim­irdijcături din dulcețiie Jubileului... Aproposito de M. Sa, marele nostru suve­ran, aflu că zilele trecute, tocmai în toiul entuziasmului națiunii, ar fi apărut un pam­flet francez contra M. Sale...“ Și Carag­ale continuă cu o prefăcută indignare, pe tonul caracteristic demagogului român verde, vaj­nic apărător al tronului : „Sunt foarte curios să văz această infamie, care pornește din cine știe ce oficină străină, inspirată de ură și de invidie față de colosalele și strălucitele progrese ale națiunii române pe toate tere­nurile vieții p­ublice sub înțeleaptă domnie a lui Carol­ cel­ Mare. Tare aș vrea să văd până unde poate merge mișelia dușmanilor noștri, și sa combat, dacă aș avea destulă vervă, ca bun român, această scandaloasă turpitudine“. Și în final, Caragiale exclamă cu ironie, remarcând cum s’a căpătuit Carol I: „Halal de M.M.L.L. ! Grele tinereți au avut cu neastâmpărații de români , dar încat au ajuns la, frumoase bătrânețe !“. Poezia „Mare farsor, mari gogomani“ ca­racterizează pe deplin figura de șarlatan a monarhului: Un comediant de bravură , Joacă de patruzeci de ani Făcând enormă tevatură In faț’a niște gogomani Dibaci sub satele-i fireturi Ascunde un talent îngust jucând cu­ aceleași marafeturi Aceeași farsă de prost gust. Inșelându-i pe gogomani, farsorul se bu­cură de putere, avere și glorie. Ca’n loc, să poarte o tichie Ca un farsor ce este el, Și-a pus pe cap cu fudulie o cască mândră de oțel • ...Și ține-te de-acum reclamă: Măreț, sublim, nemuritor ! O lume’ntreagă ii aclamă Ca pe un geniu creator ! Și astfel precum șarla trăește pe socoteala oilor, și farsorul beneficiază de aclamațiile gogomanilor. Calamburul din ultima strofă lovește cu putere în monarhie, indicând lim­pede cine este acest caraghios și viclean personaj. ..Nobil metal nu e oțelul Dar scump destul, destul de greu... Ca­rol fu mare mititelul! Hai, gogomani, la jubileu ! înfruntând furcile caudine ale cenzurii, Caragiale a demascat sângeroasa asuprire a suveranului pe care-l numește, cu sarcasm „amant al ordinii, păcii și liniștii". Prin sa­tira sa antimonarhică, prin forța talentului său, marele nostru scriitor exprimă năzuin­țele ma­selor muncitoare de a sdrobi lanțu­rile ruginite ale monarhiei. SANDA RADIAN G. COȘBUC și I. L. CARAGIALE (1900) Elevii sărbătoresc pe marele Caragiale — Biletele la control, domnilor ! Cu aceste cuvinte pionierul Mateescu Ștefan își face intrarea în scenă. In sala cercului de lectură, de la Palatul Pionierilor se repetă. Lângă un geam, din patru scaune, așezate în fața altor patru, s’a improvizat un compartiment de clasa I-a, în care domnul Goe, alături de mamița, mama mare și tanti Mița călătoresc în drum spre Bucu­rești. Controlorul, intră în compartiment să ceară bilete. Domnul Goe plânge și bate nătâng din picioare. S’a aplecat peste geam și vântul i-a luat pălăria cu bilet de tren cu tot. Cercul de lectură de la Palatul Pionieri­lor pregătește pentru festivalul închinat lui Caragiale două scenete: „Vizita“ și „Dom­nul Goe“. Pionierul Movileanu Sorin, care nu are mai mult de 10 ani, interpretează rolul domnului Goe. Alături de el, pionie­rele Cleja Claudia, Lică Ortansa și Târno­­veanu Viorica interpretează celelalte ro­luri. Responsabila cercului literar dă îndru­mările necesare, ajutată de responsabilul cercului dramatic de la Palatul Pionierilor. Micii artiști primesc indicații precise asu­pra felului in care trebue să se miște în scenă, asupra felului cum trebue să inter­preteze textul. ★ Cele două cercuri literare de la liceul de fete „Zoia Cosmodemianscaia“ din București se pregătesc intens pentru sărbă­torirea marelui nostru scriitor Ion Luca Caragiale. Cu prilejul centenarului lui Caragiale, activitatea cercurilor literare s-a intensi­ficat în mod simțitor. Tovarășa profesoară Alexandra Verdeș a dramatizat schițele „Arendașul român“ și „Românii verzi“, iar elevele Catrina Florica di­n clasa a VIII-a și Rosenberg Elena din clasa a XI-a au prezentat în cadrul cercului referate despre viața și opera marelui scriitor. Acum se face repetiție în vederea festivalului ce va avea loc în ziua de 28 Ianuarie. In sala liceului s’a amenajat de curând o vitrină în care se pot vedea desene executate de elevele școlii. Desenele înfăți­șează pe jupân Dumitrache, pe studiatele în drept și publicistul Rică Venturiano, și alte personagii din operele lui Caragiale. Aceste desene sunt executate de elevele Enăchescu Brândușa, Mehedincu Sanda și Doicin Maria din clasa a X-a și de eleva Popescu Elena din clasa a Xl-a, sub în­drumarea tovarășei profesoare de desen. Profesoarele de limba română folosesc a­ceste desene la orele de curs, atunci când vorbesc elevelor despre eroii pieselor lui Caragiale. Elevele clasei a X-a­­ studiază, în orele de limba română opera lui Caragiale. După ce au discutat condițiile economice și po­litice din țara noastră în vremea în care a trăit și a scris Caragiale, ele au trecut la analiza comediei ,,O noapte furtunoa­să". Cele mai multe eleve cunosc conținutul piesei. Sărbătorirea centenarului lui Caragiale constitue pentru toate elevele un prilej de cunoaștere a operei scriitorului. La liceul de fete „Zoia Cosmodemianscala“, la cla­sele la care programa de învățământ nu prevede studierea operei lui Caragiale, s’au rezervat ore speciale în acest scop. Pag. 3 TEMELIA Atâta muncă fără preget / Incet-încet, de atâția ani, De jos, din temelia stâncii, Casmaua smulge bolovani, Și macaraua sue’ui muche, și dalta’n feluri îi cioplește, La rând ciocanul îi așează, frumos mistrca-i rostuiește ; Și — lucru vrednic de mirare din răsărit până’n apus­­ — Un grandios castel, d’asupra, spre nori se’nalță și tot crește . Pe cât jos se scobește stânca, pe-atât se’mpodobește sus... ...Mai trebue frontonul splendid, alegoria triumfală, Fabulă de I. L CARAGIALE Șl-i opera desăvârșită e gafa unui secol față A.. Un ultim bloc enorm, acuma, trosnind, e smuls din groapa adâncă Și ridicat din greu pe scripat... Dar blocul ultim nu-i sus încă. Și, din afunc, din măruntae, răcnește stânca : „Nu mei pot Proptele Iute / merg de râpă ! mă surp cu faia-vă cu tot !“ MORALA Ades, visând prea vesel, ai deșteptare tristă... ,,Să nu te rezemi Doamne, decât pe ce rezistă !“ (Publicată in 1907, in „Convorbiri“) DASCĂL PROST de I. L. CARAGIALE Foarte de dimineață, într’o mahala depăr­tată, bat la ușa amicului.meu Pricupescu, pro­fesor de cursul secundar. — Preda istoria în clasele inferioare , la un liceu. Deși foarte buni prieteni, n’am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă­ vedea la dânsul. — Ei! ce cauți tu prin mahalaua noastră așa de dimineață ? — Am trecut pe aici, zic eu, și am intrat să-ți dau bună ziua... Știu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasa... și... zic, haide să văz... o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine, dacă nu, merg cu el până 'n târg... Azi o să fie o căldură... Mai teribilă ca ieri... S’a pus pe călduri... O să ne topim în vara asta... Pricupescu este un om bănuitor; zice: — Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... — Ași­­ zic eu ... — Măi­­ adaugă ei... mai am doi ani până să ies la pensie... douăzeci o să mi se pară !... Ui! să mă văz odată scăpat de canonul ăsta, care a ajuns dela o vreme nesuferit... Uite ! până viu eu, citește ! Și zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi se trântește dinainte pe masă și iese. Pricupescu este indiscret. De vreme ce mi-a dat voie, m'apuc să-i citesc scrisorile. Iubite Domnule Pricupescu. Știți că de când am fericirea o vă cunoaște, și e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu vreo rugăciune de favoare fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva în îndeplinirea dato­riilor sale, mai ales când îl știu de o corecti­tudine exemplară ca Dr. Crez că a venit momentul ca, mai ales in școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii să încetăm odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a hatârului. Când mai cu seamă ne aflăm în fața unui bărbat devotat datoriei, cum sunteți Dv., și conștiincios, fără nici o urmă de bănuială, trebue să-l lăsăm a-și îndeplini misiunea așa cum crede el, in matura lui judecată nepăr­tinitoare. Profesori ca Dv. fac onoare unei școli, ei sunt o garanție că tinerele genera­­țiuni care le trec prin mână, când vor deveni cetățeni, vor fi perfect educate și solid instru­ite și vor face fața națiunii. Pentru aceea, când frate-pnea Ghiță Postolache, deputatul m’a consultat in ce liceu să-și dea copilul la București, i-am spus numaidecât: — Dacă vrei să învețe o bună creștere și carte ca lumea, dă-l la liceu unde este pro­fesor amicul meu Dl. Pricupescu... Acolo poți fi sigur și ’n privința educațiunii și ’n pri­vința instrucțiunii! Băiatul, Costică Postolache, după cum știți, stă la mine, eu f­­­in loc de tată; prin urmare, înțelegeți de ce mă interesez, și de ce-mi per­mit, in puterea prieteniei ce mi-ați acordat-o totdeauna, a vă im­portuna cu o rugăminte. Nepotul meu, precum veți fi observat cu pers­picacitatea ce vă caracterizează, este foarte timid; pe lângă aceasta, a fost și cam bolnav in anul acesta, a trebuit să-i scoatem o măsea, așa că are o mare frică de examen. Ne-ați îndatora foarte mult și pe frate-meu și pe noi mai ales, pe mine și pe soția mea, căci in grija noastră am avut pe copil, dacă ați fi, un indulgent, aceasta nu v’o putem cere, dar nici prea sever cu el, care nu știți câtă iubire vă poartă și cu cât respect pome­nește totdeauna de Dv. De aceea, fiindcă vedem cât ține Costică la Dv., ne-am hotărit să vă luăm pe Dv. ca meditator, începând chiar din vacanță. Știți că mergem la țară, la munte. Am fi fericiți dacă ați primi, cum n’aveți îndatoriri de familie, să veniți la noi neavănd altceva mai bun de făcut, bineînțeles. Am dori ca și în vacanță să se mai ocupe cu cartea. N’ar fi rău, prin urmare, să ne vedem’cât mai curând, ca să aranjăm această afacere. Până atunci, primiți, stimate domnule Pricu­pescu, cele mai afectuoase salutări din partea soției mele și din partea devotatului d-voa­­stră. NICU POSTOLACHIE senator — Halul­de Pricupescu ! zic în gândul meu, eu, care cunosc bine și pe nenea Nicu Posto­­lache și moșia lui și gospodăria lui, și mai ales pe madam Postolache... în paradis îl învită nenea Nicu și consoarta ! mâncare, băutură, aer, călărit... plus două sute de lei pe lună cel puțin... Oameni cu dare de mână ! Dar nu mai vine Pricupescu!... Să citim mai departe: Amice Pricupescule, Mâine încep la voi examenele. In interesul tău îți atrag atenția încă odată, nu fi sever cu băiatul persoanei cunoscute. Ar fi o prostie din partea ta să faci exces de zel, când știi bine că, și fără să vrei tu, băiatul tot va trece. Pentru ce tu, un dăscălaș, numai ca să te faci grozav, să indispui pe niște oameni cu atâta influență ? Nu e mai bine sâ ți-i faci binevoi­tori ? Aseară am prănzuit acolo. Era o sumă de oameni mari. Toată vremea la masă s’a vor­bit rău de profesori, care, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali și mojici, mai ales cu copiii de familii bune. La plecare, cocoana a spus că dacă cumva persecuți pe m­itelul, n’are să-ți meargă co­mod. Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în­ interesul tău. AMIC, Alta, Dragă Bică, cocoșelul e moțat. Dacă ai ținut tu vreodată la mine măcar o sută parte din cât mi-ai spus, sper că n’ai să mă refuzi. A venit Mița P­opescu la mine cu lacrimi în ochi, și m’a conjurat pe tot ce am mai sacru, să-ți vorbesc in privința băiatului ei, Octavian Popescu, care zice că tremură toți băieții de frica ta, că ești sever, și că el are groază când se gândește la ziua de mâine. Biata Miță este disperată, fiindcă Octavian i-a spus curat că, dacă rămâne repetent, se împușcă. Pune-te tu în locul ei, ca mamă. Astă seară, nu se poate... Dar mâine seară la ceasul știut negreșit, cocoșelul e moțat, când ăi veni la puiculița ta, să-i spui că l-ai trecut pe Octavian. Puiculița. — Bravo, domnule Pricupescu! gândesc eu... Cine să fie puiculița ? — A­i un plic ro se pare cu un blazon aurit într’un colț... Să vedem. — Sunt gata: aide, că e cam târziu, am treabă la școală. — Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu și înghit în sec... apoi, îmi iau inima’n dinți. — De ce ? — Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr. — Am înțeles... Nu ți-am spus eu?... ghici­sem... — Ei­­ nu fi și tu așa de... cum să zic... de sever... Știi că de când te cunosc... și de­­ slavă domnului ! ne cunoaștem din copilărie... nu te-am supărat cu vreo, rugăminte fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva, cât de prieten să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai­ ales când îl știu de o corectitudine exemplară, cum ești tu... — Apoi, atunci... — Firește, nu zic, trebue să ne hotărîm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă ’nțelegi. — Astea le-ai citit undeva. — Pe onoarea mea, nu. Ei bine tu... ești un bărbat devotat și conștiincios, fără nicio umbră de bănuială, care trebue în misiunea lui să fie mă’nțelegi... — Iți spun eu că le-ai citit undeva... — Zău, nu... Uite ce e­ un băiat... timid... și a fost cam bolnav iarna asta... a trebuit să-i scoată o măsea... — Când îți spun eu... — Pe ochii mei !... și în sfârșit, ce mai una-asta ?... ce să mai umblu cu mofturi ?... Decolea ar fi pentru tine, un dăscălaș pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei ? Am aruncat vorba cea mare... Pricupescu e nebun !... a început să suiere la mine... să­­mi spue că nu mi-e rușine ! prieten vechi ! Dar eu, cuminte, zic: — Nu-ți cunoști interesul ! De ce să te pui cu niște oameni mari, care au atâta influ­ență ?... De-aia v’a ieșit vorba la toți dascălii că sunteți mojici și brutali, mai ales cu copiii de familie bună ! — A ! strigă Pricupescu... Iar ? — Secuie ! am strigat eu... Dacă e vorba de sbierete, apoi schier și eu... Un băiat cu atâta rude, care ți-ar fi de mare sprijin... — Ești un prost ! strigă Pricupescu. — Ba tu ești prost !... Mă-sa e văduvă, bogată, frumoasă și de familie mare... In joc să te iei cu binele, să te ia meditator !... Am strigat degeaba, a fost peste putință să-l scot pe pedant din ale lui. Mare dobitoc Pricupescu ! N.N. Pentru o atitudine jastă a elevilor în școală și în afară de școală Copiii țării noastre se bucură de o deo­sebită grijă și dragoste părintească parte a Partidului și Guvernului.. An din de an sunt învestite surme tot mai mari în construcții de școli, confecționare de ma­terial didactic, înființare de muzee și la­boratoare, în manuale școlare, în burse, cantine și internate. Condițiile de muncă și de viață ale cadrelor didactice che­mate să facă instrucția și educația acestor cripri, devin, de asemenea, din ce în ce mai bune. Pretutindeni în satele și ora­șele republicii noastre se vede grija or­ganelor de stat pentru aplicarea Hotă­­rîrii din 16 August. Sprijiniți de partid, învățătorii și pro­fesorii școlilor noastre, împreună cu pă­rinții elevilor și organizațiile de tineret, se străduesc să crească vlăstare puternice ale socialismului. Viața nouă din școli, noua educație , se reflectă adânc în atitu­dinea pe care elevii o au atât in școală, cât și în afară de școală. Mulți dintre elevii liceului de băieți nr 7 din București, prin întreaga lor comportare, fac cinste atât părinților lor, cât și școlii și organizațiilor din care fac parte. Sunt clase cu colective puternice și­ sănătoase din care a­u dispărut cu desă­vârșire „suflatul“ la lecții și „copiatul“­­­­ lucrările scrise. Mulți dintre elevii noștri, dornici ca colectivul clasei lor să fie­ printre cele fruntașe din școală, mun­cesc cu deosebită râvnă și din proprie inițiativă pentru ajutorarea elevilor ră­mași în urmă, așa cum fac, de pildă, elevii clasei a XI A. Conștienți de marea misiune ce le re­vine după terminarea școlii, de a contri­bui la desvoltarea științei și a tehnicii, la consolidarea mărețelor construcții so­cialiste, elevii noștri au o atitudine din ce în ce mai serioasă față de învățătură. Ei depun eforturi susținute și doesc să dobândească cunoștințe­le stră­­temei­nice pentru a se­­ orienta cât mai bine în diferitele discipline, pentru a putea, pe baza cunoașterii bazelor diferitelor științe, să-și însușească adânc învățătura mate­­rialist-dialectică despre lume. Dragostea lor pentru studiu, pentru realizarea unor progrese cât mai vădite se observă și în cercurile de studii. Un grup din cercul naturaliștilor, organizat în­ școala noastră, a ajutat pe profesorul lor să-și rânduiască­ laboratorul-muzeu, iar alt grup a amenajat un teren de ex­periențe miciuriniste. Elevii din cercul de fizică și chimie fac lucrări practice în laborator, iar cei de la matematici nu lasă să le scape nicio ședință de calcul vecto­rial de la societatea de fizică și matema­tică. Cercurile literare prezintă și desbat opere și teme literare, organizează sym­­posioane. Datorită acestui elan nestăvilit la în­vățătură, o mare parte dintre elevii no­ștri au obținut succese deosebite la con­cursurile organizate de societățile știin­­țifice. Elevul Monciunsehi Petre din clasa X A a fost premiat pe țară la concursul școlar organizat în anul trecut la mate­matică, înțelegând eforturile și munca devo­tată pe care profesorii lor o depun pentru a-i ajuta în ridicarea nivelului lor știin­țific, în realizarea unei discipline con­știente — elevii au o atitudine respectoa­­să, atașându-se din ce în ce mai mult de profesorii lor. Mulți elevi din școala noastră, urmând exemplul tinerilor sovietici — au o ati­tudine demnă, serioasă, atât în îmbrăcă­minte, cât și în întreaga lor comportare, în felul cum participă la discuții, cum merg pe stradă, în tramvai, în felul cum se manifestă față de cei din jurul lor. înarmați cu cunoașterea țelurilor pen­tru care luptă clasa muncitoare din țara noastră, ei caută să sprijine această luptă demascând atitudinile dușmănoase și lă­murind pe cei cu care vin în contact asu­pra vieții noi ce se construește astăzi în republica noastră. Dar dacă majoritatea elevilor au apu­cat pe acest drum bun, dacă cei mulți dintre ei sunt priviți cu stimă mai și cu dragoste de toți cei care îi cunosc, mai sunt însă unii elevi care continuă în atitudini ale educației trecutului, care pr­in întreaga lor comportare din școală și din afară de școală dovedesc că nu corespund câtuși de puțin conduitei pe care trebuie să o aibă tineretul care se pregătește pentru a contribui prin munca și lupta lui la construirea socialismului în patria noastră, la menținerea păcii intre popoare. Astfel, în unele clase, mai sunt încă unii elevi care nu au o atitudine justă față de muncă, pregătindu-și superficial lecțiile. Alții sunt necuvincioși cu pro­fesorii lor, așa cum se comportă, de pildă, elevii B. C., C. Z. și C. A. din clasa IX B. Unii elevi sunt dezordonați, nu își îngrijesc lucrurile și în consecință nu respectă nici bunul public, așa cum face, de exemplu, elevul C. A. din clasa IX B, care strică banca. Departe de a face cinste școlii, unii elevi, puțini de altfel ,au aruncat chiar o umbră asupra liceului nostru. Neînsu­­șindu-și regulile de purtare ale elevilor în școală și în afară de școală și lăsân­­du-se influențați de diferite elemente rău­voitoare, acești elevi au o ținută în îm­brăcăminte și comportare care repugnă, oricărui om al muncii. Cu freze pieptă­nate aiurea, cu haine croite fără bun simț, acești elevi dau dovadă de desmăț. Pe stradă și în tramvai, ei atrag atenția prin întreaga lor prezentare exterioară, prin râsul nemăsurat și gălăgia stridentă, prin glumele de prost gust cu care ei cred că-și atrag admirația celor din jur. Toate aceste abateri ale lor își au cauza tot în munca noastră a profesorilor și mai ales a profesorilor diriginți. Noi n’am­ reușit să-i facem pe acești elevi să înțe­leagă că ei sunt răspunzători în fața co­lectivelor din care fac parte pentru în­treaga lor manifestare. Ei nu au înțeles încă, și aceasta se vede­­ destul de clar din felul cum reacționează, că pierderea onoarei individuale știrbește onoarea co­lectivului clasei respective, onoarea în­tregului colectiv al școlii. Profesorii școlii noastre și mai ales profesorii diriginți au datoria sa­ reflecte m­­ai adânc asupra conținutului acestor abateri. Manifestările acestea cosmopolite atât în ceea ce privește îmbrăcămintea, cât și atitudinea față de muncă și față de viață în genere — așa după cum s'a arătat în „Scânteia Tineretului” — nu sunt întâmplătoare. Ele reflectă influența di­rectă a dușmanului de clasă care vrea să abată tineretul nostru pe căi greșite, să-l îndepărteze dela educația nouă, comu­nistă, pentru realizarea căreia noi mun­cim zi de zi. Profesorii trebue să-i ajute pe elevi să înțeleagă că adoptând astfel de atitudini sclifosite,, că abătându-se de la disciplină, ei fac seicuil dușmanului de clasă, sunt purtătorii influenței lui mârșave în rân­durile tineretului. Trebue să analizăm până la rădăcină orice abatere, orice ati­tudine greșită, lipsită de seriozitate, serio­zitate pe care trebue să o aibe orice fiu al oamenilor muncii din republica noastră. Trebue să-i ajutăm pe elevi să devină con­știenți că toate atitudinile destrăbălate, toate­ preocupările de tip american nu sunt altceva decât forma pe care imperialismul o întrebuințează pentru îndobitocirea ti­neretului, pentru abaterea lui de la înțe­legerea țelurilor pentru care luptă clasa muncitoare, pentru izolarea tineretului de această luptă. Elevii trebue să fie pe deplin conștient­ cine introduce la noi aceste forme de viață și ce urmăresc ei. Cazurile analizate cu prilejul campaniei duse de „Scânteia Ti­neretului“ au dovedit că acestea nu sunt altceva decât mijloace de lupta ale foști­lor exploatatori, ale cozilor de topor ale imperialiștilor americani, și englezi care vor să împiedice mersul înainte al școlii noastre noi. Atât în cadrul orelor educative, cât și cu prilejul ședințelor ținute de către or­ganizațiile de tineret din școală, suntem chemați să ajutăm elevii să vadă clar conținutul unor astfel de manifestări, spre a le întâmpina așa cum merită, adică cu tot desgus­tul. Trebue întărită vigilența în rândurile elevilor pentru a demasca elementele duș­mănoase, care caută să zădărnicească eforturile elevilor și ale profesorilor, per­sistând totuși în asemenea atitudini gre­șite. In cadrul consiliilor pedagogice, ca și în ședințele cu părinții, în organizarea și îndrumarea lecturii în afară de clasă, trebue să acordăm mai mare atenție ținu­­tei elevilor și să luptăm cu mai multă combativitate pentru formarea convinge­rilor și deprinderilor caracteristice tine­retului care merge pe drumul socialis­mului. L. LAZARESCU Directorul liceului de băieți nr. 7 București

Next