Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)
1955-10-06 / nr. 40
4 După apariţia primului volum al „Dicţionarului limbii române literare contemporane“ în toate ţările, elaborarea dicţionarelor academice a fost însoţită de ample discuţii asupra caracterului şi proporţiilor acestor lucrări. „Gramatici certant“ spune cunoscutul dicton latin. Dar în ceea ce priveşte elaborarea dicţionarelor academice, controversele nu s-au mărginit numai îintre lingvişti, ci ele au cuprins totdeauna şi cercurile largi ale opiniei poulice. Aceasta se explică prin faptul că dicţionarele limbilor naţionale sînt, pe drept cuvînt, privite nu numai ca opere de cunoaştere şi de îndruimare a limbii, ci şi ca opere de prestigiu cultural. Discuţiile aprinse şi jurul dicţionarelor academice, dar mai ales complexitatea problemelor legate de elaborarea lor, au făcut ca realizarea acestora să dureze, în general, vreme îndelungată în toate ţările. Academia Franceză a început alcătuirea Dicţionarului limbii franceze în 1638, la un an după înfiinţarea ei, reuşind să publice prima ediţie a lucrării abia în 1694, după 56 de ani de la începerea ei L că această ediţie au colaborat, alături de lingviştii vremii, marii scriitori ai Franţei din acea epocă, Corneille, Racine, Boileau, Bossuet, iar în secolul următor, însuşi Voltaire. Dicţionarul Academiei Franceze a avut în decurs de 250 de ani opt ediţii. El a fost una dintre cele mai viu controversate opere ale culturii franceze, dar totuşi el nu lipseşte, nici astăzi de pe masa de lucru a nici unui cărturar şi scriitor francez. Dicţionarul Academiei Germane, început de fraţii Wilhelm şi Iacob Grimm în, 1852, a fost terminat abia după optzeci de ani. In Anglia, James Murray a început,, în 1882, „Dicţionarul istoric al limbii engleze“, în zece volume, cunoscut sub numele de Dicţionarul de la Oxford, care a fost terminat abia în 1928. Dicţionarul limbii croate, început în 1880 de Academia din Zagreb, n-a fost terminat nici pînă astăzi. Academia rusă de ştiinţe a publicat, mai întîi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1789—1795), un dicţionar normativ, cu pronunţat caracter purist, al Limbii ruse, în şase volume, care a avut şi o a doua ediţie, apărută între anii 1806—1822. In 1847 a publicat un „Dicţionar al slavei bisericeşti şi al limbii ruse“ în patru volume (ediţia a doua în 1867) iar în 1891 a început redactarea, sub conducerea lui I. K. Grot şi apoi a lui A. A. Şahmatov, a „Dicţionarului istoric al limbii ruse“ în opt volume, la care s-a lucrat pînă în 1928, cînd lucrările au fost întrerupte. Academia de ştiinţe a Uniunii Sovietice a început elaborarea „Dicţionarului limbii ruse literare contemporane“ în cincisprezece volume, din care au apărut pînă acum trei volume, dar fiind conceput pe baze marrste el se găseşte în prezent în refacere. In vreme ce se întîrzia astfel elaborarea dicţionarelor academice, lingvişti din afara academiilor au dat la iveală numeroase dicţionare valoroase, care au servit cu succes nevoile marilor mase. Astfel în Franţa, Emile Littré a publicat în secolul trecut cunoscutul său „Dictionnaire de la langue franţaise“ (1863 — 1872), care este pînă astăzi unul dintre cele mai bune dicţionare ale limbii franceze. In Rusia, V. I. Dai a publicat între anii 1863 — 1866 „Dicţionarul limbii ruse“ în patru volume (ediţia a treia în 1903—1909), iar în epoca sovietică, D. N. Uşakov a publicat „Dicţionarul limbii ruse contemporane“, de asemenea în patru volume (1928—1940). La noi, Lazăr Şăineanu) şi apoi I. A. Candrea2) au răspuns nevoilor marelui public prin dicţionarele lor explicative care s-au bucurat de o mare răspîndire. încercările Academiei Române de a elabora dicţionarul limbii noastre au fost însoţite, ca şî în alte părţi, de aprinse discuţii principiale şî de îndelungate eforturi pentru realizarea lui practică. Controversele ivite în legătură cu elaborarea Dicţionarului limbii române reprezintă un aspect important al frămîntărilor noastre culturale din secolul trecut pînă astăzi, înfăţişate în mod sumar în prefaţa volumului I al „Dicţionarului limbii române literare contemporane", apărut în luna mai 1955. Dacă elaborarea dicţionarului limbii noastre a dat naştere la atîtea discuţii şi controverse, aceasta se datoreşte faptului că el n-aost niciodată privit numai ca o colecţie de cuvinte explicate, ci ca o mare operă de cultură, care a căutat să reflecte atît concepţia ştiinţifică despre limbă a vremii, cît şi tendinţele ei politice dominante-Latiniştii au rămas tributarii concepţiei raţionalismului idealist al secolului al XVIII-lea, după care lingvistul era îndreptăţit să influenţeze dezvoltarea limbii potrivit scopurilor lui. Scopul politic al latiniştilor a fost trezirea conştiinţei naţionale şi cîştigarea de drepturi politice şi sociale pentru poporul român prin relevarea originii’ latine a limbii noastre şî prin relatinizarea ei. Pasiunea lor fanatică pentru acest crez a fost atît de mare, încît ei au dat la iveală în două rînduri, operele de bază ale ştiinţei limbii, alcătuind, mai întîi, prin Samuil Micu Şi Gheorghe Şincai, gramatica limbii romîne 3) şi apoi, prin Samuil Micu, V. Coloşi, Petru Maior, I. Teodorovici şi A. Teodori, Dicţionarul de la Burda4) în 1825, iar în a doua etapă, după înfiinţarea Societăţii Academice Romîne, a fost întocmit „Dicţionarul limbii romîne” de către A. T. Laurian şi I. C. Massim (1873—1876) şî „Gramatica limbii romîne" ’de Timotei Cipariu (1869—1877). Cu toate greşelile ei cunoscute, Şcoala latinistă a fost singura direcţie în lingvistica noastră din trecut care a reuşit să realizeze într-un spirit unitar Gramatica şi Dicţionarul limbii noastre, potrivit concepţiei ei lingvistice şi crezului ei politic. In opoziţie cu latiniştii, concepţia dicţionarului academic, reprezentatăde B. P. Haşdeu şi adoptată apoi de toţi ceilalţi redactori ai dicţionarului pînă în1952, a mers pe linia istoristă şi poporanistă a secolului al XIX-lea, caracterizată prin considerarea limbii ca produs istoric şi cuprinderea în dicţionar a limbii scrise şi vorbite în trecut şi astăzi de întreg poporul. La disepţiile în jurulI dicţionarului au participat în trecut toţi cărturarii noştri de seamă din Academie ca şi dictatura ei, siituînduse pe diferite poziţii cue caracter principial sau personal, poziţii care, atunci cînd se va scrie o? isterie amănunţită a etapelor realizării dicţionarului limbii noastre, vor putea fi evocate cu folos. După eşecul latiniştilor, tipul de dicţionar luat ca model, mărturisit sau nu, de către lexicografii noştri a fost cel al lui Emile Littré 8),etimologie, istoric şi al uzului scris şi vorbit din trecut şi contemporan. Această concepţie, care a stat la baza dicţionarelor naţionale din multe ţări europene din secolul trecut pînă astăzi şi, care a dat şi la noi, prin dicţionarul lui H. Tiktin (Rumănisch-deutschies Wörterbuch, trei volume, 1904- 124), bune rezultate, a fost exagerata printr-un istorism excesiv în toate încercările făcute de Academie prin B. P. Harden, Al. Philippiete şi Sextil Puşcariu, dîndu-se în elaborările acestora o mai mare importanţă istoriei cuvintelor decît sensurilor lor aduuale. Dicţionarul devenise expresia unui tradiţionalism strimt, iar în redacţia lui Sextil Puşcariu, cu un vădit caracter semănătorist, întoarcerea spre trecut, care n-a putut fî înlăturată din lucrările dicţionarului pînă în 1952, a fost caracterizată astfel de către acad. Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R.: „Exageratul paseism manifestat, întoarcerea către trecut, a devenit la aceştia aproape o manie. Nimeni nu s-a gîndit că limba veche n-ar prezenta interes în studiul limbii actuale. Dar aceasta nu poate fi un scop în sine şi nu poate fi de folos nici pentru dezvoltarea lingvisticii, nici pentru aplicaţiile ei în societate şi în învăţămînt. Este mai interesant şi mai util ca limba vorbită, limba trăită, să fie în primul rînd obiectul de cercetări al oamenilor noştri de ştiinţă“.6) Pentru ca dicţionarul să corespundă cerinţelor epocii noastre de cunoaştere şi cultivare a bogăţiilor limbii naţionale, de răspîndire a noţiunilor ideologice şi ştiinţifice materialiste şi de ridicare a nivelului cultural al maselor, Prezidiul Academiei R.P.R. a hotărît, în iulie 1952, « elaborarea unui nou tip de dicţionar şi anume al limbii romîne literare contemporane, explicativ şi normativ »). Adoptarea acestei hotărîri s-a făcut în urma unor largi dezbateri ştiinţifice 8), folosindu-se în acest scop bogatele învăţăminte ale discuţiilor ce au avut loc în primăvara anului 1952 în Uniunea Sovietică asupra problemelor teoretice şi practice de lexicografie Hotărîrea de a se alcătui un dicţionar al limbii literare contemporane a fost determinată şi de lipsa unui dicţionar explicativ şi normativ al limbii noastre pentru uzul marilor mase. Dicţionarele de tip practic existente la noi, cel al lui Şăineanu sau al lui Candrea, nu mai puteau fi retipărite, deoarece ele nu mai corespund dezvoltării, limbii şi culturii noastre de astăzi. înregistrarea şi explicarea în dicţionar a aspectului actual al vocabularului limbii noastre era imperios cerută de nevoile arzătoare ale maşelor pentru a cunoaşte fongi cea mai corectă, mai bogată şi mai frumoasă a limbii romîne, care este limba noastră literară contemporană. Studiul celorlalte aspecte ale vocabularului nostru a fost destinat, prin aceeaşi hotărîre a Prezidiului Academiei din 1952, altor tipuri de dicţionare: etimologie, istorie, regional şi de sinonime, care urmează a fi elaborate de institutele de lingvistica după apariţia „Dicţionarului limbii române literare contemporane“. Dicţionare explicative şi normative ale limbilor literare contemporaae se elaborează astăzi cu precădere şi în Uniunea Sovietică, în Ungaria şi Bulgaria. Faptul că dicţionarul, în forma lui de astăzi adoptată în 1952, a fost terminat de Academia R.P.R. în decurs de numai trei ani se datoreşte, în primul rînd, condiţiilor excepţionale create muncii lingvistice de către regimul de democraţie populară, precum şi valorificării critice şi completării materialului documentar strîns, începînd din 1897, pentru pregătirea dicţionarului plănuit, dar nerealizat, de Academia Romînă. ★ Apariţia primului volum al ,,Dicţionarului limbii romîne literare contemporane“ a fost considerată de toţi comentatorii ca un important eveniment în viaţa noastră culturală. Ea a fost salutată de cercurile largi ale intelectualităţii noastre şi ale maselor cititoare cu satisfacţia pe care o justifica aşteptarea îndelungată a dicţionarului limbii noastre. Aprecierea spontană a opiniei publice faţă de apariţia dicţionarului a fost oglindită de „Gazeta literară“ în nota care salută apariţia lui astfel: „Interesul pe care l-a stîrnit în rîndurile categoriilor celor mai largi ale publicului, epuizarea într-un timp record a exemplarelor sosite în librării mărturiseşte pe deplin legitima nerăbdare cu care a fost aşteptat dicţionarul“ ») D. Machea (Continuare în nr. viitor) 1. Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii romîne. Bucureşti, 1896. 2. I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romînească“, Bucureşti, Mai. S. Samuil Micu şi Gheorghe Şincal, Elements linguae dsco- romana o sive valachicae. Vindobonae, 1780. 4. Lexicon Romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu quare de Mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multor ani s-au lucratu. Seu: LexiconiValachico-laftino-hungarico-germani cum quod a , pluribus anotopibus decursu trigrota et amplius annorum elaboratum est. Budae, 1825. 5. Littré. Dlctionnaire de la langue franţalse, Paris 1883—1872, 5 volume. 6. Vezi „Studii şi cercetări lingvistice“, anul II, 1952, p. 9. 7. Vezi ibidem. 8. Vezi Ibidem. 9. „Gazeta literară“, nr. 18 din 5 mai 1955. GAZETA LITERARĂ DISCUȚII Este bine că „Gazeta literară“ a iniţiat discuţia în jurul manualelor de istoria literaturii romîne pentru clasele a VILIIa şi a IX-a. Asemenea discuţii în jurul unor probleme de Interes naţional şi cultural puim sfat: apariţia „Dicţionarului limbii romîne“ şi apariţia ipmîmelloir maintuiaile de istoria literaturii romîne, aiu ,rostul de a ajuta la îmbunătăţirea unor opere menite să devină pîrghii ale progresului social-cultural al poporului nostru. Aşteptată cu deosebit interes şi cu justificată curiozitate, apariţia primelor manuale de istoria literaturii romîne a justificat în bună parte speranţa şi încrederea arătată Institutului de istorie literară şi folclor al Academiei R.P.R. sub a cărui îndrumare au fost redactate primele două manuale pentru clasele a VIII-a şi a IX-a. In articolul său, din „Gazeta literară“ nr. 36 (78) din 8 septembrie a. c., tov. Ivaşcu a stabilit — în mod general — importanţa apariţiei acestor manuale şi a insistat cu precădere asupra necontestatelor părţi pozitive ale acestor lucrări. Suntem de acord cu tov. Ivaşcu în a sublinia că cele două manuale se caracterizează printr-un înalt nivel ştiinţific şi că ele „contribuie în mod principial la educarea tinerelor noastre generaţii, învăţîndu-le să cunoască forţa de nebiruit a poporului din care fac parte, marile lui însuşiri în făurirea unei bogate civilizaţii şi a unei înalte culturi“, îndeosebi trebuie apreciată străduinţa colectivelor care au lucrat la aceste manuale de a restabili literatura noastră la drepturile ei — precizînd însemnătatea şi locul cuvenit principalelor fenomene literare din diferite epoci ale dezvoltării poporului nostru. Un salt calitativ în interpretarea ştiinţifică a fenomenului literar îl reprezintă aprecierea rolului jucat decătre foarteaireia literară „Juninimea“ în cultura romînească. In manualul de clasa a IX-a se precizează că „Junimea“ urmărea eliminarea tradiţiilor progresiste din cultura romînă, ruperea literaturii şi ariei de viaţa, luptele şi năzuinţele poporului“ (op. cit. pag. 14). Se arată de asemenea că „Junimea“ n-a jucat numai un rol cultural — aşa cum îşi propusese — ci, din 1871 — la opt ani de la înfiinţare — „junimiştii“ intră în viaţa politică şi obţin mandate în parlamentul burghezo-moşieresc“. (ibidem pag. 60). Justă este şi precizarea rolului pe care l-au avut Titu Maiorescu şi acoliţii săi în servirea dinastiei prusace. Se arată de asemenea cît de reacţionară era în fond lupta dusă de Maiorescu împotriva formelor fără fond. „Combătîînd aşa zisa „formă fără fond“, Maiorescu se ridica de fapt împotriva progresului cultural al ţării noastre, se ridica împotriva tradiţiilor democrat-revoluţionare de la 1848“ — notează manualul (pag. 60—61) . Este dezvăluit substratul reacţionar al teoriei „artă pentruartă",promovată de „Convorbirile literare“. „Revista Convorbiri literare a militat pentru teoria reacţionară a „artei pentru artă“, teza de bază a esteticii idealiste a Junimii şi a lui Titu Maiorescu" (told- pag. 61). Atragerea unor personalităţi progresiste în sînul „Junima" este explicată prin dorinţa acestei societăţi „de a-şi crea popularitate şi pentru a se mîndri cu „descoperirea“ de noi şi însemnate talente literare" (pag. 61), dar şi prin faptul că „de-a lungul unei întregi epoci, aceasta a fost printre puţinele asociaţii culturale cu caracter de cenaclu lanar, în care un scriitor putea lua contact cu primii săi cititori şi primi o părere critică cu privire la munca sa“, (ibid. pag. 91). Sunt relatate în carte la locul respectiv (vezi pag. 90-92, 158, 179-180, 222, 243 şi 266) şi raporturile dintre marii creatori — Eminescu, Creangă, Caragiale, Beldiceanu, Coşbuc şi Slavici — şi reprezentantul „Junimii“ — Titu Maiorescu. Este înfăţişată şi lupta dusă împotriva „Junimii“ şi a direcţiei ei de către Cezar Bolliac, B. P. Haşdeu şi mai apoi de către C. Dobrogeanu-Gherea prin „Contemporanul“ (vezi pag. 68—70). Din paginile manualului, cititorii rămîn cu o imagine justă despre ceea ce a însemnat cu adevărat „Junimea“, dar şi cu unele nedumeriri pe care n-a reuşit să le spulbere, relative la această problemă. Astfel, nu se indică mai precis în manual de ce această societate literară reacţionară a reuşit totuşi să se impună şi să dobîndească un prestigiu exagerat în deceniile 7-8 ale veacului 19 şi de ce a reuşit să exercite timp de aproape două decenii o influenţă nefastă asupra întregii noastre culturi din această perioadă şi chiar mai tîrziu. Nu sînt analizate mai adînc nici contradicţiile interne din sînul acestei societăţi literare şi nici nu este urmărită mai îndeaproape dezvoltarea acestei societăţi pe linia conservatorismului retrograd. Se pare că totuşi autorii manualului de clasa a IX-a au evitat să atace — pe toate fronturile — problema influenţei, rostului şi a locului „Junimii“ în istoria literaturii noastre. Socotim deci că ar fi fost bine ca într-un manual de istoria literaturii romîne, — care de fapt nu se adresează numai elevilor — redactat în conformitate cu învăţătura marxistleninistă despre artă şi literatură, să se acorde o mai mare importanţă laturilor principale ale contradicţiei care caracterizează un proces mai complex de dezvoltare a unor fenomene literar-culturale — aşa cum este momentul apariţiei şi dezvoltării „Junimii" — societate care pe plan cultural reprezintă monstruoasa coaliţie burghezo-moşierească. Astfel, era oportun — credem — să se precizeze că „Junimea“ apare— în deceniul al şaptelea al veacului 19 — în lupta pe care clasele exploatatoare o duc împotriva tendinţelor populare şi naţionale, în perioada în care aceste forţe reuşesc să-l detroneze pe Alexandru Cuza şi să aducă la conducerea ţării dinastia hohenzollernilor. Momentul apariţiei acestei societăţi literare este deci deosebit de semnificativ, întrucât el coincide cu perioada în care reacţiunea romînă lupta pentru consolidarea poziţiilor sale şi cu momentul culminant al in legătură cu unele probleme ridicate de manualul de istoria literaturii române pentru clasa a IX-a acestei lupte: aducerea unui prinţ străin ca susţinător al intereselor burghezo-moşierimii din Romînia, împotriva acestei tendinţe se ridicaseră reprezentanţi ai curentului popular şi adepţii şcolii Bârnuţiu (îndeosebi D-trie Tăcu şi Th. Lateş). Victoria deplină a junimismului prin înfrîngerea curentului popular şi a celui naţional este mai uşor de înţeles dacă se analizează mai profund contradicţiile existente în rîndurile adversarilor junimismului, dintre care cei mai de temut erau cei din şcoala lui Rămufuu şi cei grupaţi în Fracţiunea liberă şi independentă. Victoria „Junimii" şi a junimismului se explică deci şi prin Slăbiciunile şi contradicţiile existente în tabăra adversarilor „Junimii“, lucru asupra căruia manualul nu insista. Astfel, aceştia se declarau împotriva monarhiei străine, dar stăruiau pentru menţinerea unei monarhii naţionale. Este lesne de înţeles că de aici pînă la şovinism , nu mai este decît un pas. In lingvistică, înclinarea lor spre latinism şi etimologism extrem era împotriva tendinţei naturale a limbii. In istorie, denaturările şî interpretările conştient eronate nu serveau nici cauza ştiinţei şi nici a poporului. In materie de drept, aceştia erau partizanii dreptului natural. Arta şi critica literară se aflau în impas. Toate aceste slăbiciuni şi contradicţii ale reprezentanţilor şcolii Bărnuţiu (adversarii „Junimii“) împotriva cărora deschid focul reprezentanţii „Junimii“ — explică şi justifică totodată de ce „Junimea“ s-a impus atît de repede şi de ce a dobîndit o notorietate nejustificată altcumva decît prin lipsa de combativitate şi talent a adversarilor. Chiar unii dintre junimişti nu pot nega acest fapt şi sînt siliţi să recunoască deschis că : „dacă ar fi fost oameni de talent, mişcarea Junimii ar fi fost nimicită de la început, sau poate nici nu ar fi luat naştere“. (G. Panu, „Amintiri de la „Junimea“ din Iaşi“, vol. I, ed. 1942, pg. 31). Singurul adversar într-adevăr de temut al „Junimii“ nu se poate socoti — într-o epocă mai tîrzie însă — decît B. P. Haşdeu. Mai tîrziu, după apariţia „Contemporanului“ — în urma atacurilor lui Gherea, „Junimea“ ajunge în perioada de declin şi cedează repede locul. Dar să revenim la perioada apariţiei „Junimii". Este cert deci că slăbiciunea evidentă a adversarilor — cum şi contradicţiile funciare ale şcolii Bărnuţiu, alături de tendinţa de monopolizare a tuturor domeniilor de activitate de către burghezomoşierime sunt adevăratele cauze care explică atît apariţia, cît şi victoria junimismului. „Junimea“ apare — pe plan cultural — ca o reacţiune împotriva exagerărilor naţionalist-şoviniste ale şcolii Bărnuţiu şi adepţilor ei. Aparent, la început reprezintă un curent sănătos. Ea ar fi deci a doua latură necesară a contradicţiei ce se dezvolta atunci — în deceniile 7-8 — între naţionalismul cu orice preţ şi naţionalismul în marginile adevărului. Deocamdată această latură a contradicţiei este cea prinncipală , întrucît reprezintă noul. (Astfel prezentate lucrurile, este mai uşor de explicat prezenţa unor personalităţi progresiste la „Junimea“). In locul latinismului şi etimologismului dogmatic, în locul naţionalismului degenerat adesea în şovinism, al denaturării conştiente a faptelor istorice şi al încurajării unor producţiuni mai prejos de critică — „Junimea“ vine şi flutură steagul naţionalităţii în marginile adevărului (în dosul căruia se ascundea cosmopolitismul), al apărării limbii de denaturările etimologiste şi latiniste, al luptei împotriva poetaştrilor şi a formelor fără fond (în dosul căreia se ascundeau tendinţele lor retrograde). Dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că, în momentul apariţiei ei şi un timp după aceea, — pînă în 1891 — „Junimea“ s-a ţinut departe de politica militantă — însinuînd o graniţă de netrecut între artă şi politică prin arborarea lozincii „artă pentru artă" — ne putem mai uşor explica de ce se impune rapid şi cîştigă teren. Atragerea unor personalităţi culturale progresiste în societatea „Junimea“ pe de altă parte — se explică fie prin naivitatea sau lipsa de experienţă politică a acestora, fie prin aceea că — în momentul istoric respectiv „Junimea“ — şi organul ei „Convorbirile literare"— reprezentau unica posibilitate de afirmare în cîmpul culturii a acestora — fapt subliniat de altfel şi de manual în monografia despre Eminescu (op. cit. pag. 91). Dacă se mai adaugă însă la aceasta şi slăbiciunile şi contradicţiile notorii din tabăra adversarilor „Junimii", devine mult mai uşor de înţeles de ce Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici — clasici ai literaturii noastre, firi cinstite şi dezinteresate — acceptă să intre în această societate şi să-şi publice lucrările lor în „Convorbiri literare". Pe de altă parte, prin atragerea unor mari personalităţi ca Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, istoricul Xenopol, filologul Lambrilor ş. a. la „Junimea“ — reprezentanţii ei au cinismul să afirme că rolul de mentori ai acestora le revine în exclusivitate lor. „Junimea“ capătă un prestigiu nemeriat şi pretinde cu insistenţă un loc de prim rang în istoria culturii romîneşti, de făuritoare şi îndrumătoare a literaturii romîne moderne. Criticii burghezi s-au întrecut în a supraestima rolul „Junimii" şi al conducătorilor ei, în a denatura — la rîndul lor — realitatea cu scopul de a demonstra totodată superioritatea unui sistem politic reacţionar. O analiză mai adîncă a faptelor demonstrează lipsa de concludenţă a acestor afirmaţii făcute de criticii şi Istoricii literari Interesaţi ai burgheziei. Se constată astfel, încă din momentul apariţiei ei pe arena istoriei, a culturii, că „Junimea“ este minată de adinei şi serioase contradicţii interne. Constituită din oameni cu o formaţie Intelectuală străină— germană sau franceză — „Junimea“ promovează şi încurajează încă de la început o ideologie şi o cultură străine de poporul nostru — fapt esenţial nu îndeajuns de subliniat de către autorii manualului — ceea ce nu convenea chiar unora dintre jurdmişti. „Naţionalismul în marginile adevărului" s-a văzut că nu era decît o perdea care trebuia să camufleze lipsa de patriotism şi reacţionarismul (botezat conservatorism) asociat cu cosmopolitismul conducătorilor „Junimii“. De lupta împotriva formelor fără fond şi-au dat repede seama chiar unii junimişti înşelaţi în credinţele lor, că nu era altceva decît un aspect camuflat al luptei pe care junimiştii din conducere o duceau împotriva poporului. Ţelurile ascunse urmărite de către conducătorii „Junimii" ies la iveală. Rînd pe rînd, o serie de junimişti ca Eminescu, Caragiale, Xenopol, Beldiceanu — îşi precizează atitudinea lor faţă de „Junimea“. Este adevărat că asupra acestui lucru manualul insistă în monografiile scriitorilor, dar el trebuie menţionat şi în cadrul studiilor introductive — care, datorita metodei de tratare prin excelenţă monografică, trebuiau mai amplu dezvolate în vederea înţelegerii mai juste a unor fenomene literare precum: şcolile, curentele sau metodele de creaţie folosite de un grup mai larg de scriitori. Nu este rău dacă se menţionează şi faptul că în sînul comitetului de conducere se nasc şi se dezvoltă contradicţii. Iacob Negruzzi însuşi ajunge să se dezguste de faptul că adunările „Junimii“ — condusă de T. Maiorescu — degenerează cu totul: „acolo ajunase treaba a fi mai mult o amestecătură de jurnalişti doritori de veşti, oameni ai politicii, etc. decît a unor membri dintr-o societate literară“ — scria Iacob Negruzzi în 1885 — în perioada de destrămare şideclin a „Junimii“. Era important şi esenţial — de asemenea — să se arate şi atitudinea altor membri marcanţi ai „Junimii“ faţă de „Junimea“ şi nu numai a lui Emînescu, Greangă, Caragiale, Coşbuc. Iată-l, de pildă, pe istoricul patriot Al. Xenopol — un timp secretarul şedinţelor „Junimii“—luînd încă de la început atitudine deschisă în contra direcţiei lui Maiorescu. Referindu-se la articolul programatic „In contra direcţei de astăzi...“ Xenopol găseşte că premiza de la care porneşte Maiorescu este falsă şi ca atare şi concluziile ce derivă din acceptarea ei. Maiorescu considera că „ţara noastră este incapabilă de progres“, că „progresul aparent cu care ne fălim este neadevărat“. Xenopol nu este de acord cu concluziile lui Maiorescu. El nu afirmă că situaţia dată ar fi fericită, dar nu o apreciază ca disperată. El consideră că „progresul nostru este în sine normal...“ Starea rea în cultura unui popor nu este permanentă. Ca atare consideră ca normală situaţia existentă în ţara noastră, deşi ea prezenta multe nelegitimităţi inerente epocilor de tranziţie. Pentru Xenopol era clar că elementul esenţial al progresului popoarelor — „impulsul spre viaţă“—exista în poporul nostru. Considera deci ca reacţionară şi pesimistă părerea lui Maiorescu şi a adepţilor lui că trebuie întrerupt avîntul constructiv care se dezvoltă în ţara noastră: „A cere însă ca acel popor să nu aibă şcoli pentru că nu poate avea decît şcoli rele, să nu aibă pinacoteci pentru că nu se poate pune în ele decît monumente de artă străină, a nu avea libertate pentru că este descărcată în picioare, a nu face poezii pentru că face poezii rele, a nu scrie istorie pentru că ştiinţa şi mijloacele necesare pentru aceasta sînt încă slabe şi că prin urmare nu se poate ajunge la adevăr..., a pretinde acestea zic, este a nega posibilitatea progresului, a cărui natură cere de a merge de la rău la bine, de la neştiinţă la ştiinţă. A face aceasta este a împiedica mişcarea intelectuală care este esenţa progresului“. Ce admirabilă condamnare a maiorescianismului, în aceste rînduri ale lui Xenopol, în care se precizează clar şi prăpastia dintre şeful „Junimii“ şi unul dintre junimiştii temporari. Şi Caragiale şi-a exprimat deschis mai tîrziu atitudinea lui faţă de conducerea „Junimii“ — din care, în semn de protest, a şi plecat. La fel au făcut şi Eminescu şi Creangă şi Coşbuc ş.a. Dezvoltarea acestui aspect al raporturilor dintre şefii „Junimii“ şi reprezentanţii ei iluştri — Caragiale, Eminescu, Xenopol, Creangă, etc. — ar fi sporit desigur calitatea materialului cuprins în manualul de istoria literaturii romîne de clasa IX-a. In momentul în care — paralel cu frămîntările existente în sînul „Junimii“ — se produc şî atacurile din afară ale unor personalităţi ca Haşdeu, Boliac şi mai apoi Dobrogeanu-Gherea, se poate spune că „Junimea” intră în perioada declinului. In sînul ei şi în mijlocul poporului nostru se iviseră şi se dezvoltaseră forţele care aveau să dea lovitura de graţie „Junimii” şi jurismului literar. Este epoca în care proletariatul se dezvoltă, se organizează şi devine conştient de rolul său în societate. Apariţia şi organizarea proletariatului în ţara noastră şi influenţa mişcării progresiste din Rusia — promovată de cercul de la revista „Sovremmenik“— determină naşterea realismului critic şi a curentului „Contemporanul“ care apare ca a doua latură — cea principală — a contradicţiei existente în etapa respectivă în societatea românească şi care cu adevărat reprezenta noul. Asupra acestei probleme se găsesc însă în manual relaţii mai detailate. înainte de a încheia vrem să mai insistăm asupra unei probleme: necesitatea unui aparat critic mai dezvoltat, a unei bibliografii, i s-ar putea obiecta că acesta e un manual de şcoală. Deoarece însă — în momentul de faţă — nu există un alt manual de istoria literaturii române pentru public şi specialişti, nu era rău dacă manualul de faţă s-ar fi prezentat şi cu bibliografia respectivă, încheiem consideraţiile noastre în legătură cu unele probleme ridicate de apariţia manualului de istoria literaturii romîne, cu speranţa că la o viitoare ediţie — care nu va întîrzia să apară — se va ţine seama de unele din sugestiile socotite valabile. Nădăjduiesc că alţi participanţi la discuţia deschisă de „Gazeta literară“ vor ataca şi alte probleme în legătură cu cele două manuale de istoria literaturii române şi aşişderea în legătură cu manualele pentru clasele V-VII şî chiar I-IV, pentru ca în lumina discuţiilor purtate să se ajungă la o concluzie serioasă folositoare în activitatea Editurii didactice şi în îmbunătăţirea manualelor existente de istoria literaturii române. Soistîon Bărbulescu nţ! a 125 de ani de la moartea lui Dimen Golescu O luminoasă conştiinţă patriotică p relaţia organică ce ia naştere şi se statorniceşte între popor şi exponenţii săi cei mai valoroşi, Dobroliubov a exprimat-o totr-o imagine foarte sugestivă: „Importanţa marilor figuri istorice poate fi comparată cu importanţa ploii care împrospătează binefăcător pămîntul, dar care, de fapt, este norul ridicat de pe pămîntul însuşi“. Semnificaţia personalităţii lui Dinicu Golescu se regăseşte, luminată în conturul ei expresiv, în această concisă şi minunată reflecţie, pe care timpul, suprem judecător, a întărit-o şi legitimat-o. Dinicu Golescu s-a născut în 1777 şi a urmat aceleaşi studii ca şi fraţii săi mai mari, Nicolae şi Iordache, cărora tatăl, marele ban Radu Golescu, s-a îngrijit să Ie dea o educaţie aleasă şi sistematică. Datorită atmosferei din casă, ca şi principiilor democratice ce prezidau la orientarea pregătirii sale, Dinicu Golescu nu s-a limitat la cursurile de la Academia domnească din Bucureşti, ori la studiile limbilor vechi şi moderne , ci s-a interesat, de altfel, ca şi fraţii săi, dar într-o măsură mai categorică, de soarta poporului, de evenimentele sociale cărora le-a fost contemporan. Mişcarea de la 1821, deşi înfrîntă, a dat avînt forţelor sociale care năzuiau spre libertate şi progres. Un an mai tîrziu, spiritele luminate din Principate dau la iveală Constituţia „Cărvunarilor“ care proclama între altele: domnie constituţională, în care domnul să fie ajutat de un sfat, ceva asemănător parlamentelor occidentale, libertatea individuală şi cea a muncii şi comerţului să fie asigurate, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, etc., principii de-a dreptul revoluţionare pentru starea de spirit de atunci din Ţările Romîne. Dinicu Golescu a fost martorul acestor evenimente sociale şi politice atît de importante. Răscoala i-a oferit prilejul unor reflexii profunde. Intr-un fel, răscoala de la 1821 i-a determinat, lui în special, şi altor cîtorva boeri, un examen de conştiinţă, cu rezultate rodnice pentru cultura noastră. La fel ca şi Iancu Văcărescu, C. Bălăceanu ş.a., Dinicu Golescu preconizează calea reformelor generoase, săvîrşite în mod paşnic. Desigur, aceasta era o pseudo-soluţie, dar ea deşi constituie o limită sfioasă a concepţiilor lui Golescu, îl poate umbri remarcabila activitate culturală, izvorîtă din patriotism luminat şi democratism. Meritele sale, între care iau puţină importanţă au activitatea Societăţii literare, ale cărei beze Golescu le-a pus la Braşov, şi sprijinirea reprezentaţiilor în romîneşte pe scena teatrului de la Cişmeaua Roşie, se înmulţesc prin ajutorul direct acordat dezvoltării presei şi învăţămîntului şi culminează odată cu publicarea cărţii „însemnarea călătoriei mele“, apărută ca rod al călătoriei pe care boerul muntean a întreprins-o între anii 1824—1826 în Europa. Opera sa „însemnarea călătoriei mele“ este mărturia cea mai puternică pe care literatura noastră din acea epocă o oferă în direcţia'' afirmării unui avansat ideal cetăţenesc. Ceea ce este pe deplin explicabil, dacă nu uităm că Dinicu Golescu, deşi plecat să-şi însoţească fiii la studii în străinătate, n-a străbătut Europa ca îrntr-o plimbare, căci el însuşi a conferit călătoriei sale toate atributele instruirii şi s-a comportat ca un observator necontenit ispitit să pătrundă alcătuirile sociale şi felul de viaţă al oamenilor în milocul cărora se afla. Poate de aceea Pompiliu Eliade îl compară cu Herodot, căci — păstrînd proporţiile — ca şi acest ilustru înaintaş al călătorului modern, boerul valah străbătea întinderile străinătăţii şi scria despre tot ceea ce văzuse, cu convingerea că astfel îi va instrui pe ai săi şi-i va ridica la o treaptă mai înaltă a existenţei lor sociale şi naţionale. Raportîndu-i la Barbu Ştirbei şi la alţi călători romîni asemenea lui, din vremea aceea,” — în ale căror scrieri detaşarea voită de imaginea ţării natale, refuzul de a vedea în călătorie prilejul unei confruntări, nu pot trece neobservate — N. Iarga caracteriza personalitatea lui Golescu în cuvinte pline de admiraţie: „La Golescu avem de-a face însă cu un alt călător, neasemănat superior acelora, omul care nu se sperie şi nu se uimeşte, nu se striveşte de măreţia podoabelor apusului.... ci caută să descopere în orice înfăţişare a vieţii europene munca stăruitoare, gîndul cuminte, simţirea frumoasă de la care s-a plecat, şi, odată ce le află, mustră pe ai săi şi-i îndeamnă prin acele înfruntări aspre, ca şi prin sfaturi părinteşti pline de bunăvoinţă, să se scuture din toropeală... şi avînd scopul binelui obştesc înaintea ochilor să dea ţării şi neamului lor ceea ce de mult au, prin marcă, ţările şi neamurile celelalte“. Analiza memorialului de călătorie al lui D. Golescu confirmă şi dezvoltă aceste observaţii. Ele îndreptăţesc de la bun început constatarea că ne găsim în faţa primului memorialist român, scriitor şi cetăţean care a imprimat însemnărilor sale de drum pecetea unei conştiinţe frămîntate de starea poporului din care s-a ridicat şi alături de care se simte apropiat în aspiraţia nobilă către libertate şi dreptate socială. Cert este că, naiv fiind în momentul în care aşternea pe hîrtie cele dinţii rînduri ale cărţii sale, Golescu era un spirit matur, fără îndoială, cînd dădea ultimei pagini forma definitivă. Pe vapor, unde în ciuda interdicţiei căpitanului, studiază îndeaproape tainele maşinii cu aburi, la Pesta ale cărei pieţe şi clădiri îl interesează ca pe un adevărat urbanist, în docurile austriece de la Raab, ori la Viena se arată acelaşi spirit însetat de cunoştinţe. In capitala imperiului ,habsburgic nu-i ispitesc saloanele, cu aventurile lor galante nici bacanatele în ademenitoare locante. Boerul, îmbrăcat în giubea, cu calpac, căptuşită cu amur, puţin bizar din pricina veşmintelor sale, pătrunde în săli de spitale, vizitează şcoli, colindă însetat muzee. Golescu nu rămîne doar la ipostaza purei curiozităţi. Dacă iniţial astfel descinde el în Europa, cu timpul curiozitatea lui se preface în interes social. Nu cred, sub acest raport că sînt alături de adevăr cînd afirm că, în orice împrejurare, Valahia rămîne în centrul obiectivului călătorului. E drept că, părăsind pămintul natal, o lume nouă se desfăşoară în tot ineditul ei şi farmecă pe boerul dornic să o cunoască şi să o înţeleagă. Dar privirea lui furată de frumuseţea aşezărilor, de viaţa mai bine orînduita a colectivităţilor, de spiritul de conducere mai onest şi mai subordonat intereselor naţiunii, se întunecă — asemeni bolţii senine peste care năvălesc nori mohorîţi şi greii — oride cîte ori, inevitabil, gîndul se întoarce spre patrie, fără putinţa de a se sustrage unor reflexii despre vitregia şi tragismul existenţei poporului nostru, vlăguit de boeri cîinoşi, de ispravnici venali, însîngerat de gîrbaciul zapciilor şi de toţi cei care îi fură rodul muncii cu sudoare şi chin dobindit. Gînduri dureroase îi sînt sugerate de starea înfloritoare a gospodăriilor bavareze ori a satelor din valea Padului. Apăsat de aceste contraste, Golescu exclamă cu amărăciune: „...birnicul Ţării Romîneşti, care locuieşte intr-acel frumos şi bogat pămînt, este într-o sărăcie şi ticăloşie atit de mare, încît unui străin îi este peste putinţă să înţeleagă starea lui proastă". Şi după ce enumeră semnele unei zguduitoare sărăcii, boerul muntean înfăţişează tabloul bordeelor primitive, săpate în pămînt, din care parcă proiectaţi pe fundalul unui ev preistoric, îşi duc chinuita şi amara existenţă de troglodiţi ţăranii munteni cu familiile lor. Cu o profundă omenie, conştiinţa îndurerată a călătorului smulge exclamaţia: „Ce amărîtă e viaţa acestui norod!“ Intr-o epocă contaminată de ecoul flecărelii umanitariste, deformaţie a principiilor revoluţionare de la 1789, Golescu îşi exprimă deschis dragostea adevărată pentru ţărani şi se ridică primul la noi în veacul său, în favoarea ţărănimii obijduite de exploatarea feudală. Insă Golescu rămîne, în pofida dorinţei lui sincere de a ridica poporul, prizonierul limitelor sale de clasă şi ale ideologiei iluministe. Gând încearcă să propună soluţii de ieşire din situaţia precară în care se află păturile de jos, oprimate de jugul exploatării feudale, el apelează la spiritul filantropic al claselor dominante, precoizînd mai cu seamă reforme cu caracter cultural, ceea ce, fără îndoială, se dovedeşte a fi practic ineficace. Trebuie subliniat însă că, prin cartea sa, boerul din Goleşti a demascat pe vinovaţii stărilor din Principate, afirmînd necesitatea de a scoate popo-ul din bezna inculturii şi a mizeriei materiale. Şi, desigur, suntem încă departe de a fi epuizat meritele cărţii lui Golescu. Pentru că dincolo de valoarea ei critică, ea figurează un întreg program de activitate: dezvoltarea comerţului, industrializare, distribuirea echitabilă a impozitelor, proporţional cu starea impozabililor, secularizarea averilor mînăstireşti, fiinţarea unor instituţii de interes obştesc, ca: şcoli, muzee, biblioteci, teatre, etc. Sînt numai cîteva din năzuinţele lui Golescu, sinteza concluziilor la care a ajuns după o călătorie fructuoasă în lărgirea orizontului său spiritual. Fără a fi vorba la Golescu de o pregătire estetică iniţială, delicateţea sufletească şi inteligenţa călătorului l-au făcut treptat receptiv la interpretarea valorilor cu care a luat contact, dovedindu-se în descripţii, portrete şi evocări nu lipsit de plasticitate şi, pe măsura desfăşurării călătoriei”, un drumeţ cu putere disociativă în înţelegerea fenomenelor. Dragostea de cultură transpare în toate comentariile sale. La întoarcerea sa în ţară, în 1826, a şi spus-o singur: „Am putut să văd deosebirea ce separă poporul nostru de cele străine şi pentru a realiza perfecţiunea observată peste hotare, am fost împins să caut mijloacele ce stau la îndemîna omului spre a-şi îndeplini obligaţiile de patriot şi cetăţean“. Şi ca un iluminist ce a fost, adept al principiilor raţionaliste prin prisma cărora el vedea ridicarea condiţiei umane la un plan superior de activitate, Golescu a subliniat: „Am putut să mă conving că izvorul tuturor acestor succese este instrucţiunea care goneşte umbrele ignoranţei şi viobilează spiritul“. De altfel, în 1826, el a deschis o campanie de reforme culturale, iniţiind şcoli şi editarea de manuale pentru şcolari. Gramatica lui Eliade, din 1828 şi „Curierul rorrtînesc“, editat de acelaşi în colaborare cu Constantin Morosu, apar sub aceste promiţătoare auspicii. Dinicu Golescu a închis ochii pe cînd ostenea la o hartă statistică a Ţării Romîneşti, după ce dăduse la iveală în aceşti ani, cîteva lucrări filozofice şi cu caracter diplomatic. Moartea l-a surprins la 5 octombrie 1830, la vista de 53 de ani, lucrînd. Deschizător de drumuri într-o specie pe cît de instructivă pe atît de necunoscută pînă la el, Dinicu Golescu rămîne, prin intensa activitate de animator cultural și scriitor patriot, o luminoasă figură a a veacului trecut. H. Zalis