Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)
1955-11-03 / nr. 44
umina lui Octomvre E frig şi negură şi vint, Mai sînt şi rele pe pămînt, Ci totuşi peste toţi şi toate Cu slavă an de an răzbate Lumina lui Octomvre. Nu-i soare cum e orice soare, Ci-n inimă la om răsare, Şi-n inimă fîntînă face De fericire şi de pace Lumina lui Octomvre. Se-nflăcărează trupul, gîndul Şi lingă tine creşte rîndul, Cînd braţul tău in steag îl schimbă Vorbindu-ţi omeneasca-i limbă Lumina lui Octomvre. Sub raza ei biruitoare Ţişneşte floare după floare, Noi oameni creşte, nalţă, cheamă — P« comuniştii fără teamă — Lumina lui Octomvre. Şi raza ei ucide şerpii, Topind câtuşi, sloboade şerbii, Şi-n lume proletara frunte O luminează ca pe-un munte Lumina lui Octomvre. Ea nu adastă anotimpuri Şi stinge mincinoase nimburi Şi cere aspru prin poruncă Supremă cinste pentru muncă Lumina lui Octomvre lucmi de polul nord aproape, duşmani umblau s-o-ngroape, Zbucni Zănezi Ci ea încinse roşă zare Şi-a tot cuprins pămînt şi mare Lumina lui Octomvre. O aţîţă Intmul Lenin, Sublimul geniu între genii. Sub braţul lui mişcau popoare, Purtară braţe proletare Lumina lui Octomvre. Azi nu-i meridian pe lume Să n-o cunoască-n fapt şi nume, Nu-i om să nu-i fi dat căldura, Duşman să nu-i fi dat arsura Lumina lui Octomvre. Lumina lui Octomvre. August a fost atuncea luna Şi a rămas pe totdeauna In romîneştile meleaguri Cu ale muncii roşii steaguri Lumina lui Octomvre. De-atunci la gît o poartă pruncii O poartă-n ochi oamenii muncii. Şi luminează fabrici, şcoale, ogoare şi hidrocentrale Lumina lui Octomvre., In van visează să ni-o stingă Vrăjmaşi cu vrerea lor nătîngă, Căci nu se stinge, nu se stinge, Căci una ştie doar — a-nvinge — Lumina lui Octomvre. Mihai Beniuc A răsărit la noi în ţară Odată într-o primăvară, Odată într-o iarnă-amurg, Apoi de-odată într-o vară TEMA PRIETENIEI INTRE POPOARE ÎN OPERELE SCRIITORILOR SOVIETICI In piesa lui Vsevolod Ivanov, „Trenul blindat 1469", una din primele piese sovietice, închinată războiului civil Împotriva gărzilor albe şi a intervenţioniştilor, există un erou minunat: chinezul Sin Bin-t. Acest „locuitor al unui pămînt străin“, modest şi abrutizat, batjocorit şi dispreţuit în Rusia ţaristă, obişnuit ca munca lui să fie exploatată într-un mod necruţător, devine prietenul şi tovarăşul partizanilor ruşi. Intre chinez şi ruşi nu există nici umbră de duşmănie. Dimpotrivă, îi uneşte o prietenie strînsă, un ţel comun, împart împreună greutăţile luptei, lipsurile, bucata depline. Iar într-un moment hotăritor, cînd trebuie săvîrşit un act eroic, care să salveze detaşamentul, Sin Binu moare pentru a opri trenul blindat al duşmanului. Moartea lui este un act eroic care a făcut dintr-un om, pînă nu de mult neştiutor şi abrutizat, un erou, demn de o glorie nepieritoare. In imaginea tulburătoare a lui Sin Binu, scriitorul a dezvăluit unul din principiile esenţiale ale vieţii sovietice, principiul prieteniei şi al frăţiei între popoare. In această piesă există încă o scenă caracteristică, scena unde partizanii, — care au luat prizonier un soldat american, venit pe pămîntul Rusiei cu armatele intervenţioniştilor — încearcă să stea de vorbă cu el. Partizanii nu au nici un sentiment de ură împotriva acestui soldat simplu, care din ordinul stăpînilor săi a ridicat arma împotriva republicii sovietice; ei n-au de gînd să se răzbune, ei doresc să găsească un limbaj comun, să-i explice că revoluţia aduce pace, fericire şi bucurie oamenilor muncii din lumea întreagă. Dar soldatul american nu înţelege limba rusă, iar dintre partizani nimeni nu ştie limba en- Articol scris pentru „Gazeta literara* de T. TRIFONOVA gleză. Atunci, unul din partizani pronunţă numele lui Lenin, cunoscut popoarelor din lumea întreagă, apoi cuvintele „proletariat" şi „soviet", care sună la fel în toate limbile. Şi iată că între oameni se întinde primul tir, al viitoarei prietenii... Răsfoind cărţile scriitorilor sovietici, recitind versurile poeţilor sovietici, găsim peste tot imagini şi episoade, care întruchipează ideile solidarităţii internaţionale a oamenilor simpli, iubitori de pace din lumea întreagă, ideea prieteniei şi a egalităţii între popoare. Deschidem culegerea de poezii a lui Nikolai Tihonov, poetul care, în calitate de deputat, a propus Sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru a fi aprobată legea cu privire la pace, cea mai minunată dintre toate legile. La începutul activităţii sale creatoare, Tihonov a scris un minunat poem „Sami": istoria vieţii unui hindus, unui băiat sărac, care visează să fie liber şi fericit, care suportă loviturile sălbatice ale stăpînului său, un colonialist alb, dar pe care Moscova depărtată şi Lenin îl însufleţesc şi îi întăresc credinţa în viitor... Cu două decenii maitîrziu, Tihonov a scris un ciclu de poezii „Umbra prietenului". In aceste versuri, poetul a redat impresiile lui din călătoria făcută în ţările capitaliste. Poetul sovietic a văzut peste tot prieteni, muncitori şi ţărani, oameni care muncesc şi se gîndesc la pace şi prietenie. Şi, în sfîrşit, în ultimele versuri ale lui Tihonov, scrise după război, apar In faţa noastră tablouri din Pakistan, imagini de eroi din mult Încercata Coree, o fată din Polonia, care salută congresul apărătorilor păcii. In poezia lui Tihonov tema prieteniei între popoare ocupă un loc de frunte. Dacă deschidem orice volum din operele lui Vladimir Maiakovski, auzim glasul poetului citind versuri despre negrul care produce zahăr alb şi cafea neagră pentru domnii albi, versuri despre colonizatori care nu aduc triburilor înapoiate ştiinţă de carte şi cultură, cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii, ci numai boli şi înrobire. Cînd deschidem romanele lui Ehrenburg, „Furtuna" şi „Al nouălea val“, prin faţa noastră se perindă imaginle francezilor, ale germanilor, ale americanilor şi negrilor, înfăţişaţi sincer şi veridic, fără înfrumuseţări şi fără estompări. Da, scriitorul îi urăşte pe hitlerişti, urăşte fascismul, demască necruţător esenţa sălbatică a agresorilor, care cotropesc alte ţări, pe un fost arhitect, un fost docent, un fost profesor, care au devenit criminali fascişti. Dar, în acelaşi timp, scriitorul vorbeşte cu respect şi cu simpatie despre Ana Rot, o germană cinstită şi însufleţită de sentimente patriotice, căreia îi este ruşine că poporul ei i-a îngăduit lui Hitler să ia puterea şi care luptă curajos împotriva fascismului. Scriitorul iubeşte Franţa şi poporul (Continuare In pag. 8-a) y\ |-£ y 0' cJ2o <-0 £^^1 OtWt6s-^ A1 r C-o OfC ^ia Y* -c. K"1 oJá'“v f P* •» cj f y«0 , h* l/opjttsT \t cJL-s*'* c\^6'*C v Cu prilejul aniversării a 38 de ani a Marelui Octombrie transmit cititorilor „Gazetei literare" salutul meu modest, dar sincer. Le urez ca împreună cu toți oamenii muncii din Republica Populară Romînă să meargă înainte cu succes spre socialism, pe drumul pe care acum 38 de ani şi-a răsfrînt pentru tuttia oară lumina purpurie steaua roşie a revoluţiei proletare. Bucura LEV KASSILLI Marele umanism al literaturii clasice ruse, spiritul răscolitor de conştiinţe al marilor scriitori ruşi din epoca realismului critic, au dominat decisiv literatura europeană, începind cu a doua jumătate a veacului trecut. Şi nu numai lieratura. Ci şi cugetul a milioane şi milioane de cititori. Astfel, calea de pătrundere a literaturii sovietice, literatura cea nouă a realismului socialist, se află deschisă de la sine prin prestigiul mondial al marilor înaintaşi. Prin acţiunea exercitată de opera lor atît de diversă şi totuşi atît de unitară, asupra acelor milioane şi milioane de lectori pînă la capul Finister şi dincolo de oceane. Pentru a nu mă mărgini la simple afirmaţii, deşi nu s-ar găsi nimeni să le tăgăduiască, socot mai cuminte să las cuvîntul cîtorva mărturii din surse directe mai ales că sînt prea puţin cunoscute la noi şi capătă prin aceasta o mai deosebită valoare. Paul Hazard, erudit, cărturar şi profesor de literaturile comparate la Colegiul Frantei, unul dintre cei mai autorizaţi cercetători ai literaturilor europene, acum mai bine de un sfert de veac, in prefaţa unui volum francez despre literatura rusă dintre 1885—1917 și despre începuturile literaturii sovietice, volum alcătuit de scriitorul Vladimir Pozner, fostul său elev la Sorbona, scria următoarele rinduri f -ie sintetizează pregnant efectele primului contact al lectorului occidental cu operele marilor scriitori ruşi: bunici, cazacii zaporojeni intrară in viaţa mea. Eram şcolar; se impărţeau premiile; cum s-a strecurat Taras Biaba printre aceste premii insipide, teme şi triste, care descurajau chiar un copil ce citea totul ? Din datorie am deschis volumul cu scoarţele aurite. O ! surpriză! O! minunea minunilor ! Iată că Taras Bulba, războinicul şi cei doi feciori, atît de deosebiţi între ei, şi mama lor duioasă, cutropiră orizontul meu. De la eroii lui Tit Liviu şi ai lui Corneille, am trecut deodată la aceste violente creaturi, atît de stranii, incit aproape mă înfricoşau, îmi amintesc că m-am şi dus să caut bibliotecarul oraşului, bătrin melancolic şi morocănos, şi că mi-am adunat tot curajul ca să-i cer „autori ruşi, dacă e atît de bun să-mi satisfacă rugămintea“. De obicei, elevii liceului veneau să caute mai mult juxte ale versiunilor latine in acest regat al cărţilor. Bătrînelul îşi scoase ochelarii, mă cercetă cu un aer bănuitor, reflectă îndelung, căută, şi am ieşit ţinînd în mînă două volume de Turgheniev. Literatura rusă n-am cunoscut-o deci cum se cunosc altele în decursul veacurilor, după dispoziţia programelor nimeni nu-şi prea bătea capul cu asta, acolo, un micul orăşel trudnic, unde din zori pină-n seară răsuna vuietul războaielor de ţesut. Ceea ce mi-a dat mai întîi, a fost viziunea unei lumi infinit de pitoreşti care-mi umplu de reverit imaginaţia de copil. Stepa: cum putea ea oare să fie intr-adevăr această stepă alimitată ?... Anii au trecut; şi iată că mai tîrziu din Rusia mi-a sosit o impresie atît de profundă, îneît a turburat, a zguduit toată fiinţa mea morală; voi încerca s-o reînmviez la rindul ei (să redau sentimentele care m-au zbuciumat, cu amestecul de regrete, de remuşcări, de aspiraţii la o viaţă mai bună, cînd l-am abordat pe Tolstoi şi cind am citit învierea într-o singură noapte. E adevărat, îmi spuneam, aveam noţiunea vagă a acestor lucruri, dar nu-mi plăcea să te scot din umbră; acum, un văl s-a sfîşiiat şi s-a făcut lumină; n-aş mai putea să nu gîndesc la ele. In fiecare zi săvîrşim o sumedenie de mici netrebnicii care nu contează pentru ochii lumii, dar care nu ne pătează mai puţin conştiinţa; în fiecare zi comitem acte care nu angajează numai propria noastră responsabilitate, ci şi pe cea a altora, într-o asemenea măsură, încît sintem zilnic încărcaţi de zdrobitoarea povară a păcatuirilor pe care le-am promovat. Tot aşa cum Nehliudov a sedus dintr-un capriciu pe Katiuşa ţăranca şi nu s-a mai gîndit la dinsa pină-n ziua cînd face parte din juriul care o condamnă la deportare, tot aşa, în alte proporţii, in alte domenii semănăm răul în jurul nostru; şi astfel se multiplică zi cu zi marea mizerie a oamenilor. Păcatele cu care ne-am împovărat de îndată ce vrem să le reparăm, descoperim că sunt ireparabile; tentativele noastre nu le mai pot atinge, e prea tîrziu... marele suflu spiritual al apostolului rus a zguduit generaţia care o precedase pe a mea; era Insă destul de puternic pentru a mişca Incă un tineret prea obosit de ironie şi diletantism.... In hazardurile vieţii, din capriciu sau din simplă întimplare, ne-am completat din citeva puncte aceste impresii. Byron m-a dus la Pușkin, la Lermontov; o teză de doctorat m-a făcut să-l cunosc pe Ostrovski. L-am citit pe Gorki în limba germană; l-am citit pe Cehov în limba italiană; bizare căi ocolite, dar nu atît de bizare cit s-ar părea... şi aşa mai departe; aş putea să adaug fără greu alte cîteva nume la această listă. Ba chiar veni şi vremea să clasez aceste tezaure Intimplătoare; aceste opere care se busculau între ele le-am făcut să reintre la datorie In matca lor; mi-am obligat cugetul care le primise la voia întimplării, să accepte date şi o ordine. Dar nimic n-a împletit amintirea primelor revelaţii. Păstrez impresia unei iprospeţimi pe care nu mi-a dat-o nici o hrană europeană... şi păstrez impresia unui idealism care serveşte o instinctivă nobleţe. Dacă recapitulaţi moartea scriitorilor iluştri, veţi vedea că cei mai mulţi chiar dintre cei mai revoltaţi, mor liniştiţi în patul lor. Dar există oare un mai mişcător simbol decit cel al bătrînului de la Iasnaia Poliana care pleacă prin nămeţii de zăpadă pentru a-şi realiza, în fine, visul său de sacrificii şi de renunţări şi care nu reuşeşte decît să moară ?“ Lectorul îmi va ierta desigur acest prea lang citat. Căci oricît de lung, nu merita să rămînă ignorat, fiindcă exprimă cu o forţă şi cu o sinceritate extrem de rară, acţiunea literaturii ruse şi a scriitorilor ruşi asupra conştiinţei europene şi mondiale. Nu s-ar spune că rindurile au fost scrise de un erudit savant, între cei patru pereţi ai camerei de lucru, căptuşiţi de rafturile bibliotecii şi ale clasoarelor cu fişe. E mărturia unei conştiinţe umane, răscolită şi fertilizată pentru totdeauna de conştiinţa, de mesajul unei literaturi, in care scriitorul este identificat cu opera şi opera identificată cu marile probleme ale umanismului. Examinind literatura clasică rusă, literatura realismului critic, in perspectiva timpului şi a procesului istoric consumat, se vădește din ce In ce mai clar că această literatură creată de intelectuali In Cezar Petrescu Universalitatea literaturii clasice ruse și a literaturii sovietice (Continuare în pag. 2-a)IV I PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNITIVA I GAZETA LITERARA Anul II, nr. 44 (86)-Joi 3 noembrie 1955 ORGAN SĂPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 8 pagini 50 bani „Drapelul Revoluţiei e înălţat" 1940. I. RAINER ultíl aoÁ- Oi/.uiC' TM a. Curta ä« ^^Á/iXe Uv *W TTicXt «WK? ** -7C •« -fn tl/uA fKl “PrJjijJí. A l. ‘ & l La* LjJ Â * jtf£ < Wi/tvw* A*jkffKi ^ On# V. ZAHARCENK& Lenin in Octosnbre Frumoasa zi de-Octombre, aurie, S-a stins în portul calm, încetişor, ţii parcă-o mînă-ascunsâ, străvezie, Z,virii-n amurg culorile din zbor. Sus pe coverta e acum răcoare, Din larg adie boarea rece-a zării. Şi briza dulce, ca o alintare, Mîngîie moaie, trupul gol al mării. Fosforescenţii peşti mereu săgeată Sclipiri de foc din lucii aripioare. Cuminţi îşi lasă puntea lor frecată Şi mute stau, gigantice vapoare. Barcaze cu motor, din port, grămadă, Pornesc acum la pescuit în mare. Vaporul englezesc sosit in radă înghite grele lanţuri sunătoare. Stă afundat, — un tigru-ntins pe labe — ...Sirena sună stingerea de noapte Şi-abia auzi semnaieie ei slabe De parcă vasu-ar geme-n vis. în şoapte E totul adormit şi-n port, şî-n larg. Ai noştri doar vor aţipi tîrziu, Căci au de-ntins ecranul pe catarg Şi pînza lui e ca argintul viu. Un snop de raze, bezna o-nfioarâ. Şi-n noaptea ca de tropice de-aici. In ochi ne-apare ca odinioară^ Aevea, silueta lui Ilici. Soldaţii-atacă Smolnîi, ne-ncetat, Octombre-aleargă-n strada cenuşie, Şi prin Octombre oamenii răzbat Cu greutate, chin şi bucurie. O navă din Marsilia-i vecină. Pe-o macara francezii se agaţă, Se-nghesuie mai sus şi mai în faţă, Să vadă tot ecranul în lumină. Iar marinari englezi, la ciocul prorii, De pe un leac, privirile-i întoarnă Toţi văd: întîia salvă-a Aurorii Şi-obuze spre palatul cel de iarnă. Toţi văd acum, prin ceţurile-uşoare Pe-argintul de ecran iluminat. Cum Lenin se înalţă viu şi mare Pe fondul lui Octombre proectat. Epoca revoluţiilor, iată, îşi urcă zorii-n faţa lor, — pe bac. Eu ştiu că-s zguduiţi ca niciodată De adevăru-acestui mare veac. Şi la destinul lui prind a gîndî. Privesc aşa ca-n miezul vremii noi Şi îşi dau seama : — „Da. Aşa va fi! Va fi acelaşi adevăr la noi". In romineşte de Demostene Botez In acest număr semnează : Al. Andritoiu, A. E. Baconsky, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, S. Damian, Mihail Davidoglu, Al. Fadeev, Mafita, Dan V. Grigorescu, Georgeta Horodincă, Mira Iosif, Lev Kassil, Dumitru Micu, Nagy István, Cezar Petrescu, Mihail Petroveanu, Veronica Porumbacu, Mihail Sadoveanu, M. Slater, Mihail Şolohov, Dumitru Solomon, N. Tăutu, T. Trifonova, V. Zaharcenko, H. Zalis. Ilustraţii de: Hogarth, Angi Petrescu, I Rainer, Ross. Fotografii: Dan Grigorescu.