Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-10-06 / nr. 40

4 După apariţia primului volum al „Dicţionarului limbii române literare contemporane“ î­n toate ţările, elaborarea dicţionarelor academice a fost însoţită de ample discu­ţii asupra caracterului şi proporţiilor acestor lucrări. „Gramatici certant“ spune cunos­cutul dicton latin. Dar în ceea ce priveşte elaborarea dicţionarelor aca­demice, controversele nu s-au măr­ginit numai îintre lingvişti, ci ele au cuprins totdeauna şi cercurile largi ale opin­iei poulice. Aceasta se ex­plică prin faptul că dicţionarele lim­bilor naţionale sînt, pe drept cu­­vînt, privite nu numai ca opere de cunoaştere şi de îndruimare a lim­bii, ci şi ca opere de prestigiu cul­tural. Discuţiile aprinse şi jurul dicţio­narelor academice, dar mai ales com­plexitatea problemelor legate de ela­borarea lor, au făcut ca realizarea acestora să dureze, în general, vr­eme îndelungată în toate ţările. Academia Franceză a început alcă­tuirea Dicţionarului limbii franceze în 1638, la un an după înfiinţarea ei, reuşind să publice prima ediţie a lu­crării abia în 1694, du­pă 56 de ani de la începerea ei­ L că această edi­ţie au colaborat, alături de lingviştii vremii, marii scriitori ai Franţei din acea epocă, Corneille, Racine, Boi­­leau, Bossuet, iar în secolul urmă­tor, însuşi Voltaire. Dicţionarul Aca­demiei Franceze a avut în decurs­ de 250 d­e ani opt ediţii. El a fost una dintre cele mai viu controversate op­ere ale culturii franceze, dar to­tuşi el nu lipseşte, nici astăzi de pe masa de lucru a nici unui cărturar şi scriitor francez. Dicţiona­rul Academiei Germane, început de fraţii Wilhelm şi Iacob Grimm în,­ 1852, a fost terminat abia după optzeci de ani. In Anglia, James Murray a început,, în 1882, „Dicţiona­rul istoric al limbii engleze“, în zece volume, cunoscut sub numele de Dicţionarul de la Oxford, care a fost terminat abia în 1928. Dicţionarul limbii croate, început în 1880 de Academia din Zagreb, n-a fost ter­minat nici pînă astăzi. Academia rusă de ştiinţe a publi­cat, mai întîi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1789—1795), un dicţio­nar normativ, cu pronunţat caracter purist, al Limbii ruse, în şase volu­me, care a avut şi o a doua ediţie, apărută între anii 1806—1822. In 1847 a publicat un „Dicţionar al sla­vei bisericeşti şi al limbii ruse“ în pa­tru volume (ediţia a doua în 1867) iar în 1891 a început redactarea, sub conducerea lui I. K. Grot şi apoi a lui A. A. Şahmatov, a „Dicţionaru­lui istoric al limbii ruse“ în opt volume, la care s-a lucrat pînă în 1928, cînd lucrările au fost în­trerupte. Academia de ştiinţe a Uniunii Sovietice a început elabo­rarea „Dicţionarului limbii ruse lite­rare contemporane“ în cincisprezece volume, din care au apărut pînă acum trei volume, dar fiind conceput pe baze marr­ste el se găseşte în prezent în refacere. In vreme ce se întîrzia astfel ela­borarea dicţionarelor academice, lin­gvişti din afara academiilor au dat la iveală numeroase dicţionare va­loroase, care au servit cu succes ne­voile marilor mase. Astfel în Franţa, Emile Littré a publicat în secolul trecut cunoscutul său „Dictionnaire de la langue franţaise“ (1863 — 1872), care este pînă astăzi unul dintre cele mai bune dicţionare ale limbii franceze. In Rusia, V. I. Dai a publicat între anii 1863 — 1866 „Dicţionarul limbii ruse“ în patru volume (ediţia a treia în 1903—1909), iar în epoca sovietică, D. N. Uşakov a publicat „Dicţionarul limbii ruse contemporane“, de aseme­nea în patru volume (1928—1940). La noi, Lazăr Şăineanu­­) şi apoi I. A. Candrea2) au răspuns nevoilor marelui public prin dicţionarele lor explicative care s-au bucurat de o mare răspîndire. încercările Academiei Române de a elabora dicţionarul limbii­ noastre au fost însoţite, ca şî în alte părţi, de aprinse discuţii principiale şî de în­delungate eforturi pentru realizarea lui practică. Controversele ivite în legătură cu elaborarea Dicţionarului limbii române reprezintă un aspect important al frămîntărilor noastre culturale din secolul trecut pînă as­tăzi, înfăţişate în mod sumar în pre­faţa volumului I al „Dicţionarului limbii române literare contemporane", apărut în luna mai 1955. Dacă elaborarea dicţionarului limbii noastre a dat naştere la atîtea dis­cuţii şi controverse, aceasta se dato­­reşte faptului că el n-a­­­ost niciodată privit numai ca o colecţie de cuvinte explicate, ci ca o mare operă de cul­tură, care a căutat să reflecte atît concepţia ştiinţifică despre limbă a vremii, cît şi tendinţele ei politice do­minante-Latiniştii au rămas tributarii con­cepţiei raţionalismului idealist al se­colului al XVIII-lea, du­pă care lin­gvistul era îndreptăţit să influenţeze dezvoltarea limbii potrivit scopurilor lui. Scopul politic al latiniştilor a fost trezirea conştiinţei naţionale şi cîş­­tigarea de drepturi politice şi so­ciale pentru poporul român prin re­levarea originii’ latine a limbii noa­stre şî prin relatinizarea ei. Pasiu­nea lor fanatică pentru acest crez a fost atît de mare, încît ei au dat la iveală în două rînduri, operele de bază ale ştiinţei limbii, alcătuind, mai întîi, prin Samuil Micu Şi Gheorghe Şincai, gramatica limbii romîne 3) şi apoi, prin Samuil Micu, V. Coloşi, Petru Maior, I. Teodorovici şi A. Teodori, Dicţionarul de la Burda4) în 1825, iar în a doua etapă, după înfiinţarea Societăţii Academice Ro­mîne, a fost întocmit „Dicţionarul limbii romîne” de către A. T. Lau­­rian şi I. C. Massim (1873—1876) şî „Gramatica limbii romîne" ’de Ti­­motei Cipariu (1869—1877). Cu toate greşelile ei cunoscute, Şcoala latinistă a fost singura direc­ţie în lingvistica noastră din trecut care a reuşit să realizeze într-un spi­rit unitar Gramatica şi Dicţionarul limbii noastre, potrivit concepţiei ei lingvistice şi crezului ei politic. In opoziţie cu latiniştii, concepţia dicţionarului academic, reprezentată­­de B. P. Haşdeu şi adoptată apoi de toţi ceilalţi redactori ai dicţionarului pînă în­­1952, a mers pe linia isto­­ristă şi poporanistă a secolului al XIX-lea, caracterizată prin conside­rarea limbii ca produs istoric şi cu­prinderea în dicţionar a limbii scrise şi­ vorbite în trecut şi astăzi de în­treg poporul. La disepţiile în jurul­­I dicţionarului au participat în trecut toţi cărturarii noştri de seamă din Academie ca şi dictatura ei, siituîndu­­se pe diferite poziţii cue caracter prin­cipial sau personal, poziţii care, atunci cînd se va scrie o? isterie amă­nunţită a etapelor realizării dicţio­narului limbii noastre, vor putea fi evocate cu folos. După eşecul latiniştilor, tipul de dicţionar luat ca model, mărturisit sau nu, de către lexicografii noştri a fost cel al lui Emile Littré 8),­­eti­mologie, istoric şi al uzului scris şi vorbit din trecut şi contemporan. A­ceastă concepţie, care a stat la baza dicţionarelor naţionale din multe ţări europene din secolul trecut pînă as­tăzi şi, care a dat şi la noi, prin dic­ţionarul lui H. Tiktin (Rumănisch-deut­­schies Wörterbuch, trei volume, 1904- 1­­24), bune rezultate, a fost exage­rata printr-un istorism excesiv în toate încercările făcute de Academie prin B. P. Harden, Al. Philipp­iete şi Sextil Puşcariu, dîndu-se în elaboră­rile acestora o mai mare importanţă istoriei cuvintelor decît sensurilor lor aduuale. Dicţionarul devenise expresia unu­i tradiţionalism strimt, iar în redacţia lui Sextil Puşcariu, cu un vădit caracter semănătorist, întoar­cerea spre trecut, care n-a putut fî înlăturată din lucrările dicţionarului pînă în 1952, a fost caracterizată ast­fel de către acad. Traian Săvulescu, pre­şedintele Academiei R.P.R.: „Exage­ratul paseism manifestat, întoarce­rea către trecut, a devenit la aceştia aproape o manie. Nimeni nu s-a gîn­­dit că limba veche n-ar prezenta inte­res în studiul limbii actuale. Dar a­­ceasta nu poate fi un scop în sine şi nu poate fi de folos nici pentru dezvoltarea lingvisticii, nici pentru aplicaţiile ei în societate şi în învă­­ţămînt. Este mai interesant şi mai util ca limba vorbită, limba trăită, să fie în primul rînd obiectul de cercetări al oamenilor noştri de ştiinţă“.6) Pentru ca dicţionarul să corespun­dă cerinţelor epocii noastre de cu­noaştere şi cultivare a bogăţiilor limbii naţionale, de răspîndire a no­ţiunilor ideologice şi ştiinţifice ma­terialiste şi de ridicare a nivelului cultural al maselor, Prezidiul Acade­miei R.P.R. a hotărît, în iulie 1952, « elaborarea unui nou tip de dicţionar şi anume al limbii romîne literare contemporane, explicativ şi norma­tiv »). Adoptarea acestei hotărîri s-a făcut în urma unor largi dezbateri ştiinţifice 8), folosindu-se în acest scop bogatele învăţăminte ale discu­ţiilor ce au avut loc în primăvara anului 1952 în Uniunea Sovietică a­­supra problemelor teoretice şi practi­ce de lexicografie Hotărîrea de a se alcătui un dicţionar al limbii li­terare contemporane a fost determi­nată şi de lipsa unui dicţionar ex­plicativ şi normativ al limbii noastre pentru uzul marilor mase. Dicţiona­rele de tip practic existente la noi, cel al lui Şăineanu sau al lui Can­drea, nu mai puteau fi retipărite, deoarece ele nu mai corespund dez­voltării, limbii şi culturii noastre de astăzi. înregistrarea şi explicarea în dic­ţionar a aspectului actual al vocabu­larului limbii noastre era imperios cerută de nevoile arzătoare ale ma­şelor pentru a cunoaşte fongi cea mai corectă, mai bogată şi mai fru­moasă a limbii romîne, care este lim­ba noastră literară contemporană. Studiul celorlalte aspecte ale vocabu­larului nostru a fost destinat, prin aceeaşi hotărîre a Prezidiului Aca­demiei din 1952, altor tipuri de dic­ţionare: etimologie, istorie, regional şi de sinonime, care urmează a fi­ ela­borate de institutele de lingvistica după apariţia „Dicţionarului limbii române literare contemporane“. Dicţi­onare explicative şi normative ale lim­bilor literare contempora­­ae se elabo­rează astăzi cu precădere şi în Uniunea Sovietică, în Ungaria şi Bulgaria. Faptul că dicţionarul, în forma lui de astăzi adoptată în 1952, a fost ter­minat de Academia R.P.R. în decurs de numai trei ani se datoreşte, în primul rînd, condiţiilor excepţionale create muncii lingvistice de către re­gimul de democraţie populară, pre­cum şi valorificării critice şi comple­tării materialului documentar strîns, începînd din 1897, pentru pregătirea dicţionarului plănuit, dar nerealizat, de Academia Romînă. ★ Apariţia primului volum al ,,Dic­ţionarului limbii romîne literare con­temporane“ a fost considerată de toţi comentatorii ca un important eveniment în viaţa noastră culturală. Ea a fost salutată de cercurile largi ale intelectualităţii noastre şi ale maselor cititoare cu satisfacţia pe care o justifica aşteptarea îndelun­gată a dicţionarului limbii noastre. Aprecierea spontană a opiniei publice faţă de­ apariţia dicţionarului a fost oglindită de „Gazeta literară“ în nota care salută apariţia lui astfel: „Interesul pe care l-a stîrnit în rîndurile categoriilor celor mai largi ale publicului, epuizarea într-un timp record a exemplarelor sosite în librării mărturiseşte pe deplin legitima ne­răbdare cu care a fost aşteptat dic­ţionarul“ ») D. Mach­ea (Continuare în nr. viitor) 1. Lazăr Şăineanu, Dicţionarul uni­versal al limbii romîne. Bucureşti, 1896. 2. I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romînească“, Bucureşti, Mai. S. Samuil Micu şi Gheorghe Şincal, Elements linguae dsco- rom­a­n­a o sive valachicae. Vindo­bonae, 1780. 4. Lexicon Romanescu-latinescu-ungu­­rescu-nemţescu quare de Mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai mul­tor ani s-au lucratu. Seu: Lexicon­iValachico-laftino-hungarico-germ­ani cum quod a , pluribus anotopibus decursu trigrota et amplius annorum elaboratum est. Budae, 1825. 5. Littré. Dlctionnaire de la langue franţalse, Paris 1883—1872, 5 volume. 6. Vezi „Studii şi cercetări lingvis­tice“, anul II, 1952, p. 9. 7. Vezi ibidem. 8. Vezi Ibidem. 9. „Gazeta literară“, nr. 18 din 5 mai 1955. GAZETA LITERARĂ DISCUȚII E­ste bine că „Gazeta literară“ a iniţiat discuţia în jurul ma­nualelor de istoria literaturii romîne pentru clasele a VILIIa şi a IX-­a. Asemenea discu­ţii în jurul unor probleme de Interes na­ţional şi cultural puim sfat: apariţia „Dicţionarului limbii romîne“ şi apa­riţia ipm­îm­elloir maintuiaile de istoria li­teraturii romîne, aiu ,rostul de a ajuta la îmbunătăţirea unor opere menite să devină pîrghii ale progresului so­cial-cultural al poporului nostru. Aşteptată cu deosebit interes şi cu justificată curiozitate, apariţia prime­lor manuale de istoria literaturii ro­mîne a justificat în bună parte spe­ranţa şi încrederea arătată Institutu­lui d­e istorie literară şi folclor al A­­cademiei R.P.R. sub a cărui îndru­mare au fost redactate primele două manuale pentru clasele a VIII-a şi a IX-a. In articolul său, din „Gazeta literară“ nr. 36 (78) din 8 septem­brie a. c., tov. Ivaşcu a stabilit — în mod general — importanţa apariţiei acestor manuale şi a insistat cu pre­cădere asupra necontestatelor părţi pozitive ale acestor lucrări. Suntem­ de acord cu tov. I­vaşcu în a sublinia că cele două manuale se ca­racterizează printr-un înalt nivel ştiin­ţific şi că ele „contribuie în mod principial la educarea tinerelor noas­tre generaţii, învăţîndu-le să cunoa­scă forţa de nebiruit a poporului din care fac parte, marile lui însuşiri în făurirea unei bogate civilizaţii şi a unei înalte culturi“, îndeosebi trebuie apreciată stră­duinţa colectivelor care au lucrat la aceste manuale de a restabili litera­tura noastră la drepturile ei — pre­­cizînd însemnătatea şi locul cuvenit principalelor fenomene literare din di­ferite epoci ale dezvoltării poporului nostru. Un salt calitativ în interpre­tarea ştiinţifică a fenomenului literar îl reprezintă aprecierea rolului jucat de­­către foarteaireia literară „Junini­­mea“ în cultura romînească. In ma­nualul de clasa a IX­-a se precizează că „Junimea“ urmărea eliminarea tra­diţiilor progresiste din cultura romî­nă, ruperea literaturii şi ariei de viaţa, luptele şi năzuinţele poporu­lui“ (op. cit. pag. 14). Se arată de asemenea că „Junimea“ n-a jucat nu­mai un rol cultural — aşa cum îşi propusese — ci, din 1871 — la opt ani de la înfiinţare — „junimiştii“ intră în viaţa politică şi obţin man­date în parlamentul burghezo-moşie­­resc“. (ibidem pag. 60). Justă este şi precizarea rolului pe care l-au avut Titu Maiorescu şi acoliţii săi în ser­virea dinastiei prusace. Se arată de asemenea cît de reacţionară era în fond lupta dusă de Maiorescu împo­triva formelor fără fond. „Combă­­tîîn­d­ aşa zisa „formă fără fond“, Ma­­i­or­escu se ridica de fapt împotriva progresului cultural al ţării noastre, se ridica împotriva tradiţiilor demo­­crat-revoluţionare de la 1848“ — no­tează manualul (pag. 60—61) . Este dezvăluit substratul reacţionar al teoriei „­artă pentru­­artă",­­promovată de „Convorbirile literare“. „Revista Convorbiri literare a militat pentru teoria reacţionară a „artei pentru artă“, teza de bază a esteticii idealis­te a Junimii şi a lui Titu Maiorescu" (told- pag. 61). Atragerea unor per­sonalităţi progresiste în sînul „Ju­­nima" este explicată prin dorinţa a­­cestei societăţi „de a-şi crea populari­tate şi pentru a se mîndri cu „des­coperirea“ de noi şi însemnate talente literare" (pag. 61), dar şi prin faptul că „de-a lungul unei întregi epoci, aceasta a fost printre puţinele asocia­ţii culturale cu caracter de cenaclu lanar, în care un scriitor putea lua contact cu primii săi cititori şi primi o părere critică cu privire la munca sa“, (ibid. pag. 91). Sunt relatate în carte la locul res­pectiv (vezi pag. 90-92, 158, 179-180, 222, 243 şi 266) şi raporturile dintre marii creatori — Eminescu, Creangă, Caragiale, Beldiceanu, Coşbuc şi Sla­vici — şi reprezentantul „Junimii“ — Titu Maiorescu. Este înfăţişată şi lup­ta dusă împotriva „Junimii“ şi a di­recţiei ei de către Cezar Bolliac, B. P. Haşdeu şi mai apoi de către C. Dobrogeanu-Gherea prin „Contempo­ranul“ (vezi pag. 68—70). Din pa­ginile manualului, cititorii rămîn cu o imagine justă despre ceea ce a în­semnat cu adevărat „Junimea“, dar şi cu unele nedumeriri pe care n-a reuşit să le spulbere, relative la a­­ceastă problemă. Astfel, nu se indică mai precis în manual de ce această societate lite­rară reacţionară a reuşit totuşi să se impună şi să dobîndească un presti­giu exagerat în deceniile 7-8 ale veacului 19 şi de ce a reuşit să exer­cite timp de aproape două decenii o influenţă nefastă asupra întregii noastre culturi din această perioadă şi chiar mai tîrziu. Nu sînt analizate mai adînc nici contradicţiile interne din sînul acestei societăţi literare şi nici nu este urmărită mai îndeaproa­pe dezvoltarea acestei societăţi pe li­nia conservatorismului retrograd. Se pare că totuşi autorii manualului de clasa a IX-a au evitat să atace — pe toate fronturile — problema influen­ţei, rostului şi a locului „Junimii“ în istoria literaturii noastre. Socotim deci că ar fi fost bine ca într-un manual de istoria literaturii romîne, — care de fapt nu se adre­sează numai elevilor — redactat în conformitate cu învăţătura marxist­­leninistă despre artă şi literatură, să se acorde o mai mare importanţă laturilor principale ale contradicţiei care caracterizează un proces mai complex de dezvoltare a unor feno­mene literar-culturale — aşa cum este momentul apariţiei şi dezvoltă­rii „Junimii" — societate care pe plan cultural reprezintă monstruoasa coaliţie burghezo-moşierească. Astfel, era oportun — credem — să se precizeze că „Junimea“ apare— în deceniul al­ şaptelea al veacului 19 — în lupta pe care clasele exploa­tatoare o duc împotriva tendinţelor populare şi naţionale, în perioada în care aceste forţe reuşesc să-l de­troneze pe Alexandru Cuza şi să aducă la conducerea ţării dinastia hohenzollernilor. Momentul apariţiei acestei socie­tăţi liter­are este deci deosebit de semnificativ, întrucât el coincide cu perioada în care reacţiunea romînă lupta pentru consolidarea poziţiilor sale şi cu momentul culminant al in legătură cu unele probleme ridicate de manualul de istoria literaturii române pentru clasa a IX-a acestei lupte: aducerea unui prinţ străin ca susţinător al intereselor burghezo-moşierimii din Romînia, împotriva acestei tendinţe se ridica­seră reprezentanţi ai curentului popular şi adepţii şcolii Bârnuţiu (îndeosebi D-trie Tăcu şi Th. La­­teş). Victoria deplină a junimismului prin înfrîngerea curentului popular şi a celui naţional este mai uşor de înţeles dacă se analizează mai pro­fund contradicţiile existente în rîn­durile adversarilor junimismului, din­tre care cei mai de temut erau cei din şcoala lui Ră­mufuu­ şi cei gru­paţi în Fracţiunea liberă şi inde­pendentă. Victoria „Junimii" şi a junimis­mului se explică deci şi prin Slăbi­ciunile şi contradicţiile existente în tabăra adversarilor „Junimii“, lucru asupra căruia manualul nu insista. Astfel, aceştia se declarau împotri­va monarhiei străine, dar stăruiau pentru menţinerea unei monarhii naţionale. Este lesne de­ înţeles că de aici pînă la şovinism , nu mai este decît un pas. In lingvistică, încli­narea lor spre latinism şi etimolo­­gism extrem era împotriva tendinţei naturale a limbii. In istorie, denatu­rările şî interpretările conştient ero­nate nu serveau nici cauza ştiinţei şi nici a poporului. In materie de drept, aceştia erau partizanii dreptu­lui natural. Arta şi critica literară se aflau în impas. Toate aceste slăbiciuni şi contra­dicţii ale reprezentanţilor şcolii Bărnuţiu (adversarii „Junimii“) îm­potriva cărora deschid focul repre­zentanţii „Junimii“ — explică şi justifică totodată de ce „Junimea“ s-a impus atît de repede şi de ce a dobîndit o notorietate nejustificată altcumva decît prin lipsa de comba­tivitate şi talent a adversarilor. Chiar unii dintre junimişti nu pot nega acest fapt şi sînt siliţi să re­cunoască deschis că : „dacă ar fi fost oameni de talent, mişcarea Junimii ar fi fost nimicită d­e la început, sau poate nici nu ar fi luat naştere“. (G. Panu, „Amintiri de la „Junimea“ din Iaşi“, vol. I, ed. 1942, pg. 31). Singurul adversar într-adevăr de temut al „Junimii“ nu se poate socoti — într-o epocă mai tîrzie însă — decît B. P. Haşdeu. Mai tîrziu, după apariţia „Contemporanului“ — în urma atacurilor lui Gherea, „Junimea“ ajunge în perioada de declin şi ce­dează repede locul. Dar să revenim la perioada apa­riţiei „Junimii". Este cert deci că slăbiciunea evidentă a adversarilor — cum şi contradicţiile funciare ale şcolii Bărnuţiu, alături de tendinţa de monopolizare a tuturor domenii­lor de activitate de către burghezo­­moşierime sunt adevăratele cauze care explică atît apariţia, cît şi vic­toria junimismului. „Junimea“ apa­re — pe plan cultural — ca o reac­­ţiune împotriva exagerărilor naţio­­nalist-şoviniste ale şcolii Bărnuţiu şi adepţilor ei. Aparent, la început reprezintă un curent sănătos. Ea ar fi deci a doua latură necesară a con­tradicţiei ce se dezvolta atunci — în deceniile 7-8 — între naţionalis­mul cu orice preţ şi naţionalismul în marginile adevărului. Deocamdată această latură a contradicţiei este cea prinncipală , întrucît reprezintă noul. (Astfel prezentate lucrurile, este mai uşor de explicat prezenţa unor personalităţi progresiste la „Ju­nimea“). In locul latinismului şi etimologismului dogmatic, în locul naţionalismului degenerat adesea în şovinism, al denaturării conştiente a faptelor istorice şi al încurajării unor producţiuni mai prejos de critică — „Junimea“ vine şi flutură steagul na­ţionalităţii în marginile adevărului (în dosul căruia se ascundea cosmo­politismul), al apărării limbii de de­naturările etimologiste şi latiniste, al luptei împotriva poetaştrilor şi a formelor fără fond (în dosul căreia se ascundeau tendinţele lor retro­grade). Dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că, în momentul apariţiei ei şi un timp după aceea, — pînă în 1891 — „Junimea“ s-a ţinut departe de politica militantă — însinuînd o graniţă de netrecut între artă şi po­litică prin arborarea lozincii „artă pentru artă" — ne putem mai uşor explica de ce se impune rapid şi cîş­­tigă teren. Atragerea unor personalităţi cul­turale progresiste în societatea „Ju­nimea“ pe de altă parte — se expli­că fie prin naivitatea sau lipsa de experienţă politică a acestora, fie prin aceea că — în momentul istoric res­pectiv „Junimea“ — şi organul ei „Convorbirile literare"— reprezentau unica posibilitate de afirmare în cîmpul culturii a acestora — fapt subliniat de altfel şi de manual în monografia despre Eminescu (op. cit. pag. 91). Dacă se mai adaugă însă la aceasta şi slăbiciunile şi contra­dicţiile notorii din tabăra adversari­lor „Junimii", devine mult mai uşor de înţeles de ce Eminescu, Cara­­giale, Creangă, Slavici — clasici ai literaturii noastre, firi cinstite şi dez­interesate — acceptă să intre în această societate şi să-şi publice lu­crările lor în „Convorbiri literare". Pe de altă parte, prin atragerea unor mari personalităţi ca Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, istoricul Xenopol, filologul Lam­brilor ş. a. la „Junimea“ — reprezentanţii ei au cinismul să afirme că rolul de men­tori ai acestora le revine în exclusi­vitate lor. „Junimea“ capătă un prestigiu nemeriat şi pretinde cu insistenţă un loc de prim rang în is­toria culturii romîneşti, de făuritoa­re şi îndrumătoare a literaturii ro­mîne moderne. Criticii burghezi s-au întrecut în a supraestima rolul „Junimii" şi al conducătorilor ei, în a denatura — la rîndul lor — realitatea cu scopul de a demonstra totodată superiorita­tea unui sistem politic reacţionar. O analiză mai adîn­că a faptelor demonstrează lipsa de concludenţă a aces­tor afirmaţii făcute de criticii şi Istoricii literari Interesaţi ai burghe­ziei. Se constată astfel, încă din mo­mentul apariţiei ei pe arena isto­riei, a culturii, că „Junimea“ este mi­nată de adinei şi serioase contradic­ţii interne. Constituită din oameni cu o formaţie Intelectuală străină— germană sau franceză — „Junimea“ promovează şi încurajează încă de la început o ideologie şi o cultură străine de poporul nostru — fapt esenţial nu îndeajuns de subliniat de către autorii manualului — ceea ce nu convenea chiar unora dintre ju­­rdmişti. „Naţionalismul în marginile adevărului" s-a văzut că nu era de­cît o perdea care trebuia să camu­fleze lipsa de patriotism şi reacţio­narismul (botezat conservatorism) asoc­iat cu cosmopolitismul condu­cătorilor „Junimii“. De lupta împo­triva formelor fără fond şi-au dat repede seama chiar unii junimişti în­şelaţi în credinţele lor, că nu era altceva decît un aspect camuflat al luptei pe care junimiştii din con­ducere o duceau împotriva poporu­lui. Ţelurile ascunse urmărite de că­tre conducătorii „Junimii" ies la iveală. Rînd pe rînd, o serie de ju­nimişti ca Eminescu, Caragiale, Xe­­nopol, Beldiceanu — îşi precizează atitudinea lor faţă de „Junimea“. Este adevărat că asupra acestui lu­cru manualul insistă în monografiile scriitorilor, dar el trebuie menţionat şi în cadrul studiilor introductive — care, datorita metodei de tratare prin excelenţă monografică, trebuiau mai amplu dezvolate în vederea înţele­gerii mai juste a unor fenomene li­terare precum: şcolile, curentele sau metodele de creaţie folosite de un grup mai larg de scriitori. Nu este rău dacă se menţionează şi faptul că în sînul comitetului de conducere se nasc şi se dezvoltă con­tradicţii. Iacob Negruzzi însuşi a­­junge să se dezguste de faptul că adunările „Junimii“ — condusă de T. Maiorescu — degenerează cu to­tul: „acolo ajunase treaba a fi mai mult o amestecătură de jurnalişti do­­ritori de veşti, oameni ai politicii, etc. decît a unor membri dintr-o so­cietate literară“ — scria Iacob Ne­­gruzzi în 1885 — în perioada de des­trămare şi­­declin a „Junimii“. Era important şi esenţial — de asemenea — să se arate şi atitudinea altor membri marcanţi ai „Junimii“ faţă de „Junimea“ şi nu numai a lui Emînescu, Greangă, Caragiale, Coş­buc. Iată-l, de pildă, pe istoricul patriot Al. Xenopol — un timp secretarul şedinţelor „Junimii“—luînd încă de la început atitudine deschisă în contra direcţiei lui Maiorescu. Referindu-se la articolul programatic „In contra direcţei de astăzi...“ Xenopol găseşte că premiza de la care porneşte Ma­­iorescu este falsă şi­ ca atare şi con­cluziile ce derivă din acceptarea ei. Maiorescu considera că „ţara noastră este incapabilă de progres“, că „pro­gresul aparent cu care ne fălim este nea­devărat“. Xenopol nu este de a­­cord cu concluziile lui Maiorescu. El nu afirmă că situaţia dată ar fi feri­cită, dar nu o apreciază ca disperată. El consideră că „progresul nostru este în sine normal...“ Starea rea în cul­tura unui popor nu este permanentă. Ca atare consideră ca normală situa­ţia existentă în ţara noastră, deşi ea prezenta multe nelegitimităţi ine­rente epocilor de tranziţie. Pentru Xenopol era clar că ele­mentul esenţial al progresului popoa­relor — „impulsul spre viaţă“—exis­ta în poporul nostru. Considera deci ca reacţionară şi pesimistă părerea lui Maiorescu şi a adepţilor lui că trebuie întrerupt avîntul constructiv care se dezvoltă în ţara noastră: „A cere însă ca acel popor să nu aibă şcoli pentru că nu poate avea decît şcoli rele, să nu aibă pinacoteci pentru că nu se poate pune în ele decît monumente de artă străină, a nu avea libertate pentru că este des­cărcată în picioare, a nu face po­ezii pentru că face poezii rele, a nu scrie istorie pentru că ştiinţa şi mij­loacele necesare pentru aceasta sînt încă slabe şi că prin urmare nu se poate ajunge la adevăr..., a pretinde acestea zic, este a nega posibilita­tea progresului, a cărui natură cere de a merge de la rău la bine, de la neştiinţă la ştiinţă. A face aceasta este a împiedica mişcarea intelectu­ală care este esenţa progresului“. Ce admirabilă condamnare a maiorescia­­nismului, în aceste rînduri ale lui Xe­nopol, în care se precizează clar şi prăpastia dintre şeful „Junimii“ şi unul dintre junimiştii temporari. Şi Caragiale şi-a exprimat deschis mai tîrziu atitudinea lui faţă de­ conducerea „Junimii“ — din care, în semn de protest, a şi plecat. La fel au făcut şi Eminescu şi Creangă şi Coşbuc ş.a. Dezvoltarea acestui aspect al raporturilor dintre şefii „Junimii“ şi reprezentanţii ei iluştri — Caragiale, Eminescu, Xenopol, Creangă, etc. — ar fi sporit desigur calitatea materialului cuprins în ma­nualul de istoria literaturii romîne de clasa IX-a. In momentul în care — paralel cu frămîntările existente în sînul „Junimii“ — se produc şî atacurile din afară ale unor personalităţi ca Haşdeu, Boliac şi mai apoi Dobrogea­nu-Gherea, se poate spune că „Juni­mea” intră în perioada declinului. In sînu­l ei şi în mijlocul poporului nos­tru se iviseră şi se dezvoltaseră forţele care aveau să dea lovitura de graţie „Junimii” şi jurismului literar. Este epoca în care proletariatul se dezvoltă, se organizează şi devine conştient de rolul său în societate. Apariţia şi organizarea proletariatului în ţara noastră şi influenţa mişcării pro­gresiste din Rusia — promovată de cercul de la revista „Sovremmenik“— determină naşterea realismului critic şi a curentului „Contemporanul“ care apare ca a doua latură — cea prin­­cipală — a contradicţiei existente în etapa respectivă în societatea ro­mânească şi care cu adevărat repre­zenta noul. Asupra acestei probleme se găsesc însă în manual relaţii mai detailate. înainte de a încheia vrem să mai insistăm asupra unei probleme: ne­cesitatea unui aparat critic mai dez­voltat, a unei bibliografii, i s-ar pu­tea obiecta că acesta e un manual de şcoală. Deoarece însă — în momen­tul de faţă — nu există un alt ma­nual de istoria literaturii române pentru public şi specialişti, nu era rău dacă manualul de faţă s-ar fi prezentat şi cu bibliografia respec­tivă, încheiem consideraţiile noastre în legătură cu unele probleme ridicate de apariţia manualului de istoria literaturii romîne, cu speranţa că la o viitoare ediţie — care nu va întîr­zia să apară — se va ţine seama de unele din sugestiile socotite valabile. Nădăjduiesc că alţi participanţi la discuţia deschisă de „Gazeta litera­ră“ vor ataca şi alte probleme în le­gătură cu cele două manuale de is­toria literaturii române şi aşişderea în legătură cu manualele pentru cla­sele V-VII şî chiar I-IV, pentru ca în lumina discuţiilor purtate să se ajungă la o concluzie serioasă folosi­toare în activitatea Editurii didactice şi în îmbunătăţirea manualelor exis­tente de istoria literaturii române.­­ Soistîon Bărbulescu nţ!­ a 125 de ani de la moartea lui Dim­en Golescu O luminoasă conştiinţă patriotică p relaţia organică ce ia naştere şi se statorniceşte între popor şi exponenţii săi cei mai va­loroşi, Dobroliubov a expri­mat-o totr-o imagine foarte sugesti­vă: „Importanţa marilor figuri istorice poate fi comparată cu importanţa ploii care împrospătează binefăcător pămîn­­tul, dar care, de fapt, este norul ri­dicat de pe păm­întul însuşi“. Sem­nificaţia personalităţii lui Dinicu Go­lescu se regăseşte, luminată în contu­rul ei expresiv, în această concisă şi minunată reflecţie, pe care timpul, suprem judecător, a întărit-o şi legi­­timat-o. Dinicu Gol­escu s-a născut în 1777 şi a urmat aceleaşi studii ca şi fraţii săi mai mari, Nicolae şi Iordache, că­rora tatăl, marele ban Radu Golescu, s-a îngrijit să Ie dea o educaţie alea­să şi sistematică. Datorită atmosferei din casă, ca şi principiilor democratice ce prezidau la orientarea pregătirii sale, Dinicu Golescu nu s-a limitat la cursurile de la Academia domneas­că din Bucureşti, ori la studiile limbi­lor vechi şi moderne , ci s-a inte­resat, de altfel, ca şi fraţii săi, dar într-o măsură mai categorică, de soar­ta poporului, de evenimentele sociale cărora le-a fost contemporan. Mişcarea de la 1821, deşi înfrîntă, a dat avînt forţelor sociale care nă­zuiau spre libertate şi progres. Un an mai tîrziu, spiritele luminate din Prin­cipate dau la iveală Constituţia „Căr­vunarilor“ care proclama între altele: domnie constituţională, în care domnul să fie ajutat de un sfat, ceva asemă­nător parlamentelor occidentale, liber­tatea individuală şi cea a muncii şi comerţului să fie asigurate, egali­tatea cetăţenilor în faţa legii, etc.,­­ principii de-a dreptul revoluţionare pentru starea de spirit de atunci din Ţările Romîne. Dinicu Golescu a fost martorul acestor evenimente sociale şi politice atît de importante. Răscoala i-a oferit prilejul unor reflexii profunde. Intr-un fel, răscoala de la 1821 i-a determinat, lui în special, şi altor cîtorva boeri, un examen de conştiinţă, cu rezultate rodnice pentru cultura noastră. La fel ca şi Iancu Văcărescu, C. Bălăceanu ş.a., Dinicu Golescu pre­conizează calea reformelor generoase, săvîrşite în mod paşnic. Desigur, a­­ceasta era o pseudo-soluţie, dar ea deşi constituie o limită sfioasă a concepţiilor lui Golescu,­­ î­l poate umbri remarcabila activitate culturală, izvorîtă din patriotism luminat şi de­­mocratism. Meritele sale, între care iau puţină importanţă au activitatea So­cietăţii literare, ale cărei beze Go­lescu le-a pus la Braşov, şi sprijinirea reprezentaţiilor în romîneşte pe scena teatrului de la Cişmeaua Roşie, se înmulţesc prin ajutorul direct acordat dezvoltării presei şi învăţămîntului şi culminează odată cu publicarea căr­ţii „însemnarea călătoriei mele“, apă­rută ca rod al călătoriei pe care boe­­rul muntean a întreprins-o între anii 1824—1826 în Europa. Opera sa „însemnarea călătoriei mele“ este mărturia­­ cea mai puterni­că pe care literatura noastră din acea epocă o oferă în direcţia'' afirmării unui­ avansat ideal cetăţenesc. Ceea ce este pe deplin explicabil, dacă nu uităm că Dinicu Golescu, deşi plecat să-şi însoţească fiii la studii în străi­nătate, n-a străbătut Europa ca îrntr-o plimbare, căci el însuşi a conferit călătoriei sale toate atributele instrui­rii şi s-a comportat ca un observator necontenit ispitit să pătrundă alcătui­rile sociale şi felul de viaţă al oame­nilor în milocul cărora se afla. Poate de aceea Pompiliu Eliade îl compară cu Herodot, căci — păstrînd propor­ţiile — ca şi acest ilustru înaintaş al călătorului modern, boerul valah stră­­bătea întinderile străinătăţii şi scria despre tot ceea ce văzuse, cu convin­gerea că astfel îi va instrui pe ai săi şi-i va ridica la o treaptă mai înaltă a existenţei lor sociale şi naţionale. Raportîndu-i la Barbu Ştirbei şi la alţi călători romîni asemenea lui, din vre­mea aceea,” — în ale căror scrieri detaşarea voită de imaginea ţării natale, refuzul de a vedea în călăto­rie prilejul unei confruntări, nu pot trece neobservate — N. Iarga caracte­riza personalitatea lui Golescu în cuvinte pline de admiraţie: „La Go­lescu avem de-a face însă cu un alt călător, neasemănat superior acelora, omul care nu se sperie şi nu se ui­meşte, nu se striveşte de măreţia po­doabelor apusului.... ci caută să des­copere în orice înfăţişare a vieţii eu­ropene munca stăruitoare, gîndul cu­minte, simţirea frumoasă de la care s-a plecat, şi, odată ce le află, mustră pe ai săi şi-i îndeamnă prin acele în­fruntări aspre, ca şi prin sfaturi pă­rinteşti pline de bunăvoinţă, să se scuture din toropeală... şi avînd scopul binelui obştesc înaintea ochilor să dea ţării şi neamului lor ceea ce de mult au, prin marcă, ţările şi neamurile ce­lelalte“. Analiza memorialului de călătorie al lui D. Golescu confirmă şi dezvoltă aceste observaţii. Ele îndreptăţesc de la bun început constatarea că ne gă­sim în faţa primului memorialist ro­mân, scriitor şi cetăţean care a im­primat însemnărilor sale de drum pe­cetea unei conştiinţe frămîntate de starea poporului din care s-a ridicat şi alături de care se simte apropiat în aspiraţia nobilă către libertate şi dreptate socială. Cert este că, naiv fiind în momen­tul în care aşternea pe hîrtie cele din­ţii rînduri ale cărţii sale, Golescu era un spirit matur, fără îndoială, cînd dădea ultimei pagini forma definitivă. Pe vapor, unde în ciuda interdicţiei căpitanului, studiază îndeaproape tainele maşinii cu aburi, la Pesta ale cărei pieţe şi clădiri îl interesează ca pe un adevărat urbanist, în docu­­rile austriece de la Raab, ori la Viena se arată acelaşi spirit însetat de cu­noştinţe. In capitala imperiului ,­habs­­burgic nu-i ispitesc saloanele, cu aven­turile lor galante nici bacanatele în ademenitoare locante. Boerul, îmbră­cat în giubea, cu calpac, căptuşită cu amur, puţin bizar din pricina veşmintelor sale, pătrunde în săli de spitale, vizitează şcoli, colindă însetat muzee. Golescu nu rămîne doar la ipostaza purei curiozităţi. Dacă iniţial astfel descinde el în Europa, cu tim­pul curiozitatea lui se preface în in­teres social. Nu cred, sub acest ra­port că sînt alături de adevăr cînd afirm că, în orice împrejurare, Va­­lahia rămîne în centrul obiectivului călătorului. E drept că, părăsind pă­­mintul natal, o lume nouă se desfă­şoară în tot ineditul ei şi farmecă pe boerul dornic să o cunoască şi să o înţeleagă. Dar privirea lui furată de frumuseţea aşezărilor, de viaţa mai bine orînduita a colectivităţilor, de spiritul de conducere mai onest şi mai subordonat intereselor naţiunii, se întunecă — asemeni bolţii senine peste care năvălesc nori mohorîţi şi greii — oride cîte ori, inevitabil, gîn­dul­­ se întoarce spre patrie, fără putinţa de a se sustrage unor reflexii despre vitregia şi tragismul existen­ţei poporului nostru, vlăguit de boeri cîinoşi, de ispravnici venali, însînge­­rat de gîrbaciul zapciilor şi de toţi cei care îi fură rodul muncii cu sudoare şi chin dobindit. Gînduri dureroase îi sînt sugerate de starea înfloritoa­re a gospodăriilor bavareze ori a sa­telor din valea Padului. Apăsat de aceste contraste, Golescu exclamă cu amărăciune: „...birnicul Ţării Romî­neşti, care locuieşte intr-acel frumos şi bogat pămînt, este într-o sărăcie şi ticăloşie atit de mare, încît unui străin îi este peste putinţă să înţeleagă sta­rea lui proastă". Şi după ce enumeră semnele unei zguduitoare sărăcii, boe­rul muntean înfăţişează tabloul bor­­deelor primitive, săpate în pămînt, din care parcă proiectaţi pe fundalul unui ev preistoric, îşi duc chinuita şi amara existenţă de troglodiţi ţăranii munteni cu familiile lor. Cu o profun­dă omenie, conştiinţa îndurerată a călătorului smulge exclamaţia: „Ce amărîtă e viaţa acestui norod!“ In­tr-o epocă contaminată de ecoul fle­cărelii umanitariste, deformaţie a prin­cipiilor revoluţionare de la 1789, Go­lescu îşi exprimă deschis dragostea adevărată pentru ţărani şi se ridică primul la noi în veacul său, în favoa­rea ţărănimii obijduite de exploata­rea feudală. Insă Golescu rămîne, în pofida dorinţei lui sincere de a ridica poporul, prizonierul limitelor sale de clasă şi ale ideologiei iluministe. Gând încearcă să propu­nă soluţii de ieşire din situaţia precară în care se află păturile de jos, oprimate de jugul exploatării feudale, el apelează la spiritul filantropic al claselor dominan­te, precoi­zînd mai cu seamă reforme cu caracter cultural, ceea ce, fără în­doială, se dovedeşte a fi practic ine­ficace. Trebuie subliniat însă că, prin cartea sa, boerul din Goleşti a de­mascat pe vinovaţii stărilor din Prin­cipate, afirmînd necesitatea de a scoate popo-ul din bezna inculturii şi a mizeriei materiale. Şi, desigur, sun­tem­ încă departe de a fi epuizat me­ritele cărţii lui Golescu. Pentru că dincolo de valoarea ei critică, ea figu­rează un întreg program de activitate: dezvoltarea comerţului, industrializa­re, distribuirea echitabilă a impozite­lor, proporţional cu starea impozabili­lor, secularizarea averilor mînăsti­­reşti, fiinţarea unor instituţii de in­teres obştesc, ca: şcoli, muzee, biblio­teci, teatre, etc. Sînt numai cîteva din năzuinţele lui Golescu, sinteza con­cluziilor la care a ajuns după o călă­torie fructuoasă în lărgirea orizontu­lui său spiritual. Fără a fi vorba la Golescu de o pregătire estetică iniţială, delicateţea sufletească şi inteligenţa călătorului l-au făcut treptat receptiv la interpre­tarea valorilor cu care a luat contact, dovedindu-se în descripţii, portrete şi evocări nu lipsit de plasticitate şi, pe măsura desfăşurării călătoriei”, un dru­meţ cu putere disociativă în înţelege­rea fenomenelor. Dragostea de cultu­ră transpare în toate comentariile sale. La întoarcerea sa în ţară, în 1826, a şi spus-o singur: „Am putut să văd deosebirea ce separă poporul nos­tru de cele străine şi pentru a rea­liza perfecţiunea observată peste ho­tare, am fost împins să caut mijloa­cele ce stau la îndemîna omului spre a-şi îndeplini obligaţiile de patriot şi cetăţean“. Şi ca un iluminist ce a fost, adept al principiilor raţionaliste prin prisma cărora el vedea ridicarea con­diţiei umane la un plan superior de activitate, Golescu a subliniat: „Am putut să mă conving că izvorul tutu­ror acestor succese este instrucţiunea care goneşte umbrele ignoranţei şi viobilează spiritul“. De altfel, în 1826, el a deschis o campanie de reforme culturale, iniţiind şcoli şi editarea de manuale pentru şcolari. Gramatica lui Eliade, din 1828 şi „Curierul rorrtî­­nesc“, editat de acelaşi în colaborare cu Constantin Morosu, apar sub a­­ceste promiţătoare auspicii. Dinicu Golescu a închis ochii pe cînd ostenea la o hartă statistică a Ţării Romîneşti, după ce dăduse la iveală în aceşti ani, cîteva lucrări filo­zofice şi cu caracter diplomatic. Moar­tea l-a surprins la 5 octombrie 1830, la vi­sta de 53 de ani, lucrînd. Deschizător de drumuri într-o spe­cie pe cît de instructivă pe atît de necunoscută pînă la el, Dinicu Goles­cu rămîne, prin intensa activitate de animator cultural și scriitor patriot, o luminoasă figură a a veacului trecut. H. Zalis

Next