Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-10-27 / nr. 43

Asemenea lui Johann Sebastian Bach, asemenea Mării, asemenea stepei, opera lui Mihail Sadoveanu pare simplă. Este simplitatea marii arte, care cuprinde infinite nuanţe, straturi de înţelegere, succesive. Acolo chiar unde ochiul, nedeşteptat la delicata varietate, vede doar uniformitate şi nemişcare, scriitorul cunoaşte o altă cantată a nuanţelor. Tocmai din această diversitate a formelor, din inepuizabila lor recompunere, apare acel ascuţit sentiment al infinitului pe care scriitorul îl surprinde în orice aspect limitat al vieţii. ,cu un cerc, un cioban, două suprafeţe şi o bîtă, poetul face milenii de civilizaţie pastorală: „...pe urmă am înconjurat un dîmb şi dintr-odată ne-au împresurat zări pustii". „Umblam aşa — spre porţile de aur ale răsăritului". „Totuşi înaintam şi după un ceas, am văzut cea dintâi turmă, cu ciobanul răzimat în bîtă, zugrăvit negru pe discul enorm al soarelui, care tocmai atunci sălta la faţa acestui tărîm. Adierile de vînt conteniseră". (Ostrovul lupilor). Coordonatele sînt colosale. Rezemat în bîtă, ciobanul priveşte defilarea secolelor şi a năvălirilor. Hoardele au trecut în tropotul cailor, au ars, au pustiit şi au lăsat amintire îndoielnică gorganele în care s-au înmormîntat, călări, înarmaţi, căpeteniile iar Alţii şi-au ridicat cetăţi. In preajma gorganelor, peste cetăţile îngropate, paschile. Ciobanul le priveşte, ars de vînturi fierbinţi, ars de criveţe reci, cu spatele la Marea şi la Soarele care lunecă printre tărîmuri. Poetul are capacitatea de a da semnificaţii oricărui fapt, ce-ar părea, altfel, banal. Ele sînt aşezate în cosmos, sînt integrate unor spaţii vaste şi în perspectiva veacurilor. E un cioban? Nu, e un popor. E deajuns „aerul pur al înălţimii" şi puţină „lumină de legendă" şi iată apărînd în faţa noastră munţii, oamenii şi istoria: „Toţi munţii moldoveneşti din preajma Bistriţei sînt la o mică înălţime, căptuşiţi de păduri de brad, ca linii moi care scriu poetic zarea sinniie. Ceahlăul singur se înalţă brutal in cer, stîncă enormă, goală, cenuşie". „Şi-n Ceahlău şi Gălimani poporul şi-a pus legendele din preistorie. Misterul lor stăruieşte încă. In pîclavinţii se strecoară fantomele bourilor domneşti pe Ungă turma împietrită unde veghează stînca Dochiei". (Poveştile de la Bradu-Strîmb). E un pastel? Nu, e un popor. Arta lui Sadoveanu are o uluitoare forţă de concentrare. Nicoară Potcoavă şi hatmanul cazacilor, înainte de bătălie, petrec. Şi, deodată, „Amîndoi prietenii s-au ridicat în picioare şi s-au îmbrăţişat. Din tufişurile de aproape, de la malul ostrovului, s-a înălţat un pîlc de raţe, bătind grăbit din aripi şi măcăind. Şah şi Potcoavă le-au urmărit îndelung cum se duc pe sforul Dniprului, apoi s-au întors zîmbind unul cătră altul. Nici Şah nu purta barbă şi în mustaţa lui castanie strălucea argint". In cite pagini ar fi descris această scenă un alt scriitor ! Cei doi bărbaţi se îmbrăţişează, atunci zborul paserilor le aminteşte migraţiile de toamnă, iar toamna... bătrîneţea şi moartea. In locul unei lungi şi sentimentale analize, Sadoveanu sugerează totul cu o simplitate şi delicateţă care amintesc vestita poveste a Francescăi din Rimini, pomenită de Dante. Este simplitatea marii arte. Simplitatea amăgitoare. Ea este rezultatul unei îndelungi cercetări a oamenilor, a cunoaşterii osmotice a legendelor şi poveştilor lor. Cunoaşterea vieţii e un proces complex, multilateral, îndelung, care necesită pasiune şi abnegaţie. Iubire şi neistovită preţuire pentru popor. Pentru atingerea Infinitei simplităţi a marii arte, scriitorul talentat va să înţeleagă aceste vorbe pe care Mihail Sadoveanu le-a scris şi le-a realizat: „...să-ţi cînte fiinţa de puterea acestui pămînt...“. PATIMI Asemeni „Comediei umane", opera lui Mihail Sadoveanu — eposul poporului român — a condensat o imen- ^ să cantitate de suferinţă: suferinţa poporului exploatat. Uneori, dramele sunt colective ca în „Vremuri de be- °jenie", unde sate vle se trag în munţi , spre a se bate cu tătarii. Asuprirea boierilor duce la sărăcirea în masă, la mizeria generalizată („Zodia Cancerului“, „Nicoară Potcoavă“ etc.). De cele mai multe ori, suferinţa generală se întrupează într-un personaj. Formele de asuprire ca şi cele de rezistenţă sînt atît de variate, încît nici nu încercăm a le enutolera aici. Cele mai adesea, omul se ridică să-şi facă singur dreptate („Cosma Răcoare“, „O umbră", „Emigranţii la Brazilia“, „Paştele Blajinilor", „Hanu-Ancuţei", „Ostrovul lupilor“, „Baltagul“, etc.). Alteori, scîrbit, se trage la codru sau în păpurişul bălţilor. Acest epos al poporului este plin de sînge şi durere. Dar tot în el găsim mereu omul viteaz şi înţelept, demn şi bun. In enorma dramă a poporului, pînâ mai ieri asuprit, oamenii aceştia simpli şi atît de bogaţi sufleteşte au cultivat cu atenţie cinstea, prietenia şi înţelepciunea. Oamenii aceştia care au mînuit atît de bine paloşul, cunosc delicateţa surisului, cu toate valorile umane pe care zîmbetul acelora care au suferit, le conţine. Aceşti oameni simpli au pasiuni intense, şi iubirea se consumă într-un incendiu total, asemeni unor mari păduri, aprinse de fulger la vreme de secetă. Dezlănţuirile pasiunii spectaculoase şi iuţi, sunt asemenea celor ale naturii: „Lunca a început a suna de zvonul unui vint grabnic. Intr-un sfert de ceas s-a auzit freamătul ploii, au clipit fulgere, au detunat trăznete (...). Norii repeziţi de furtună s-au scuturat cu grăbire şi apoi, după asemenea lucrare, s-au dus către asfinţit, lăsînd cerul spălat curat şi iarăşi luminat". („Nicoară Potcoavă"). LUMINA DE TOAMNA Nimic deprimant în aceste drame concentrate. Peste sînge şi durere pluteşte o lumină de pace şi aur, lumina limpede a zilelor calme de toamnă. „Era în toate o mîhnire dulce...“ („Creanga de aur"). Acest surîs peste durere, străin „Comediei umane", porneşte de la ceva uşor de enunţat: iubirea de viaţă, încrederea calmă în marile calităţi ale poporului, încrederea în dreptatea celor exploataţi. Pămîntul acesta ars de vînturi şi de năvăliri, „nu putea să aibă decit înfăţişarea neliniştii şi a tristeţii. Nimeni nu ştia ce-i aduce ziua de mîine; ziua de mîine era de multe ori ziua morţii" („Ostrovul lupilor“). Dar oamenii aceştia s-au tras peste spaime şi scîrbe. Intre arşiţe şi vifore, între năvăliri străine şi permanenta apăsare boierească s-a ivit totuşi floarea delicată a bucuriei: „Ştiam că asemenea ceas e trecător, totuşi mă bucuram şi-l preţuiam cu atît mai mult“. („Poveştile de la Bradu Strîmb“). E o bucurie „fragilă şi nesigură“, dar cu atît mai intensă, furată viforelor năvălirii şi secetei asupririi, aşa cum Făt-Frumos răpeşte apa vie munţilor care se bat cap în cap. E o bucurie a vieţii care a triumfat, totuşi: „Neamurile acestui pămînt — se scrie în „Creanga de aur“ — sînt cuviincioase, însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări“. De bine este cînd, lepădînd arşiţa, la un ceas de tihnă, ciobanii s-au aşezat în faţa bucatelor: mămăligă cu zer, unt, ouă, brînză şi o friptură dintr-un sfert de batal. „Se afla între noi din grăsimea şi dulceaţa acelui pămînt dobrogean...". „Era mai întîi o mare îndestulare a ochilor, o plăcere mai mare decît actul fizic, care e întrucîtva brutal" („Ostrovul lupilor“). „Fragilă şi nesigură" în acea vreme dureroasă, bucuria luminează totuşi, delicat dar statornic, eposul sadovenian. Să ne amintim de iubirea delicată a lui Mehmet pentru Zebila, iubire asupra căreia el era „atent ca un adevărat juvaergiu". Scăpat din închisoarea unde fusese ţinut din năpastă, el cumpără cu preţ mare un ornic mic a cărui valoare consta în aceea câ-i aducea aminte de clipele petrecute singur cu frumoasa lui, pe cînd era deţinut. Alteori, suavitatea dragostei este asemenea mirosului florii de stepă, de pildă iubirea dintre Chesarion şi Maria („Creanga de aur"). Iubire tainică, ivită în sînge şi aur, la Bizanţ, la malul mării, sub luceafăr: „Dar ceea ce e între noi lămurit un foc, e o creangă de aur înflorit, care va luci în sine...". Iubirea de viaţă, de frumos, a omului din popor, deşi apăsată de exploatare, şi-a făcut totuşi loc, a răzbătut prin durere, a înflorit şi s-a numit surîs. Presvitera Olimbiada, limpezită după o existenţă dramatică, ştie terapeutica surîsului. Ea aplică acest tratament lui Nicoară Potcoavă, rănit. La sfatul ei, Ilinca îi va aduce medicamentul, închinîndu-i după aceea o floare, „ca să-i bucure ochii". In vreme ce bolnavul geme, cuprins de fierbinţeli şi nelinişti, Olimbiada îi priveşte somnul „zîmbind, ca să se amestece acel zîmbet cu raza de soare strecurată prin perdele şi să pătrundă in inima lui întristată". Descîntecul ei nu este altceva decit o laudă a luminii, o invocare a forţei pămîntului: „Să doarmă somnul cîmpului. Să-i cînte adierea vîntului. Să intre în domnia-sa puterea pămîntului". Asemenea operei lui Johann Sebastian Bach, opera lui Mihail Sadoveanu este un uriaş coral, acompaniat de orga Mării şi a Codrului în care sînt cîntate suferinţele poporului român, în care sînt slăvite virtuţile lui. Uneori orga conteneşte şi atunci se ridică limpede, sonor, luminos, infinita simplitate a surîsului. Paul Georgescu ÎNCERCĂRI CRITICE S u rîzîn d, su rîzîn d... INFINITA SIMPLITATE MIHAIL SADOVEANU văzut de Iser în 1912 Masiv ca timpul... Mai multe tomuri decît anii vieţii; mai multă viaţă decît veacuri zeci; grăiesc prin tine, din adîncuri, Geţii, şi vieţile din veacul douăzeci. Căci fluviului din vremile străbune şî rîului curgînd din viitor, în tine le-a fost dat să se-mpreune, cum într-un veac o dată, — dar cu dor In cîte mii de graiuri auzi griul, şi cîte frunze te-au durut căzînd, cîte legende îşi zbătură frîul spre noua întrupare a unui gînd? In cîte mii de glasuri auzi vîntul cîntînd în codrii blîndei tale ţări ? Puternic porţi pe umeri, ca pămîntul, cuprinsurile celor patru zări. Tu eşti fereastra-n care anotimpul îşi trece pasu-n veci înnoitor, masiv ca timpul, străveziu ca timpul, prin tine laşi să treacă un popor. Mai multe tomuri decît anii vieţii, mai multă viaţă decît veacuri zeci; grăiesc prin tine din adîncuri, Geţii, şi vieţile din veacul douăzeci. Veronica Porumbacu GAZETA LITERARĂ Sadoveanu şi Uniunea Sovietică afecţiunea lui Sadoveanu pentru Rusia datează din anii primei tinereţi, cînd, la şcoala experienţei şi a culturii se formează personalitatea. In lumina operei, ni se pare firesc astăzi ca tinărul Sadoveanu să fi căutat in artă iu jocul steril al formelor, nici observaţia măruntă, neputincioasă şi dezolantă a vieţii, ci răspunsuri la marile probleme ale societăţii şi individului. Cum, in ansamblul culturii europene, romanele ruseşti se distingeau tocmai prin problematica lor gravă, exercitind o răscolitoare influenţă in rindurile tineretului însetat de cunoaştere, nu este de mirare că acela care mai tîrziu va fi socotit printre înţelepţii poporului său, s-a simţit atras de „Ana Karenina“ şiAzilul de noapte’’. „Cînd am intrat in acel centru simpatic de umanitate, care era Iaşi în preajma anului 1900 — mărturiseşte scriitorul — una din cele dinţii mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească, devenită astăzi literatura clasică a popoarelor Uniunii Sovietice. Atunci, în Liceul Naţional am cunoscut în traduceri franceze pe Dostoievski şi Tolstoi, pe Gogol şi Turgheniev, pe Puşkin şi Lermontov, pe Scedrin şi pe Gorki... Eram încîntat şi tulburat în acelaşi timp de viziunile şi problemele ce prezentau sufletului meu aceşti mari artişti necontenit frămintaţi şi tulburaţi ei înşişi, în căutarea unei lumi mai bune şi visînd prefaceri nebuloase". Mai tîrziu, cînd Revoluţia Socialistă din Octombrie avea să dea răspuns întrebărilor lui Tolstoi şi rezolvare chemărilor lui Gorki, dar cînd — in acelaşi timp — datorită spaimei capitalismului mondial „...lumea de la noi trăia complect izolată de Uniunea Sovietică...“ deoarece „boicotul cunoaşterii acestei lumi noi era organizat cu diabolică dibăcie", scriitorul, asemeni atitor mari intelectuali chinuiţi de neputinţa de a găsi, în tragicul societăţii capitaliste, soluţii pentru eliberarea omului, a avut, după propria-i mărturisire, „o adevărată criză de îndoieli şi de grea mîhnire, îndoieli asupra sensului vieţii, grea mîhnire pentru zădărnicia trecerii noastre pe acest pămînt“. Chiar şi in acei ani însă, răzbăteau din cinci in cinci, prin boicot, semne ale prefacerilor revoluţionare de la Răsărit. Pentru scriitorul frămîntat de viitorul ţării sale, acestea aveau caracterul unor revelaţii. Aşa a fost în ziua cind Sadoveanu a aflat despre Constituţia stalinistă. În singurătatea mlhnirii mele şi a viziunilor tragice legate de soarta poporului meu, m-am simţit ca in faţa unei explozii de lumină*. Iar mai tlrziu, după eliberare, ctnd scriitorul va fi „văzut cu ochii şi auzit cu urechile", intuiţia s-a preschimbat in certitudine. Cel care avea să proclame, curind, milioanelor sale de cititori că „lumina vine de la Răsărit", cristalizind în această expresie devenită clasică o mare şi profundă experienţă de viaţă, s-a numărat printre cei dinţii oameni de seamă ai patriei noastre care şi-au pus semnătura pe actul constitutiv al ARLUS-ului. Inţelegînd în vremuri tulburi încă pentru mulţi, că prietenia cu Uniunea Sovietică este singurul drum care poate duce la rezolvarea năzuinţelor sociale de veacuri ale poporului român. Cunoaşterea adevărului despre socialism a devenit, pentru omul obişnuit să-şi cântărească greu cuvintele, o preocupare neîntirziată şi de seamă. Scriitorul a pornit să bată cu pasul său de mare drumeţ, pămînturile Uniunii Sovietice. Călătoreşte la Moscova şi în ţinuturi salvate din sălbăticie de puterea sovietică; vorbeşte cu muncitori, cu colhoznici şi oameni de cultură; se întîlneşte cu scriitori, care-l preţuiesc şi pe care-i preţuieşte, a plecat în Uniune cu păreri doar, s-a înapoiat cu convingeri. Urmaşii lui Tolstoi, Cernîşevski şi Cehov infăptuiseră în adevăr idealurile marilor înaintaşi. „Pustiurile se schimbă in grădini, păduri tinere, freamătă, se aruncă punţile lucitoare peste canaturi şi fluvii, cintecul muncii şi al bucuriei sună pretutindeni. E mai încintător decit in cele mai uimitoare basme ale copilăriei noastre“. La aproape 70 ani, Sadoveanu a început o perioadă nouă de creaţie artistică şi activitate socială nemijlocită şi făţişă, străbătută toată de ideea fundamentală pentru sternul nostru, a exemplului sovietic socialist. Vechilor tradiţii de prietenie dintre români şi ruşi Sadoveanu le închină „Nicoară Potcoavă". Noilor tradiţii de prietenie cu Uniunea Sovietică, al cărei sprijin este decisiv pentru libertatea şi progresul ţării, Sadoveanu le consacră „Mitrea Cocor“, care exprimă unele concluzii de viaţă ale scriitorului. Răspunzind acelora care se zbateau să păstreze în ţară vechile rînduieli ale exploatării şi înfeudării către puterile apusene, Sadoveanu îşi exprimă deplina încredere în politica partidului de transformare socialistă a ţării, după exemplul Uniunii Sovietice. Şovăielnicilor şi celor ce se Îndoiau, Sadoveanu le opune o credinţă de neclintit, credinţa unui om care în culmea unei vieţi de neistovită cercetare a lumii şi oamenilor, a aflat adevărul. „Pentru mine, Constituţia lui Stalin este ca o altă evanghelie a lumii noi ce se pregăteşte". Replicind acelora care, plecaţi înaintea marasmului literar al burgheziei occidentale şi plîngind „criza culturii“ lor, propovăduiau întoarcerea la o literatură izolată de viaţa poporului, străină mulţimii de cititori, lipsită de întrebări şi răspunsuri, maestrul,care o viaţă întreagă s-a situat in opoziţie cu asemenea producţii, le opunea, cu fermitate, exemplul literaturii sovietice, închinată lucid şi entuziast celei mai mari revoluţii din istorie. „E greu să ne închipuim că literatura apuseană a veacului nostru ar fi putut să dea altceva decît descurajare, plictis şi pesimism... In acest timp, literatura lumii sovietice se dezvolta cu totul altfel în mediul muncii constructive. Eroii săi se plasau la antipodul descurajării şi dezgolirii de viaţă. De la „Pe Donul liniştit" la „Ceapaev" şi „Tînăra Gardă", literatura omului sovietic se dezvolta normal şi plin, servind obştea şi statul socialist. E o literatură constructivă şi optimistă, produs al schimbărilor sociale". Manifestindu-şi reprobarea şi desconsiderarea faţă de aceia care propagau izolarea artistului de mase şi de procesele politice ale timpului, faţă de aceia care continuau, nu fără interese precise, să răspândească ideia contradicţiei dintre creaţie şi spirit cetăţenesc, faţă de aceia care stăruiau să împiedice pe scriitori a se angaja în bătăliile sociale conduse de partidul clasei muncitoare. Sadoveanu — mare artist şi mare cetăţean în acelaşi timp, — atrăgea atenţia confraţilor săi mai vîrstnici şi mai tineri cu neliniştea creatoare care-l defineşte că „timpul nu ne aşteaptă" şi le propunea exemplul — cunoscut de el intîia oară prin cunoştinţa personală cu Uya Ehrenburg — al scriitorului sovietic, militant pe tărîm social. „Pilda aceasta de luptă fără preget, pînă la biruinţa finală, trebuie s-o urmăm şi noi scriitorii romini. Cale de mijloc nu există. Toate prejudecăţile trecutului trebuie arse in flăcări purificatoare. Armele noastre să le punem toate in serviciul noului ev". Să mai amintim că Sadoveanu însuşi, ca decan necontestat al literaturii române contemporane, şi-a pus printre cei dinţii armele toate „in serviciul noului ev"? Să mai amintim că faptele şi gindurile lui Sadoveanu închinate binelui ţării sale, au cucerit nu numai încrederea cititorilor, prietenilor şi ucenicilor săi credincioşi din patria noastră, ci şi preţuirea oamenilor sovietici. Cărţile lui Sadoveanu, traduse pînă acuma, in 15 milioane de exemplare, ln U.R.S.S., sînt citite de la Leningrad pînă pe banchizele de la Polul Nord, sau după recenta mărturie a lui Boris Polevoi, transmisă revistei „Contemporanul“: „...Sadoveanu e citit la noi de cetăţeni... cum să-ţi spun...? de la virsta de zece ani, cum e fiica mea Alina, care e intr-a treia... pînă la vîrsta de... hai să spun şaptezeci şi cinci de ani, ciţi numără mama mea, care mereu mă întreabă ce s-a mai tipărit nou in ruseşte din opera lui Sadoveanu...“ Să mai amintim ceva: scriind că la noi viaţă „toate se vor înfăptui după pildele omului sovietic", marele scriitor exprimă la 75 de ani ca şi la începuturile creaţiei sale, năzuinţele şi credinţele cele mai profunde ale poporului în slujba căruia s-a aflat o viaţă întreagă. Al. Mirodan La cel de al doilea Congres al Scriitorilor Sovietici T Mihail Sadoveanu face parte dintre scriitorii care-și ajută cititorul să le deslușească procesul atît de complex al formării, și pune la îndemînă mărturii numeroase.. Sînt paginile de memorialistică, sînt articolele unui scriitor care, paralel cu volumele zămislite cu generoasă regularitate, a găsit răgazul unei activităţi gazetăreşti aproape continui. Se întîlnesc acolo referiri la fapte de viaţă şi la evenimente sociale, la oameni cunoscuţi ori la cărţi citite din care se poate pricepe mai bine cum s-a putut desfăşura, largă şi netedă, calea creaţiei lui Sadoveanu. In asemenea pagini aflăm şi care dintre premergătorii literari i-au fost mai aproape şi l-au înrîurit mai adînc. Sadoveanu ne vorbeşte de ei şi în „Anii de ucenicie“ şi în capitole din „Foi de toamnă" ori „Ţi-aduci aminte“ şi în culegerile de articole şi fragmente — „Caleidoscop“, „Evocări“. In sens larg, numărul acestor înaintaşi tinde să cuprindă pe mai toţi principalii clasici din literatura noastră şi din literatura universală. Pasionat cititor, Sadoveanu n-a fost niciodată ispitit să creadă, ca diverşi debutanţi geniali şi agramaţi, că lectura altora e o ameninţare pentru propria originalitate. Scriitorul ne dă mostre din „literatura de repetenţi“ a unora dintre colegii întîlniţi ln 1897 „la Liceul Naţional din Iaşi, autori ai unor declaraţii de amor şi nefericire“ în conflict cu acordurile gramaticale. „Frigul e sub zero grade. Chiar şi apele a-ngheţat“. Mai tîrziu, la „Semănătorul“ Nicolae Iorga, deprins să categorisească grăbit oamenii, s-a arătat deosebit de mirat aflînd că debutantul timid şi foarte tăcut dintr-un colţ al redacţiei era familiarizat cu literaturile europene şi putea descifra scrierea chirilică. Referirile la literatură sînt diverse şi cu diverse sensuri. Amintirile izvorăsc dintr-o mai bine de jumătate de veac de experienţă literară. Se perindă prin faţa noastră atitea nume pe care istoria literară le-a consemnat sau le-a uitat, de la Coşbuc şi Iosif şi pînă la Prasin ori Bîrseanu. Portretele se reconstituie dintr-un gest, o trăsătură fizică, un răspuns. De asemeni din anecdote, Tony Bacalbaşa, asmuţind vardistul asupra unui colaborator stăruitor şi fără talent, Traian Demetrescu izgonind pisica pe care, în faţa amicilor, a mîngîiat-o cu delicateţe. Nici menţiunile propriu-zis literare n-au toate caracter de apreciere critică. Parfumul amintirilor împrumută unora dintre pasaje o in-’dulgenţă şi o simpatie care se adresează mai mult impresiilor din copilărie decît scriitorului respectiv. Astfel ni se vorbeşte despre N. D. Popescu — bietul Popnedea, zeflemisit de Caragiale în „Ghimpele“ — prea fertil autor de povestiri pentru calendare. Sadoveanu care în copilărie a fost pasionat lector al povestirilor lui haiduceşti — ca să poată obţineaventurile, lui Tunsu,şi-a tăiat toţi bumbii de la haină, faptă care l-a costat o cumplită bătaie — îl descrie cu umor prietenos pe N. D. Popescu, îngrăşat şi luptîndu-se cu nevoile : „Avea bărbia revărsată peste cravată şi o burtă respectabilă care nu cerea nici hamger, nici brîu cu pistoale“. Printre semnele unei culturi temeinice de care a dat din tinereţe dovadă nuvelistul, hotărît — cum ne spune cu simplitate — „să nu fie lipsit de sculele meşteşugului său şi de cunoaşterea maiştrilor breslei“— se disting preferinţe şi refuzuri. Preferinţe şi refuzuri pasionate care, exprimate fiind şi cu asprimea tinereţii, au dus la diverse conflicte. Pe la douăzeci de ani, Sadoveanu e pus în legătură prin Nicuşor Beldiceanu cu Th. M. Stoenescu, unul dintre discipolii fideli ai lui Macedonski. Stoenescu scotea pe atunci „Revista literară“, care avea să adăpostească peste puţină vreme falsurile şi acuzaţiile isterice ale lui Caion împotriva lui Caragiale. De asemenea, Stoenescu conducea şi un fel de conservator particular cu secţie muzicală şi dramatică. Relaţiile lui Sadoveanu cu Stoenescu şi revista acestuia s-au rupt brusc, după o scenă cu haz şi tîlc. Prozatorul asista la un examen de admitere ţinut la conservatorul lui Stoenescu. O candidată „sfioasă şi cu ochii migdalaţi“, dar ignoră, recita cu patos: „O, mamă...“ versuri de „Mihail Irimescu“. Stoenescu, deşi înnourat, căci păstra faţa de Eminescu atitudinea „Literatorului“, a ascultat pînă la sfîrşit. Dar la ultima strofă — „Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim“ — a întrerupt ironic. Poetul parnasian nu recunoştea cuvîntului „ţintirim“ cetăţenia literară. Sadoveanu şi amicii lui se ridică indignaţi: „In academia dumneavoastră, unde e tratat astfel Eminescu, noi nu mai avem ce căuta... Invăluindu-ne eroic pelerinele, am ieşit din academie, ne-am dus şi nu ne-am mai întors nici azi". Cine sînt aceşti scriitori apăraţi cu pasiune, pentru care tînărul prozator leagă şi desface prietenii ? Revin de-a lungul paginilor mărturisirile unui ataşament special pentru poezia populară, pentru Eminescu, Creangă şi Caragiale. Sînt pomeniţi cu căldură deosebită tovarăşii a mulţi ani de la „Viaţa romînească“ şi în primul rînd Ibrăileanu şi Topîrceanu. Din literatura universală, Tolstoi şi Turgheniev, Flaubert, Maupassant. Lista înaintaşilor e departe de a se mărgini la aceste nume, dar ei stau în frunte. Lista e elocventă pentru orientarea realistă, de la început limpede, a scriitorului, înrudiţi prin realism, dascălii literari ai lui Mihail Sadoveanu sînt diferiţi prin conţinutul şi stilul operelor. Diversitatea lor e, de asemenea, lămuritoare pentru felul în care a învăţat Sadoveanu de la cei ce l-au precedat. La douăzeci de ani, cînd criticul junimist Nicolae Petraşcu a condamnat „Cozma Răcoare", prozatorul nu s-a arătat mîhnit. Se cunoştea şi avea siguranţa calmă a drumului propriu: „Eram absolut sigur de mine în acel moment şi dacă era o scădere, mă aflam dispus să o atribui cititorului, nu autorului“. Scriitorul, care gîndea astfel la vîrsta începuturilor, a asimilat mult de la înaintaşii săi, dar m-a călcat, n-a imitat servil niciodată. Deşi, după cum se ştie, el a fost adesea imitat pînă la pastişe * Aşa cum se întîmplă întotdeauna, procesul de formare al scrisului lui Mihail Sadoveanu a avut loc în dublu sens, împrejurări diverse l-au în* dreptat pe scriitor spre anumite modele literare. Şi înrîurirea acestor modele l-a întărit pe drumul său. Pentru poezia populară, Sadoveanu şi-a spus în multe rînduri simţămintele. Mai explicit sau mai difuz, înrîurirea folclorică se regăseşte pretutindeni în operă. Iar paginile despre poezia populară sînt numeroase şi adesea pătrunse de lirism. Zece ani după Delavrancea, Sadoveanu rosteşte în discursul de recepţie la Academie un elogiu asemănător al poeziei populare. Aceasta în anii de după primul război mondial, cînd în poezie se importa „le dernier cri" parizian, iar proza se subţia, psihologizată pînă la solipsism. Dragostea pentru folclor o preţuieşte şi la alţi scriitori, devine un test al prieteniei. In portretul făcut lui Iosif e memorabilă scena în care, cu privire la folclor, „timidul, concentratul şi blajinul losif“ devine elocvent, „vorbind cu entuziasm despre baladele noastre bătrîneşti“. Urmaşul ţăranilor din Verşeni, care şi în „Anii de ucenicie“ ne vorbeşte de „eroul său de predilecţie, ţăranul român“ s-a îndreptat de la început spre poezia populară şi i-a desluşit măreţia. Acest contact timpuriu şi prelungit toată viaţa cu folclorul l-a ajutat mai apoi să cearnă influenţele, să caute şi să aleagă în operele artistice conţinutul de idei şi protestul popular, să respingă artificialul, meşterirea gratuită. Se va arăta mereu sensibil la autenticitatea populară a unei opere culte, la patosul ei patriotic. De trilogia istorică a lui Delavrancea se apropie cu înţelegerea celui ce avea să dea prozei de evocare istorică atîtea măreţe edificii. „Eu mă simţesc totdeauna înfiorat cînd le văd ori le recitesc, pentru că de la un capăt la altul sînt străbătute nu numai de acea lumină de artă care-i era proprie lui Delavrancea, ci mai ales fiindcă pulsează de o dragoste nemărginită pentru trecutul nostru şi pentru acest tragic pămînt". Admiraţia pentru folclor nu ia caracter de pastişe, nu duce la negarea progresului în artă. Există în opera de la început a lui Sadoveanu urme ale înrîuririi semănătoriste pe care evoluţia ulterioară a operei le-a risipit. Dar admiraţia pentru folclor n-a degenerat la Sadoveanu în admiraţia semănătoristă pentru pitorescul ignoranţei şi în negarea operei culte. Pasiunea pentru literatura populară apare în operă şi in opiniile despre artă, inseparabilă cu prelucrarea ei artistică. In acest sens îşi argumentează Mihail Sadoveanu dragostea pentru cei doi mari învăţători ai săi — Creangă şi Eminescu. Pentru Nică al lui Ştefan a Petrei, Sadoveanu nu precupeţeşte superlativele. „Vă invit să facem o şezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre“. „Inima mea e bucuroasă că vă pot vorbi despre „Amintirile“ şi „Poveştile“ învăţătorului meu humuleşteanul". Cele mai numeroase fragmente din ultimul volum de „Evocari“, lui Creangă îi sînt consacrate. In toate aceste fragmente, revine, luminîndu-le, o idee exprimată şi în citatul de mai sus. Regăsind in proza lui Creangă imaginea admirabil de fidelă a satului moldovenesc, — să ne amintim de paginile care comentează „Capra cu trei iezi" — Sadoveanu îl laudă pe marele artist care a prelucrat şi a recreat materialul folcloric. In acest sens ni se relatează întîmplarea cu flăcăii care l-au priceput pe Creangă, doar pregătiţi fiind de interpretarea scriitorului. Astfel e concepută şi apariţia lui Eminescu. „Din ţărănie întunecată, în condiţiile sociale pe care le cunoaştem, răzbise troscotul acestui pămînt, într-o înflorire neaşteptată şi uimitoare, în fiinţa unui poet cu totul excepţional“. Vom regăsi în călătoriile intelectuale ale lui Mihail Sadoveanu siguranţa în orientarea spre realism. Cheia apropierii şi îndelungii prietenii cu Ibrăileanu se află desigur şi în aprecierea ascuţimii cu care criticul ieşean ştia să explice şi să preţuiască asemenea opere. In acest spirit vorbeşte Sadoveanu, cu intuiţia profundă a artistului, despre dascălii lui din alte literaturi. Iată cîteva rînduri pe care le scria despre „Război şi pace“ în volumul „Foi de toamnă": „Am intrat cîndva în paginile cărţii acesteia ca într-o ţară. Am văzut peisagii nouă, am auzit vorbind, am privit mişcîndu-se şi lucrînd oameni după oameni, am auzit glas de durere, ţipăt de plăcere, zbuciumul războiului, am simţit liniştea păcii şi a veşniciei“. Aceeaşi orientare, în ceea ce respinge scriitorul. Admiraţia păstrată proaspătă pentru cîntecele auzite la Verşeni, apoi cea pentru Eminescu şi Creangă l-au împiedicat pe Sadoveanu să se simtă atras spre jocul gratuit de imagini şi sunete pe care decadentismul începuse a-l practica, la întretăierea celor două secole De aci şi rindurile acide din portretul făcut lui Lovinescu în „Anii de ucenicie“. Fostul lui coleg de şcoală, băiatul „cuminte ca o duducă“, „pipăindu-şi cu satisfacţie precoce hainele“ cu stofaînă-n lină avea să devină patronul importului de curente la modă. Autorul teoriei „sincronismului“ urma să încerce a funda teoretic importul Distanţa s-a accentuat pînă la opunere intre autorul „Baltagului“ şi criticul impresionist. Sentimentul principal cu care vorbeşte Sadoveanu — întinereţe sau la maturitate — despre dascălii lui literari, e veneraţia. „Pun opera lui Caragiale In raft la locul ei, aici e Eminescu, alături Caragiale. Cărţile lor sînt urne sfinte în care dorm gîndurile, suferinţele şi aspiraţiile lor. Spun rău: nu dorm, sînt treze şi vii, cum e căldura, cum e lumina şi necontenit pătrund, fecundează şi îmbunătăţesc sufletele noastre“. Cu acelaşi sentiment îl citea Eminescu pe Bălcescu ori „cronicile bătrîne“. Cu acelaşi sentiment va fi deschizînd şi aşteptînd fiecare pagină din Sadoveanu acela dintre tinerii noştri scriitori care, în noi condiţii istorice şi cu proprii mijloace artistice, îi va duce mai departe opera. Experienţa realistă a literaturii noastre trece, îmbogăţită, de la scriitor la scriitor. Silvian Iomifescu ÎNAINTAŞII Desen de Ross (Apărut ln revista ieşeană „Versuri şi proză“ — 17 oct. 1915)