Gazeta literară, ianuarie-iunie 1955 (Anul 2, nr. 2-26)

1955-06-16 / nr. 24

Orientarea tematică a creaţiei literare Epoca revoluţiilor proletarei epoca dezagregării putredului sistem capitalist şi a făuririi orinduirii socialiste determină şi o treaptă nouă, superioară, in dezvoltarea artistică a omenirii. Realismul socialist, ca metodă corespunzătoare erei istorice contemporane, pretinde artiştilor şi scriitorilor reflectarea acestui mare proces de prefacere a raporturilor sociale, de transformare a mentalităţii oamenilor. Oglindirea, în întreaga complexitate, a dialecticii revoluţionare, a procesului social contemporan, a devenit obiectivul principal al literaturii, obiectiv determinat de condiţiile istorice concrete, obiectiv măreţ şi demn de invidia tuturor predecesorilor celebri ai artei universale. Tema luptei pentru zdrobirea societăţii odioase burgheze, care a pervertit şi desfigurat fizionomia omului, tema muncii libere, cutezătoare, incompatibilă cu rutina, anchilozarea, tema înfloririi depline a personalităţii umane pe măsura naşterii şi consolidării lumii noi, socialiste,— iată imensa avuţie a literaturii şi artei epocii noastre. In anii democraţiei populare, literatura ţării noastre a înregistrat o mare biruinţă. A dispărut problematica morbidă a trecutului, literatura misticismului şi a huliganismului, literatura de alcov a familiilor burgheziei depravate. Partidul a călăuzit pe cei mai buni scriitori pe drumul realismului socialist, orientîndu-le creaţia spre temele mari ale actualităţii, care au fertilizat forţa lor creatoare, au dat aripi aptitudinilor şi năzuinţelor fiecăruia. Valorificînd experienţa marilor înaintaşi ai literaturii clasice, partidul a ajutat pe scriitori să-şi îndrepte privirea spre realitate, spre popor, să răspîndească adine rădăcinile artei în viaţa oamenilor simpli, constructorii unei lumi noi. Temele grandioase ale luiptei poporului pentru pace şi socialism, concepţia ştiinţifică a clasei muncitoare, învăţătura marxist-leninistă — busolă sigură în calea creaţiei înalte — au schimbat faţa literaturii, i-au dăruit prestigiu şi forţă de convingere în masele de milioane de cititori. Realizările remarcabile ale literaturii noastre confirmă justeţea indicaţiilor partidului, verifică forţa invincibilă a ideilor revoluţionare ale clasei muncitoare, ideile socialismului şi comunismului. Cu mereu mai multă promptitudine şi eficienţă abordează scriitorii problemele de stringentă actualitate, dezvăluind noul din viaţa poporului şi contribuind la victoria acestuia. Astăzi, eforturile întregului popor sunt îndreptate spre îndeplinirea marilor sarcini ale construcţiei socialismului şi apărării păcii. Oamenii muncii din ţara noastră luptă pentru ridicarea neîncetată a industriei grele — temelia dezvoltării continue a întregii economii naţionale şi garanţia Inviolabilităţii hotarelor patriei. In satele noastre, partidul conduce cu perseverenţă lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii, pentru curmarea trecutului împovărător. Izvor de mizerie, dezbinare şi conservatorism. In întreaga ţară se înalţă o construcţie gigantică, se plămădeşte un om nou. Datoria scriitorilor — după cum arată salutul C.C. al P.C.U.S. adresat celui de al doilea Congres al scriitorilor sovietici — este să devină „luptători Înflăcăraţi care se angrenează activ în viaţă, care ajută poporul să construiască o societate nouă, în care toate resursele bogăţiei obşteşti să se reverse din plin, nu care să crească un om nou cu o psihologie liberă de rămăşiţele capitalismului“. Acest adevăr e bine să fie repetat cit mai des şi sădit adine In conştiinţa scriitorilor, pentru a combate şi a preveni recidivele estetismului şi apolitismului. In lumina acestor cerinţe trebuie judecat nivelul tematic al literaturii noastre. In orientarea tematică se pot observa încă anumite lacune îngrijorătoare. Sunt încă puţine operele literare care înfăţişează figurile muncitorilor, eroismul construcţiei paşnice, patosul muncii libere, creatoare. In domeniul reflectării vieţii satului nu se remarcă o suficientă încordare a forţelor literare, pentru surprinderea fenomenelor actuale ale bătăliei pentru colectivizarea agriculturii, pentru sporirea producţiei agricole. Împotriva uneltrilor criminale ale duşmanului de clasă. Cititorii aşteaptă in această direcţie lucrări valoroase care să dezvolte — în etapa de astăzi — succesul nuvelei „Desfăşurarea“ de Marin Preda, al romanului „Bărăgan“ de V. Em. Galan, sau al schiţelor lui SI. András. Există prea puţine opere literare care să slăvească lupta dirză a clasei noastre muncitoare în anii crunţi ai terorii fasciste, zilele eroice ale eliberării patriei cu ajutorul decisiv al glorioaselor armate sovietice. Golurile tematice ale literaturii noastre arată limpede necesitatea unei concentrări a eforturilor scriitorilor noştri spre oglindirea problemelor esenţiale ale contemporaneităţii. Din păcate insă anumite influenţe ale ideologiei străine, insuficienta legătură cu viaţa poporului, stinjenesc dezvoltarea rodnică a iniţiativei creatoare. In ultima vreme editurile primesc cu precădere lucrări literare inspirate din trecut. In unele poezii s-a manifestat vizibil ocolirea temelor de actualitate şi, de pildă, evitarea până la exasperare a haiducismului şi a eroilor legendari. Predilecţia pentru teme periferice, minore, evitarea proceselor complicate ale dialecticii dezvoltării realităţii contemporane, arată virulenţa apolitismului în creaţia unor scriitori. Critica literară înaintată a demonstrat întotdeauna valoarea alegerii temei pentru asigurarea unei generalizări artistice profunde şi a unei individualităţi expresive, încă Dobroliubov preciza: „Nu vom fi insă niciodată de acord că un poet, care îşi irosese talentul descriind în chip ireproşabil frunzuliţe şi plrbaşe, ar putea avea aceeaşi însemnătate ca şi poetul in stare să reprezinte cu tot atît talent, de pildă, fenomenele vieţii sociale". Intr-un articol de fond publicat recent in „Scînteia" se subliniază cu tărie însemnătatea legăturii scriitorului cu viaţa şi a orientării ferme spre aspectele cele mai reprezentative ale actualităţii : „Este de la sine înţeles că toate aspectele vieţii atît de variate a poporului nostru, toate formele in care noul se dezvoltă in lupta împotriva vechiului, merită atenţia plină de dragoste a artistului. Insă celor cărora le stă la inimă dezvoltarea literaturii noastre, rolul educativ pe care 11 joacă ea In societate, nu le poate fi indiferent dacă operele lor oglindesc în mai mare sau mai mică măsură formele esenţiale aleluptei dintre nou şi vechi, dacă aceste opere răspund din plin unor probleme centrale ale vieţii întregului popor sau dacă ele oglindesc aceste probleme numai indirect, parţial, in fenomene mărginaşe. Ar fi profund greşit ca unii artişti creadă, în mod subiectivist, că forţa operei depinde numai de talent, că talentul ar putea da însemnătate şi strălucire egală oricărei teme, indiferent de natura şi amploarea acesteia". Orientarea scriitorului spre temele principale ale actualităţii este o primă condiţie, esenţială pentru realizarea ideologică şi artistică a operei. Acesta este drumul pionieratului, al descoperirii noului in viaţă şi In artă, al desţelenirii păminturilor virgine şi nu refugiul steril in temele desuete ale trecutului. Trebuie spulberate opiniile calomnioase cu privire la aşa zisul caracter „nepoetic" al realităţii contemporane, opinii infirmate strălucit de cele mai bune opere ale literaturii noastre. Concomitent trebuie combătute tendinţele de poleire a realităţii, tendinţele de înnegrire sau prezentare obiectivistă, tendinţele de tehnicism, de ignorare a vieţii spirituale a oamenilor noi pentru relatarea detailată a procesului de producţie. Abordarea acestor teme implică desigur dificultăţi mari, inerente începutului, căilor novatoare, dar asigură in acelaşi timp o răsplată înaltă — aprecierea poporului cuvenită celor cutezători şi credincioşi aspiraţiilor sale. Principalul pentru favorizarea unui nou avînt al creaţiei literare, este stringerea contactului scriitorilor cu viaţa, studierea concretă, temeinică a mecanismului dezvoltării sociale In condiţiile concrete ale trecerii de la capitalism la socialism In ţara noastră, înţelegerea profundă a politicii partidului, a documentelor importante de partid, este o chezăşie a justei interpretări a fenomenelor din realitate. Trebuie asigurate cit mai eficient condiţii organizatorice pentru realizarea unei apropieri strinse de realitate (orientarea justă a fondurilor de creaţie, şederea pe timp îndelungat a scriitorilor la locurile de producţie etc.). Şi critica literară are datoria să militeze pentru orientarea tematică mai fermă a creaţiei literare, stimulind abordarea problemelor principale ale vieţii poporului. După cum s-a arătat şi la Congresul scriitorilor sovietici, forţa criticii se relevă in primul rind in capacitatea valorificării elementelor noi, reuşite, din operele literare, elemente care indică un drum sănătos şi un talent promiţător. Critica literară trebuie să acorde importanţa primordială conţinutului de idei al operei literare şi implicit orientării el tematice, combătind orice deviere de la criteriile esteticii marxist-leniniste de apreciere a operelor literare. Toate acestea nu înseamnă reducerea spiritului de partid, a orientării ideologice şi artistice la panctul de plecare: alegerea temei. Tema in sine — Orlett ar fi ea de actuală — nu justifică slăbiciunile grave ale unei lucrări literare, molipsite de didacticism. Critica literară trebuie să judece intransigent producţiile searbăde, plicticoase, care simplifică brutal viaţa oamenilor, deoarece asemenea lucrări discreditează şi tematica importantă abordată. Alegerea temei actuale, reliefarea fenomenelor inedite ale contemporaneităţii permit valorificarea resurselor creatoare specifice fiecărui talent, manifestarea originalităţii sale. Temele mari ale literaturii realismului socialist devin teme personale, distincte, ale fiecărui scriitor inzestrat, care le alimentează şi le colorează cu forţa experienţei sale de viaţă, a concepţiei sale artistice, a temperamentului său poetic. Orientarea justă tematică a literaturii trebuie să devină cauza comună a scriitorilor situaţi pe poziţiile realismului socialist. LITERARA Anul II, nr. 24 (66)-Joi 16 iunie 1955 ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani Patriotismul în opera lui EMINESCU. In „Scrisoarea a IlI-a",Eminescu, după ce arată cum turcii întind corturile mari pe ţărmul romînesc, spune: „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari“ Acest vers exprimă şi dragostea poetului şi nemărginita lui încredere în trăinicia şi în puterea poporului. Toate încercările lui Titu Maiorescu de a demonstra că sprijiul, că sentimentele patriotice n-au ce căuta în artă, au rămas fără nici un efect asupra lui Eminescu. Şi dacă, lăsînd la o parte începuturile sale poetice tributare înaintaşilor, în opera sa rar găsim declaraţii de dragoste directe şi niciodată atitudini patriotarde, găsim puternic exprimat sentimentul de revoltă împotriva orînduirii nedrepte. Admiraţia pentru trecut este folosită de port pentru a stîrni şi mai mult revolta împotriva unui prezent nedemn şi dăunător masei poporului. Figura lui Mircea cel Bătrîn care-şi apără sărăcia, nevoile şi neamul, este zugrăvită pentru a putea fi pusă în contrast cu „stîlpul de cafenele", „fără suflet, fără cuget“, pentru a face prezentul să se ruşineze de ceea ce a ajuns. Caragiale, supravieţuind lui Eminescu, a văzut desfăşurarea mai departe a evenimentelor, a isprăvilor burgheziei şi moşierimii, care şi-au pătat pe totdeauna mîinile Cu sîngele a 11.000 de ţărani în anul 1907. împotriva acestei clase care se rostogolea pe drumul jafului şi al crimei, se ridică ura lui Mihail Eminescu. Acesta este focul viu al patriotismului lui Eminescu, nu frazele goale, lustruite cu minciuni, cu care exploatatorii făceau educaţia celor pe care-i exploatau. Dar patriotismul lui Eminescu mai are o dimensiune — este transfigurarea la cel mai înalt nivel artistic a celor mai de preţ comori ale supîrtului poporului nostru: dragostea de viaţă, de natură, de minunatele basile şi neîntrecutele cîntece romîneşti. „Sara pe deal buciumul sună cu jale Turmele-turc’ — stelele scapără-n cale",— sînt atît de specific romîneşti, răsună în ele şi doina ţînguioasă şi legănarea dansului popular şi duioşia plaiului natal şi bucuria de a trăi in sinul Urii. însuşi faptul că Eminescu şi-a altoit pe trunchiul milenar al artei poetice populare ramura nemuritoare a poeziei sale cu flori ce înmiresmează viaţa milioanelor de oameni de la noi, dovedeşte adînca sa dragoste de popor şi de ţară. Iar dacă ediţiile repetate şi rerpetate în tiraje ce sporesc mereu, după eliberarea ţării, nu ajung să satisfacă foamea de poezie eminesciană a cititorilor noştri, acesta este un semn că şi poporul recunoaşte în Eminescu întruchiparea cea mai înaltă a geniului poetic al poporului nostru. Pe lingă opera sa, mîndria ţării noastre şi izvor de împrospătare a forţelor artei noastre, Eminescu a lăsat celor de azi moştenirea cea mai de preţ pentru poeţii şi scriitorii ce vor să slujească poporului, vieţii, ne-a lăsat anume drept moştenire să găsim în viaţă, prin arta noastră, „cuvîntul ce exprimă adevărul“, cum spune el. Adevărul vieţii noi, al luptei pentru el, iată drumul pe care trebuie să meargă, continuînd pe Eminescu, poeţii ce vor să slujească poporului şi patriei. Mihai Beniuc DESPRE UNELE PROBLEME ALE LIMBII LITERARE reocuparea lui N. Bălcescu de a-şi îmbunătăţi textele e vă- dită în manuscrisele operelor sale. Prin studiile sale istorice, Bălcescu intră în contact cu scrierile vechi, cu cronicarii, din care îşi extrage fraze caracteristice, ca de ex.: l-au strejuit toată noaptea; se şănţuise bine; ei bucuroşi se primiră (se învoiră) la una ca aceasta; s-au lăsat (zău năvălit) la dinţii, de i-au snopit şi i-au zdrobit; să facă ştire etc. In manuscrisele sale sunt înregistrate unele proverbe, ceea ce arată grija sa de documentare amănunţită asupra limbii populare, de ex.: Cind războiul înceată—Mulţi voinici s-arată etc. Culege poezii populare şi e atras de poezia haiducească. Intr-o scrisoare din 1850 către soţia lui Ion Ghica, reproduce o poezie haiducească, din care înfăţişăm primele două strofe: „Cind eram copilaş mic— Ţineam codrul la colnic, — Fără băţ, fărâ nimic — Numai cu palmele goale. — La brlu, cu patru pistoale, — Ce luceau ca sfîntul soare. — Iar de cînd mă făcui mare, — Luai puşca la cătare. — Ieşii la drumul cel mare — Să Prinz holul de ciocoi — Şi să-l judec cum eu voi. — Ia ascultă, măi ciocoi — Pînă cind o să jupoi — Şi pe ţară, şi pe noi Corecţiunile din manuscrisele sale ni-l arată în căutarea expresiei cele mai potrivite. Astfel, el înlocuieşte pe ceartă cu vrajbă, pe coroană şi ocrotitor cu cunună şi sprijinitor, pe dealuri şi zăpadă cu şiruri de dealuri şi ninsoare. In scrierile lui Bălcescu se pot releva o serie de forme, de expresii din limba vorbită, ca: d-acilea; d-acolea; făgăduieşte cum că tătarii; puţinei; îşi luă ziua bună; nălţişor; bătălia este mai pierdută; Mihai îi dete de minciună; s-ar fi căzut ca...; să dea pe fie-sa după fiul lui; Mihai îl luase foarte la inimă; cel mai dint general; puseră mina pe avuţii etc. In opera capitală a lui N. Bălcescu, „Istoria Romînilor sub Mihai-vodă Viteazul”, găsim pagini pline de lirism şi de avînt retoric, deşi pentru unele din ele, pot fi precizate metodele din literatura franceză contemporană, prin calităţile lor stilistice, aceste pagini se numără printre cele mai desăvîrşite din literatura romînă. „Cartea întîi” a „Istoriei” lui Mihai Viteazul începe după cum urmează: „Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viaţa eroică a părinţilor ei. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertatea şi unitatea naţională cu care Romînii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din voevozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani, 1593—1601, dar anii istoriei Romînilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie“. In partea a doua a bucăţii, relevăm gradaţia evocării: „Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Cînd părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenunchiau pe cîmpul bătăliilor, cerînd de la dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor“. Pasajul se încheie cu o frază cadenţată, în care partea suitoare a perioadei e separată de partea scoborîtoare prin fie: „Moştenitori ai drepturilor, pentru păstrarea cărora părinţii noştri s-au luptat atîta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datorinţei ce avem d-a păstra şi d-a mări pentru viitorime această preţioasă moştenire“. Din „Istoria Romînilor sub Mihaivodă Viteazul“ mai desprindem o pagină care se află în toate memoriile: descrierea Ardealului, văzut dintr-o perspectivă aeriană, care permite scriitorului să dea o privire de ansamblu a peisajului ce se întinde la picioarele sale : „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvîntată între toate ţările semănate de domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, cap de operă de arhitectură, unde sînt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brîu de munţi ocoleşte, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici colea se desfac, întinzîndu-se pînă la centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe şiruri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe piedestaluri înverzite care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brîu muntos se înalţă două piramide mari de munţi, cu crestele încununate de o veşnică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătînd unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpinitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dar, ca la porţile Romei, peste cîmpii arse şi văruite unde bivolul dormitează alene... Astfel este ţara Ardealului“. Intrerupem citatul, întrucît intenţia noastră a fost de a aminti numai, cititorului, calităţile stilistice excepţionale ale acestei pagini, ornată cu metafore izbutite şi încărcată de un avînt liric pe care anii nu-l vor şterge. O orchestrare atît de desăvîrşită a frazei nu vom regăsi decît peste un sfert de veac, la editorul „Istoriei” lui Bălcescu, Alexandru Odobescu. Istoric el însuşi, Odobescu stă încă de la începutul carierei sale literare, sub înmurirea mărturisită a lui Bălcescu şi Negruzzi. Pasionat de folclor, cunoscător adîncit al vorbirii populare, Odobescu preia pe cont propriu, cu mijloace artistice perfecţionate, opera stilistică a lui N. Bălcescu. Muzicalitatea anumitor pargini ale „Falsului tratat de ” al lui Al. Odobescu, lungii" ale frazelor sale, desfăşurat ca un fir de mătase, desene şi, in acelaşi timp, al naturii, epitetele, imagini prinse într-însele constituie un punct culminant în evoluţia limbii române literare contemporane. Vom cita cîteva scurte pasaje din „Pseudo-Kinighethcos”, sau „falsul tratat de vînătoare", opera capitală a lui Alexandru Odobescu: „Dar însă şi eu am crescut pe cîmpul Bărăganului, Et in Arcadia, ego ! Şi eu am văzut cîrdurile de dropii, cutreierînd cu pas măsurat şi cu corpul aţintit, la pază, acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în paiaţe cu mii de încîntări“.Am subliniat unele procedee stilistice: punerea în relief a pronumelui personal şi epitetele care zugrăvesc realitatea. De remarcat imaginea finală, care ne transportă pe alt tărîm: „Cetăţi cu mii de minarete” etc.). Pasajul următor, încărcat de lirism, vădeşte talentul excepţional de orchestrare al prozatorului nostru: „Cînd soarele se apleacă spre apus, cînd amurgul serii începe a se destinde treptat peste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pămîntului, din adierea vîntului prin ierburi, din ţirîitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesihişite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sinul obosit al naturii. Atunci, din nălţimile văzduhului zboară, cîntind ale lor doine, lungi şiruri de cocori, bmune şerpuinde de acele păsări călătoare, în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-și deplînge restriștea djigaşa lui Francesca". pagini scrise de Alexandrul beletristic al lim- £ fie cucerește culmi ar- Rosetti Citirea în S.U.A. a ultimelor știri din Europa. FERAHIM 1955 Podari, la Budapesta Trecut-au cam opt ani de-atunci. Pe-oraş, Grei, norii — duşi de vîntul proaspăt — încă Mai atîrnau... şi-n zare... Uriaşi, Şi sîngerînd, ca o durere-adîncă. Stăm tot aici, pe Gellert-hegy, cătînd Spre valurile Dunării-încete, Spre podurile arse, atîrnînd Ca nişte oase, ca nişte schelete. Stînd şi privind, eu mă gîndeam : „Au cine Va fi cel ce — ne-nfrînt de-acest măcel — Zbucnind de sub fluvii de ruine, Cu chip de aur şi cu pumni de-oţel, Cu inima de stea-privighetoare Şi pletele de fum suind pe cer, Nălţa-va —cind?... —, străluminate-n soare, Deasupra apei, noi aripi de fier!” Budapesta, 28 mai 1955 ...Ci iată-mă din nou aici. O, apă A Dunării... Cu ochii amîndoi Ce văd ? Legînd un mal de cellalt, se-adapă Ca nişte vulturi, podurile noi. Şi pe aceste păsări colosale Ce-n Dunăre culeg cu ciocul stele Sub coviltirele de cer domoale, Văd o rostogolire de mărgele ! Copii... copii ai vremurilor noastre, Ai celui ce-n spinarea lui ţinu Puterea fierului suind spre astre, Cel ce, ne-nfrînt, strigat-a morţii: NU! Şi care — aspra-i muncă terminînd Nu-şi înălţă statuie niciodată, Ci-n fum de-uzine-ntors, Surîse blind Spre viitorul, căruia i-e tată, Eugen Jebeleanu Treceam deunăzi peste nişte încrucişări de linii ferate înguste in interiorul uriaş al uzinelor metalurgice din Hunedoara. Intilnirea cu un poet intr-un peisaj ca acesta, tehnicizat, era puţin probabilă. De la oţelărie, mergeam la jurnale şi drumul ducea peste linii de cale ferată, printre vagoane cu fier vechi şi fontă, pe lingă stive de fier laminat, ca trunchii unor brazi stranii, aduşi dintr-o pădure metalică. Dar mi-a tăiat calea o locomotivă Diesel şi însoţitorul imi atrase atenţia asupra mecanicului care manevra locomotiva: — Tinărul ăsta e poet. In aceeaşi seară l-am cunoscut pe Şelaru Gheorghe, adolescentul de 17 ani, care, la virsta aceasta, a realizat un adevărat record de prietenie şi sudură intre citeva profesiuni, s-ar părea agresive una faţă de cealaltă , mecanic de locomotivă Diesel, Şelaru Gheorghe are totodată un carnet de aviator sportiv şi dacă-l cauţi prin buzunarele salopetei, ai să dai peste nişte manuscrise cu poezii. Afli că orice s-ar intimpla, de aviaţie şi de poezie nu se lasă. In noiembrie, cind a venit la Hunedoara, primul lucru de care a întrebat a fost cenaclul literar. Apoi a întrebat de bibliotecă. Aci, fişa lui de cititor a trebuit să fie adausă cu c hirtie încăpătoare pentru un pomelnic în care sînt amintiţi, într-o frenetică lectură: Tolstoi, Solohov, Ehrenburg şi Lermontov, Gorki şi Hugo, Twain, Eminescu, Creangă, Shakespeare, Maupassant, Goethe, Shelley şi Aristofan. Are şi cîteva principii poetice: „Scriu poezii pe foi volante. Dar mi-e ruşine să le arăt la cenaclu şi le port in buzunar pînă se rup. Scriu în fiecare zi şi bune şi rele, dar numai despre subiecte pe care le dospesc îndelung in inima mea. Scriu numai despre teme pe care le cunosc bine, despre locomotiva mea, despre aviaţie, despre oţelărie"... Are şi întrebări cărora nu le-a găsit încă un răspuns. „E greşit dacă folosesc ritmul poeziei lui Eminescu? Credeţi că am să pot fi şi aviator şi poet? De ce nu trimite Uniunea scriitorilor poeţi şi prozatori la cenaclul nostru din Hunedoara?". Am socotit că nu este o incompatibilitate între poezie şi planor, şi l-am lăudat pentru zborul la mari înălţimi unde visează să se upe pe aripile, conjugate , poemul, ale avionului. Nu ştiu dacă Şetai Gheorghe vă fi odată u poet cunoscut, cu poezii volume Itipărite. Dar cel ce ştiu e faptul că Dean Gheorghe întruchipează pentru mine imaginea lucrătrului care nu poate trăi fră literatură. O dovedeş patima lui pentru lectur Mintea lui care parcurge sute de pagini, de la Aristian la Şolohov şi de Hugo la Sadoveanu, cuprins mereu lumi noi. Iar dacă fi şi poet, versurile lui va cunoaşte înălţimea rîvnit Fiindcă tinărul acesta, trecut între locomotive şi cu,toate Siemens-Martin, ai un pămînt solid şi genert sub picioarele sale. Petru Vintilă BLOC-NOTES ARIPILE POEZIEI Mame! Mame, Fiecare om de pe pămînt e copilul vostru ; Voi l-aţi născut, Voi l-aţi legănat, Voi i-aţi dat Primul sărut. Voi întrupaţi nedezlegatele mistere A conştiinţei omului de sine, Voi dezlegaţi in spasmuri de durere Marea taină, — nepătrunsa ceaţă, — De a crea o viaţă Din dragoste şi din suspine. In voi s-a petrecut minunea mare Pe care încă nimeni n-o cunoaşte, Acea a vieţii ce din viaţă naşte: Minunea creatoare ! Prima mamă, aici, pe pămînt, A născocit Intîiul cuvînt De alintare, Ca un gîngurit; Şi-ntiiul cînt, Acel de leagăn pentru pruncul adormit. Voi n-aţi făcut Oameni din lut, Ca nişte mumii, Ca în povestea cu facerea lumii, Nici nu le-aţi dat viaţă Suflîndu-le în faţă, In pleoapele de glod a lor, Cu gesturi preistorice de scamator. Din trupul vostru pruncul nou l-aţi rupt, Ca pe vlăstari, cu rădăcini de singe, Şi viaţa de la pieptul vostru-a supt Cînd a-nceput a plînge. Şi l-aţi sfinţit Din clipa cind a fost ca să se nască, Cu o durere supraomenească. El nu e, Ca un copilărescul mit, Un fel de mistică statuie, Ci un altoi. Copilul vostru este însuşi voi. Şi-aţi fost cu fiecare dintre ei Şi aţi murit cu fiecare dintre ei, Pe cîmpuri de război, prin munţi, pe stei... Mame, Văd peste faţa-ntregului pămînt. Şi-acuma ca şi altădată, Mergînd, Şi blestemînd, Procesiunea voastră-ndoliată. Voi nu sînteţi mici fabrici de-accesorii Pentru uzinele de armamente, Nici furnizorii De carne proaspătă pentru bombardamente. Voi l-aţi născut, odată, pe Shakespeare, Pe Beethoven şi pe Tolstoi... Voi n-aveţi a plăti vreun bir Pentru îmbogăţiţii de război, Voi nu sînteţi ateliere De braţe ucigaşe, Nu pentru asta naşteţi în durere, Şi nici nu vreţi ca pruncii să îngraşe Pămînturile răscolite, de ogor, Udate de milenii, tot de sudoarea lor, Nici să astupe şanţuri de şosele Cu trupurile lor grele. Mame, Prin giulgiurile voastre-ndoliate, Lumina soarelui de-abia răzbate. Le văd deasupra lumii fluturînd, Ca nişte nouri negri, pe pămînt. Sînt parcă steaguri negre-amintitoare, Că sufletu-i o rană ce vă doare Şi că aveţi o sfîntă datorie. Nezdruncinată, Ca tot ce-a fost să nu mai fie. Niciodată!